Brancovenii

„unde este hoitul acolo sunt şi vulturii”

Martirii întreţin jertfa lui Hristos în istorie. Ei sunt vulturii care întreţin rana jertfei lui Hristos.

Ioan Alexandru –note de curs

 

 

          Înainte de a ridica în imn viaţa şi jertfa brâncovenilor Ioan Alexandru justifică acest demers pe baza Sfintelor Scripturi:„Când Hristos zice: ‚Saule ,Saule pentru ce mă prigoneşti, Hristos se identifică cu urmaşii Săi care suferă.Jertfa martirilor este o prelungire a jertfei lui Hristos nu ca ceva necesar ci din iubire atrăgătoare.” 

Pe  temeiul Sfintei Scripturi Ioan  apăra  faptele de credinţă a celor de o seminţie şi grai  pe baza evenimentelor biblice de valoare universală ce au marcat şi vor marca destinul cosmic: Rusaliile şi Apocalipsa.

 „Graiul şi seminţia sunt adeverite de credinţă ca valori eterne ale fiinţei omeneşti. Graiul, glossa, limbile neamurilor au fost sfinţite pe pământ, acum aproape 2000 ani, în ziua de Rusalii, când sub formă de limbi de foc Duhul Sfânt S-a împărţit peste cele douasprezece seminţii simbolizând toate neamurile  pământului. Ca limbă, ca graiuri, suntem aşadar sanctificaţi. Ca seminţii, în cealaltă carte, care întruchipează sfârşitul neamurilor, Apocalipsa lui Ioan de pe Patmos, ni se spune spre sfârşituri despre Ierusalimul ceresc, când apare ca o mireasă pe pământ, în acea Basilee, în acea Împărăţie vestită, unde sunt aduse folosul, câştigul, slava etniilor, a seminţiilor. Aşadar, între Rusalii şi Apocalipsă este cuprinsă prin credinţă, justificarea aducerii înaintea oamenilor a fraţilor de un grai şi  de o seminţie, ca veşnică aducere aminte întru zidire a faptelor lor care au putere de edificare sufletească fiind valori eterne pentru toate generaţiile. Aşadar  vorbim despre lucrarea în sânul unui grai şi a unei seminţii înfăptuită de unul dintre fraţii noştri, Constantin Brancoveanu, care este nu numai o datorie ci şi o sfinţire a noastră, o uşurare şi o întărire a credinţei noastre pe măsură ce ne cufundăm în lucrarea lor, fruct al credinţei, jertfă a laudei, lucrare de care se bucură toată creatura, de care se bucură graiul şi seminţia în care au apărut şi se bucură graiurile şi seminţiile întregului pământ, ale tuturor generaţiilor întregului pământ de ieri şi de astăzi. Aceasta nu este o faptă de laudă deşartă dintr-un colţ de pământ şi provincie obscure de pe faţa planetei. A vorbi despre un om dintr-o seminţie, dintr-un neam mai puţin cunoscut, dintr-o epocă deja trecută în timp, a vorbi despre Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi martiri creştini: Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş, înseamnă practic a vorbi despre o splendoare de slujire şi credinţă, de valoare universală, despre o perlă ce străluceşte în coroana cerului spiritual mai luminoasă decât soarele…” 

                      După perioada de studiu pe documentele istorice din timpul domniei voievodului Constantin Brancoveanu – ultimul domn din viţa Basarabă, Ioan Alexandru a petrecut nopţi întregi pe antreul rece şi întunecos din casa unde locuia, simulând închisoarea celor şapte turnuri din Constantinopol in care au fost ţinuţi şi torturaţi  Brâncovenii. Aceasta a făcut-o pentru a înţelege şi afla ce le-a putut  spune bătrânul tată copiilor săi ca aceştia să nu se lepede de credinţa creştină şi să prefere în schimb decapitarea. 

Ioan  era convins de nepreţuita valoare a credinţei care poate mişca cursul istoriei. Evocarea ei cu atâta fervoare, după 50 de ani de comunism ar fi putut stimula o trezire spirituală  în acest neam  fiind pilduitoare şi pentru alte neamuri.

L-am filmat pe poet în anii dictaturii la casa sa din str. Belgrad împreuna  cu Victor, cu  camere de filmat împrumutate.

 Ioan Alexandru  a facut abstracţie de aparatul video în timpul filmării, încercând să evadeze pentru un moment din realitatea cotidiană. De altfel în toate prelegerile sale în momentele de concentraţie se manifesta ca absorbit de realitatea istorică şi spirituală pe care o evoca. Astfel, cu ochii închişi, în genunchi în semn de reverernţă faţă de subiect, a început să vorbească în stilul său caracteristic. Vizualiza situaţiile şi trăirile Brâncovenilor care au devenit atât de reale încât parcă şi le asuma. Părea că  imersionează în  secolul 18  ca  martor ocular povestind trăirile şi faptele acelor personaje.  A mers cu ochii minţii,  abandonând complet controlul conştiinţei de sine, în aceea închisoare a celor şapte turnuri din Constantinopol , simţind mirosul şi văzând culorile, trăind agonia morţii şi puterea credinţei. A fost acolo cu imaginaţia combinând evenimentele cu adânci trăiri emoţionale şi simboluri. A văzut cu ochii minţii momentele când  au fost chinuiţi şi ispitiţi in fel şi chip :

„ … erau scoşi din groapa cu sânge pentru a fi schingiuiţi şi batjocoriţi în lumina zilei, pentru a-şi vedea surorile şi mama batjocorite de călăi în faţa ochilor săi, şi iar băgaţi în groapa  pentru a li se pune pe creştete cununi de fier strânse ca potcoava fumegândă a cailor, arşi la subţiori cu fumuioage de cânepă înmuiată în păcură arzândă, smulse bărbile şi unghiile, bătuţi şi schingiuiţi unul faţă de altul. Erau anchetaţi pe rând, minţiţi că fratele său a trădat,  schingiuiţi laolaltă şi iar luaţi unul câte unul şi aruncaţi în aceeaşi groapă a întunericului şi iar scoşi să fie batjocorită mama lor şi să-i vadă surorile lor, târâţi în groapa cu dezastru. Ce bătălie a trebuit să fi purtat aceşti oameni, aceşti cinci bărbaţi ai pământului românesc? Domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, unsul peste acest neam, cu copii săi purtând fiecare coroniţă pe creştet şi ungerea tatălui lor, Domnii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş. Oare ce au convorbit brâncovenii intre ei astfel încât la  momentul în care a venit muftiul cu actul de graţiere sa-l refuze?

Se vede că au fost şi ei mişcaţi în evlavia lor. Ne aducem aminte de tragedia greacă, perşii înşişi erau mişcaţi de tragedia grecilor, în admiraţie faţă de greci. Trebuie să se fi întâmplat în ochii turcilor o admiraţie crescândă faţă de măreţia acestui bătrân domn al pământului românesc, cu feciorii săi, care nu pot fi clintiţi din rânduiala lor. Ei vedeau acuma o ultimă ispită uriaşă asupra fiinţei lor, când erau torturaţi, smulgându-le ultima brumă de avere pământească pe care o aveau; bătălia împotriva lor continua mai departe, pentru că nu era în primul rând o bătălie după avere, după aurul acestui pământ, care să încarce haznalele imperiului decăzut. Era o luptă mult mai ascunsă, era o luptă asupra comorii ascunse a sufletului lor în care era dăinuit ce avea mai scump acest popor, credinţa creştină. A venit muftiul cu actul de graţiere, îngăduit de Coran, ca cei care au osândă cu moartea, dacă sunt condamnaţi, şi îşi părăsesc credinţa creştină trecând  la musulmanism, să fie iertaţi şi lăsaţi să se reîntoarcă la vechile lor demnităţi, dar turciţi, cum au fost şi alţii. Constantin Brâncoveanu  şi fii săi au fost puşi în cea din urmă şi cea mai grea ispitire. De unul singur i-ar fi fost mai uşoră încercarea. Ispita începuse să lucreze însă foarte adânc când  i se  cerea nu numai propria sa viaţă, nu numai a unui fiu al său, ci i se cerea viaţa a patru feciori, toată partea bărbătească a neamului său Basarab.

Ispita era legată acum nu de faptul că li se cerea viaţa necondiţionat şi nu aveau ce face, ea era dublată deodată de aşezarea înaintea ochilor a unei porţi de scăpare. Dintr-o dată li se oferea feciorilor săi posibilitatea să se întoarcă în ţară sau alte ţări creştine unde să fie liberi, dacă fac un act aparent fără mare însemnătate, să treacă de formă la musulmanism, ca să-şi scape viaţa. Acum începe teroarea cea mare şi greutatea cea mare din viaţa domnitorului Constantin Brâncoveanu.

 Putea-va el să-i ţină în stăpânire pe cei patru feciori?

Are el dreptul să le ceară jertfa supremă, renunţarea la viaţa lor care abia o începuseră?

Putea el dispune de viaţa copiilor săi, unii din ei deja mari; Constantin avea deja doi nepoţei. Ştefan era văduv, soţia îi murise după doi ani de căsătorie, unul era doar logodit, Răducu, iar Mateiaş era doar de 10 anişori şi jumătate. Una e să ţi se ceară să dispui de viaţa ta, alta e să dispui de viaţa unui copil si alta e să trebuiască să hotărăşti viaţa a patru feciori care abia şi-au început-o. M-am întâlnit cu păreri diferite la o întrunire, vorbind despre Constantin Brâncoveanu.

În ţara aceasta, cineva mi-a spus: „A fost un domn crud, a fost un om neomenos pentru că a îngăduit să-şi vadă şi încredinţeze copiii morţii. Cum a putut să îngăduie ca pruncii lui să vadă moartea aşa de năpraznic, deşi li s-a oferit şansa de a rămâne în viaţă?”Orice gândire lumească de astăzi va spune la fel. Cum să iei…cum să îngădui…de unde să iei putere şi energie într-o groapă întunecoasă să-ţi convingi copiii să rămână gata de moarte şi spărtura ce li s-a făcut în ziduri, spre lumină şi libertate, să nu se folosească de ea să iasă şi să plece în lume? Au fost luaţi fiecare în parte şi li s-a oferit libertatea : „Lăsaţi-l pe bătrânul acesta hain, alegeţi viaţa, noi vă dăm îngăduinţa să trăiţi!”

 Ce s-a întâmplat oare în inima acestor oameni?

 Ce s-a întâmplat în viaţa lui Constantin Brâncoveanu ca să-şi poată strânge în jurul  credinţei sale bruma de credinţa a fiilor săi?

Au reuşit să devină un monolit de ne distrus în acea groapă a sângelui care  la un moment dat a devenit cupola de aur pe care ard patru torţe de foc mai strălucitoare decât  stelele cerurilor şi cântă îngeri cu şase  aripi osanale. Această groapă a sângelui s-a prefăcut în boboc de roze amirosind înfipt pe vârful Carpaţilor. La un moment dat  tatăl cu cei patru fii ai săi s-au strâns laolaltă, au fost una ca să poată înfrunta Imperiul Otoman dintr-o groapă a Imperiului Bizantin umilit şi distrus de iataganele semilunii. O mână de oameni, numai oseminte în care mai pâlpâia o brumă de viaţă, batjocoriţi cu coroane de fier înroşit în flăcări pe creştetele lor, arşi la subsuori, batjocoriţi şi schinjuiţi şi dezrădăcinaţi, ceva ce nu mai avea nici o valoare în ochii oamenilor. Aceştia au început să se strângă, să se coaguleze şi să se ia la luptă cu un imperiu şi să-i vestească ca o flacără olimpică înfiptă că s-a sfârşit!…

S-a strâns tot corpul diplomatic în faţa mării. A venit însuşi Sultanul. Era mare sărbătoare, pentru noi creştinii Adormirea Maicii Domnului. Soaţa lui îşi serba ziua numelui, iar bătrânul domnitor  împlinea  60 de ani. În acea zi sultanul era sigur că va asista la un act de umilire a întregii creştinătăţi. Ambasadorii ţărilor creştine erau de faţă şi vor asista la umilirea lor prin trădarea acestui hain de valah, incapabil să-şi stăpânească copiii, incapabil să-şi apere credinţa, un domn care, cum au spus ei, îşi asigurase domnia pe puterea banului, pe puterea aurului şi a argintului.

 „I-am luat vlaga şi acum zace înaintea mea dezgolit şi nemernicit. Nu se poate, nu se poate să nu cedeze! Până la urmă vor ceda!” îşi spunea sultanul  Puterea acestui om, în ochii turcilor, erau banii, aurul, pe care odată luaţi, temelia vieţii lui era smulsă. Ca să-şi scape viaţa, îşi spunea Sultanul va fi gata să se lepede de credinţa lui de care se poate lipsi cu uşurătate şi  să treacă la musulmanism. O credinţă pe care unii o păstrează mai adânc, alţii mai de suprafaţă cum o avem şi noi. Era sigur sultanul că bătrânul Constantin Brâncoveanu ca să-şi scape cel puţin fii va accepta în ultima clipă să treacă la musulmanism. Se va lepăda de credinţa creştină ca să-şi scape copiii cu viaţă şi să se întoarcă în Ţara Românească. 

  Ei nu ştiau că, Constantin Brâncoveanu  purta cu el legat de grumaz un Testament, pe care i-l dăduse Antim Ivireanu, în care erau 500 de chipuri ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament,  date lui ca talisman de preţ, să le citească ziua şi noaptea. Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu nu era un domn care a pus legea, sulurile legii în podul casei sale, în podul Templului, cum se spune in Deuteronom: „iar Domnul nou uns al vostru să ia Scripturile din mâinile preoţilor şi ale leviţilor, să le copieze cu mâna lui, viaţa Domnilor dinaintea lui şi nu cumva să le arunce în podul casei sau al sanctuarului ci să le copieze cu mâna lui şi să le aibe la pieptul său ziua şi noaptea şi să le citească lui şi fiilor săi, toată lucrarea Dumnezeului celui viu săvârşită asupra moşilor şi strămoşilor cu faptele lor de măreţie -”adu-ţi aminte Israel, că te-am scos din casa robiei, din casa Egiptului, că te-am adus cu mână tare şi cu braţ înalt, pe sângele mielului, prin pustie 40 de ani sub şarpele de aramă ridicat înaintea ta şi te-am adus în pământul făgăduinţei în care curge lapte şi miere.”   

  Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu avea legat în sânge acest legământ, pe care-l citea ziua şi noaptea. Nu numai că primise în carnea şi în sângele său, din moşii şi strămoşii săi această îndeletnicire şi această lucrare, care se strecurase în viaţa sa, în blândeţile sale şi în cuvioşia sa dar aceasta era adevărata sa avuţia. Asupra  sa atârnau 500 de chipuri scrise cu mâna lui, date lui, ca darul cel mai de preţ de către Mitropolitul vieţii sale, care a spânzurat cuvântul în limba română în sanctuare, şi care va sfârşi şi el jertfa mucenicească!

Ei nu ştiau că asupra lui se găsesc aceste 500 de pilde din Vechiul şi Noul Legământ. De la jertfa lui Abraham, până la jertfa apostolilor Petru şi Pavel, unul decapitat şi celălalt spânzurat cu capul în jos!

Ei nu ştiau că el ştie unde se duce; că Iisus Hristos nu intrase în viaţa lui cu coroana odată. Creştinismul nu era pentru el splendoare şi fast liturgic formal. Ei nu stiau că nu era un om care curvea, care beţea, hapsân şi avar care dorea să-şi ridice o împărăţie lumească. Tot ce avusese mai sfânt el ridicase din mocirla acestui pământ şi înainte ca smântânile şi aurul şi splendorile şi hrana şi tot ce avea mai scump acest popor, înainte de a fi dat străinului, era hrănit sufletul acestui popor. Ridicase Horezii şi ctitorise atâtea mănăstiri şi îmbrăcase ţara în splendori, şi o reparase, în Numele Hristosului celui înviat din morţi.

Ei nu ştiau că el nu se bătea întru a rămâne în lumea aceasta şi nu se bătea pentru o viaţă care astăzi sau mâine poate să sfârşească şi odată cu sfârşitul ei s-a terminat totul.

Ei nu ştiau că Brâncovenii  se îmbrăcaseră la Horezi în straie sub coroniţe, nu în virtutea lumii de aici ci în virtutea nunţii dincolo, că ei nu se pregăteau pentru o domnie omenească, ci pentru Împărăţia cerească. Brancovenii ştiau că cel care-L urmează pe Hristos trebuie să-şi poarte crucea şi că într-o bună zi crucea poate însemna vărsare de sânge, şi ştiau de asemenea, aveau înaintea ochilor textul din Apocalipsa cap. 20 „în jurul Mielului, văzându-i pe toţi îmbrăcaţi în straie albe, pe toţi cei cărora li s-a tăiat capul, pentru mărturia lui Iisus Hristos prin credinţă, prin moarte nu au murit, ci înviază de-a dreptul”. Aşadar asupra lor moartea nu mai avea putere. Ei ştiau că murind trec de-a dreptul la dreapta lui Iisus Hristos, în jurul mielului, de-a dreptul la înviere. Ei erau nişte oameni împăcaţi, nişte oameni senini, în inima lor nu mai duceau de mult ei lupta, ci începuse să o poarte Iisus Hristos.

În momentul în care ei au fost puşi, în ziua de 15 august de Adormirea Maicii Domnului, în cămăşi albe, desculţi, pe uliţele Constantinopolului, ei erau deja îmbrăcaţi în cămăşile albe din Apocalipsa şi în faţa lor se afla deja Mielul care îi trecuse deja de la moarte la viaţă. Ei deja umblau în cămăşi albe pe uliţele Constantinopolului, îmbrăcaţi cu cămaşa lui Hristos cu care Hristos îi îmbrăcase deja. El era în inima şi în viaţa lor, Isus Hristos înviatul din morţi, pentru că ei erau gata să-L mărturisească în faţa acestor păgâni până în ultima clipă, neînfricoşându-se de fiară şi de numărul şi de chipul ei, tăindu-li-se capul pentru aceasta mărturisire. „Acum nu eu sunt, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine.” Fără să ştie turcii, deja îi îmbrăcaseră în cămaşă albă precum  neprihana sufletelor lor dincolo după retezarea capului când nu mai cunosc moartea niciodată şi  sunt sfinţii Dumnezeului celui viu care-L însoţesc pe Hristos oriunde se duce El! Ei deja purtau această slavă înaintea momentului în care capetele lor au fost aşternute pe butuc.

 Întâi Constantin,

 -Te lepezi de Hristos?

-Nu mă lepăd de Hristos! Capul retezat.

 Apoi Ştefan, -Te lepezi de Hristos? -Nu mă lepăd de Hristos! Măcar că avea doi copii gemeni care sugeau la ţâţa mamei lor şi vedea chipurile lor cum se uită la el şi putea să-i fie mai dragă lumea aceasta, şi putea să-i fie mai dragi copiii lui şi soaţa lui, pe care abia o strânsese în braţe. Măcar că avea această făgăduinţă lumească înaintea ochilor săi, i-a fost mai drag chipul lui Hristos de dincolo. Şi şi-a plecat capul cu bună pace şi credinţă, cum spune textul, cerând iertare prigonitorilor.

 A venit rândul lui Răducanu care era logodit cu o Ancuţă frumoasă şi tocmai se pregătea marea lor nuntă dar a preferat nunta de dincolo. Era isteţ şi frumos. Logodnica sa cu ochi înlăcrimaţi a rămas pe pământ, şi el a plecat! Logodnica lui Hristos a trecut dincolo! 

A venit rândul lui Mateiaş. Pruncuţul de 11 ani ar mai fi avut o nedumerire:

 -Tată, aş vrea să mai trăiesc! Tatăl i-a spus la ureche ceva, numai Dumnezeu ştie ce, că pruncuţul de numai 10 anişori şi jumătate a înfruntat Imperiul Otoman.

 -Creştin am fost şi creştin vreau să mor! Loveşte! Şi a căzut căpuşorul său! Şi au început oceanele pământului să se frământe în malurile lor, să se înalbăstrească cerurile cerurilor, rostogolul creştetului pruncului martir surâzând rostogolindu-se la picioarele unui nefericit Imperiu.

 -Sfânte Mateiaş, roagă-te pentru pruncii neamului acestuia în vecii vecilor!

Capul bătrânului tată s-a rostogolit să nu rămână în urma fiilor săi şi s-a lipit de obrazul pruncului său, bucălandru, bucălatul său păr înmuiat în sânge de sfânt martir.

-Unde e paharul de aur? Unde e graalul? Unde e paharul sfânt? Cum nu am putut strânge sămânţa cea mai sfântă a acestui pământ? Sămânţa cea mai sfântă a neamului nostru, sămânţă de martiri creştini! Apostoli ai Imperiului Otoman, apostolii musulmanilor…

Şi mama lor era de faţă şi Sultanul era de faţă şi au văzut cu ochii lor, în secolul 18, nu în mitologie, nu în illo-tempore, nu în timpuri necunoscute, nu în primele zile ale creştinismului, ci în sec. 18 când se mergea la vânătoare, când se mânca iluminist cu bijuterii de argint, când se făceau baluri şi dansuri, când lumea era evoluată ,aşa se spune,….se murea pentru Hristos cum nu se murea în vremurile cele mai frumoase.

 Cronicile ne spun că a fost un măcel ce istoria nu a mai văzut. De bunăvoie! Nesiliţi de nimeni! Pentru că nu i-a silit nimeni să moară! Vă rog să credeţi că au făcut-o din libertatea lor!

 Ei au fost nişte oameni foarte calculaţi, au fost nişte negustori, au ştiut foarte bine ce fac. Au fost nişte oameni foarte realişti! Au cântărit foarte bine, ştiau bine ce fac! Şi când s-a pus preţul pentru Hristos din inima lor au zis:

- Orice, dar asta nu se poate!

- Copiii tatei, asta nu se poate! Aş face-o dacă ar fi moşia mea! Dar nu pot să o fac!

- Cel care mi-a făcut bine nu numai mie, ci neamului meu, moşilor şi strămoşilor, care ne-a dat o ţară din barbarie, şi ne-a dat un grai şi o seminţie, ne-a împodobit pământul, şi ne-a dat nădejdea învierii, şi ne-a dat pe mână Împărăţia Sa!

- Cum să mă leapăd de El, pentru un ciolan, pentru un blid de linte, mâine şi aşa tot mor, mor mâine sau azi eu tot o sfârşesc.

 -Să mă leapăd de El? Doamne fereşte! A murit împăcat cerând iertare pentru cei care l-au prigonit.   

 -Iartă-i Doamne! 

Ei ne-au lăsat cea mai scumpă moştenire! O Doamne, de-am fi vrednici să o purtăm în inimi, în neamul, în graiul şi în seminţia noastră!…ca ea să rodească!

Îngăduie Doamne să aducem şi noi o lacrimă de splendoare înaintea tronului Tău pentru că arvuna, garanţia, temelia că suntem pe drumul cel bun ca neam  au depus-o ei, care sunt inima istoriei acestui popor, sfinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş.Veşnică să le fie pomenirea, Amin!…” 

             Înainte de canonizarea Brâncovenilor în rândul sfinţilor din Biserica Ortodoxa Româna, Ioan Alexandru a strâns in potirul graiului românesc viaţa şi fapta mucenicească a lor.A ridicat în imn lucrarea acestui Domnitor sub domnia caruia s-a desăvârşit în biserici rostirea în graiul romanesc a Sfintei Scripturi. Prima traducere a Bibliei lui Serban Cantacuzino din 1688 a fost desăvârşită si a adus rod tot in timpul domniei sale. Ioan desluşeşte semnificaţia acestui eveniment fundamental pentru graiul romanesc: 

“Cuvântul Scripturii încă nu era în limba noastră rostit din amvoanele bisericilor înaintea domniei lui Brâncoveanu. Nu vom putea să vorbim niciodată îndeajuns despre ce a însemnat acest moment de naştere definitivă spirituală când în faţa poporului de acum nu se vor mai vorbi limbi de neînţeles iar de pe amvoanele noastre va începe să răsune cu putere multă şi cu trăinicie ziditoare de seminţii şi de popoare, Scriptura în limba română.

 Antim Ivireanu, cel dintâi predicator al domniei lui Brancoveanu, va deschide Sfintele Evanghelii pe înţelesul mulţimilor, va ridica al doilea altar în sufletul neamului românesc , pe aceiaşi dimensiune cu al sfântului jertfelnic al trupului şi sângelui Domnului. Precum în bisericile primare ale Romei altarul stă la aceiaşi înălţime cu amvonul unde se predică Cuvântul.

 Prin puterea Cuvântului începe uriaşa lucrare de despădurire a sufletelor, de dezlegare a minţilor de desălbăticire şi despietrire a inimilor oamenilor prin cea de a doua uriaşă împărtăşanie din Logosul lui Dumnezeu. Începea curgerea graiului, începea defrişarea, începeau izvoarele, pâraiele şi râurile Logosului sa-şi taie făgaşe.

 Are Brâncoveanu fericitul prilej de a ridica din miezul sanctuarului lespezile de pe mormintele întunecate ale minţilor noastre ca să înceapă să se audă vijelia valurilor, vuietul de ape multe ale Logosului Dumnezeului celui viu în scoicile de aur fremătând de dor după fericire, gâlgâind după cuvântul Învierii care se revarsă cristalin, latin, pe înţeles, plin de splendoare şi frumuseţe, graiul neamului acesta în sfârşit auzit de la sanctuar.

Toţi spuneau că acest grai este incapabil să poarte puterea Dumnezeului celui viu, este prea îngust, este un ţol prea mic care nu poate îmbrăca Cuvântul lui Dumnezeu. Sumanele şi căciulile acestui prea strâmt grai al acestui pământ nu pot ţine Cuvântul Scripturii. Iată că se adevereşte ca acest ţol este o toga romana, este un strai de sărbătoare cum nici Solomon nu se îmbrăcase în toată splendoarea sa.

Începuse Împărăţia Cerurilor să fie vărsată pe calea Logosului întrupat, iată pentru întâia oara şi în această ticăloşită şi sărmană de seminţie cu limba sa nealtoită îndeajuns, nestrunită de flăcarile Cuvântului revelat popoarelor spre zidirea şi mântuirea lor.

 Începuse tăriile şi amiroasele, splendorile şi avânturile în slobozirile coroanelor acestor păduri, în foşnetul acestor livezi mângâiate de azururi şi de amurguri şi de legănarile line ale luminilor stelare.  Începuse Cuvântul pe înţelesul celor mulţi să poată fi dus acasă în minţile şi în inimile lor şi să rodească, ţara să crească, pruncii să prindă puteri, femeile să se facă mereu mai frumoase, casele să prindă lăcaş şi aşezământ, să devină sanctuar, bărbaţii să devină ei înşişi împăraţi şi preoţi ai Dumnezeului celui viu.

 Pe acest temei încep să se strângă osemintele celor duşi iar vii cu morţii se înţeleg mai uşor. Ne înţelegem istoria mai cu deplinătate şi încep Cantacuzinii să vestească  ca avem aceiaşi fântâna, că toţi de la Râm ne tragem, descoperim că suntem daco-romani, că mama noastră este Roma, ca ne tragem dintr-o seminţie latină, că suntem poporul mărturisitorilor.

Dumnezeu a vorbit în ebraică, Hristos în aramaică, cuvintele au fost fixate în greacă dar au fost propovăduite pe oasele martirilor în limba justiţiară a Imperiului Roman al latinităţii. Cei mai mulţi martiri, apostolii poporului nostru, în limba latină cu inima romană, pe drumurile Romei, pe oasele martirilor au vestit acest Cuvânt. Această limbă latină o descopeream dulce pe cerul gurii noastre, capabilă să poarte Cuvântul lui Dumnezeu şi să înnobileze această seminţie.”

         Tot atunci, sub domnia lui Brancoveanu populaţia a cunoscut cea mai mare inflorire biologică, s-a întemeiat Academia de Studii, s-au tipărit multe cărţi bisericeşti în limba română şi în alte limbi de circulaţie  din ţările răsăritene. Credinţa sa a inspirat operele de cultură din epoca. Ea s-a reflectat în arhitectură prin frumosul stil care-i poartă numele. A construit mănăstiri, spitale, castele pline de simboluri creştine dar a şi reparat multe ctitorii căzute in paragină  mergând astfel pe urmele înaintaşilor săi vrednici de cinste. Toate aceste lucrări ale Domnitorului creştin, si multe altele, au fost evocate în amănunt de poet în poeme şi în rostiri.În 1992 s-a pus problema canonizării lui Brăncoveanu. S-a făcut şedinţa la Sinod pe dealul Mitropoliei si s-a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a  lui Brâncoveanu,  copiilor săi  Constantin, Stefan , Radu, Matei şi sfetnicul Ianachie. Au fost canonizaţi făcânduli-se icoane de sfinţi care s-au purtat de-a lungul Bucureştiului până la biserica Sf. Gheorghe cel Nou. Ioan a purtat în această procesiune icoana bătrânului voievod. În ultima sa mărturie scrisă trimisă de la Bonn către Părintele Constantin Galeriu spunea ca a socotit aceasta ca o răsplată a anilor de priveghi din timpul dictaturii  pe care a făcut-o împreună cu copii săi la mormântul voievodului. 

A consemnat Silviu Despa   

Parintele Paisie si spatiul monastic- portret poetic

„Parintele Cleopa era la oi şi obştea mănăstirii rămase fără stareţ. S-au dus la stână în genunchi să-l poftească în fruntea lavrei Sihastria. Parintele Cleopa a cerut răgaz de o săptămână să-l întrebe pe duhovnicul său Parintele Paisie aflat atunci la altă mănăstire. I-a trimis vestea şi dupa opt zile i-a venit scris scurt urmatorul răspuns:  -Dacă primeşti cinstea de a sta în fruntea obştii ca şi cum a-i preda-o primeşte, daca nu rămâi în starea în care te afli.“  

         

Înainte de anul revoluţiei, am plecat împreună cu Ioan Alexandru la mănăstirea Sihăstria unde era invitat să predice. Cu noi era si Părintele  Ioanichie Bălan. Era o sărbătoare mare în Biserica Ortodoxa cu lume multă adunată din toate parţile ţării. Biserica şi incinta mănăstirii erau pline de oameni că aproape nu mai aveai cum să ieşi afară. Erau creştini de tot felul, unii erau habotnici alţii superstiţioşi, Dumnezeu îi ştie mai bine. Ţin minte că Ioan a început sa predice intr-un mod foarte violent, certând parcă spiritele rele care existau în aceea mulţime. A fost ca o exorcizare după care s-a lăsat o linişte desăvârşită peste sutele de oameni prezenţi. A continuat vestirea Evangheliei magnetizând atenţia chiar şi a celor veniţi cu alte scopuri la Biserica.

La sfârşitul predicii cămaşa lui Ioan era complet uda de transpiraţie iar părintele Ioanichie i-a adus una noua ţăranească din in ca să se schimbe.

Am fost apoi la chiliile duhovnicilor Paisie şi Cleopa, monahi cunoscuţi, unde am petrecut clipe minunate. Părintele Cleopa  era ‚în culmea tăriei şi subţirimii minţii, inflăcărat ca zborul unui vulture’ cum avea să spună Ioan.

Întorşi acasă, poetul a zugrăvit în cuvinte făptura cuvioasă a  monahului român. Vazusem în carne şi oase aceşti călugări de peste şase decenii pe la a căror chilii au trecut zeci şi zeci de mii de suflete încărcate de griji, necazuri, zbucium pentru ca să plece despovararate prin tainica lucrare dumnezeiască. Spaţiul monastic l-a inspirat pe poet evocând acele simţiri duhovniceşti:

„Aici poţi să întâlneşti ceea ce socoţi că este esenţial pentru un popor: omul evlavios al locului. Aici descoperi cum arată omul atins de duhul sfinţeniei, din această seminţie , din acest neam al nostru de pe faţa pământului. Din înfăţişarea acestor duhovnici cunoscuţi de-a lungul deceniilor se poate întrezări ceva din taina cea mai curată a sufletului românesc creştin. Această înfăţişare iţi poate da tărie, încredere, curaj în viaţă şi în virtuţile neamului. Duhul sfinţeniei prezent în această înfăţişare îţi dă putere pentru a străbate cu răbdare răstriştile fără a te lăsa doborât şi mai ales pentru a te ajuta pentru ceasul mântuirii, pentru ceasul plecării de aici. Aici poţi să înveţi cum se cade să vieţuim ca să se mântuiască şi alţii în jurul nostru şi noi înşine, căci singuri nu ne putem mântui. Aceşti oameni pot fi iubiţi pentru că se simte în jurul lor prezenţa iubirii lui Iisus Hristos în inima lor dăruitoare. Ei te trimit la Cel ce este Lumina lumii, din fiinţa lor iradiază lumina necreată a învierii şi asta este ceva de negrăit pentru sufletul unei lumi veşnic renăscându-se, cum spunea Mihai Eminescu. Sunt blânzi şi liniştiţi ca oceanul şi ca izvorul, oameni ce nu au pus carne în gură din anii adolescenţii, asceţi, oameni plini de bucurie, obişnuiţi cu puţin. Sunt aşa cum au trăit pusnicii în vremea lui Cantemir care spunea în cărţile sale că “foşneau pădurile de prezenţa pustnicilor in Moldova cea seculara cu codrii seculari“. Tot aşa erau şi pe vremea lui Alexandru cel Bun si mult înaintea lui, ori a lui Ştefan cel Mare ,Daniel Sihastru şi ceilalţi, care au ajuns la despatimire dinspre lume, la viaţă curată, câtă este îngăduită omului. Viaţa liturgica a miezonopticilor, lecturile neîntrerupte ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale sfintei tradiţii, a parinţilor, ni-i face contemporanii cei adânci şi arzători ai fiecărei generaţii. Sunt stele luminoase pe cerul sufletului nostru. Ei nu sunt oameni  numai de ieri, ci pe măsură ce au acumulat trecutul, sunt oameni de azi şi de totdeauna, mai ales ai viitorului. Daca modelul monastic, adică trăirea în castitate, mulţumirea cu puţin şi ascultarea de părinţi va prinde contur în veacul ce vine ca  model de vieţuire a lumii creştine atunci chipul concret al acestui om îmbunătăţit va strânge fulguiri şi de pe faţa cuvioasă a acestor părinţi ai sufletului nostru. Sunt fraţi întru Domnul ce poartă aprinsă în inima lor lumina nestinsă a iubirii din zorii învierii Domnului nostru Iisus Hristos.” 

Plini de bucurie şi inspiraţi de atmosfera monastică  la intoarcere în tren, intr-un compartiment plin cu oameni spre amurg am inceput să murmuram un imn vechi crestin: „Lumină Lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc…”Era un lucru neobişnuit, mai cu seamă că regimul comunist inoculase în noi suspiciune şi frica faţă de cei de lângă tine. Părea o ‚nebunie pentru Hristos’ pentru mine în acel timp, însa Ioan m-a incurajat aducându-mi aminte de cuvintele cu tâlc spuse de Părintele Paisie în chilie.

 “Curajul este îngaduit şi este bine ca omul să şi-l ia. Tot ce este bun şi desăvârşit trebuie să se săvârşească cu nadejdea curajului. Însă nu tot ce se vinde se poate mânca! Gustaţi şi vedeţi, dacă e bun daţi şi la alţii. Dacă nu-ţi place, nu împărţii.“ 

Ajunşi în Bucureşti, poetul descrie iarăşi în cuvinte pline de har prezenţa cuvioasă a parintelui Paisie aşa cum am intâlnit-o în chilia sa din Sihăstrie:

„nu-i un erou parintele , nici un om care îmbărbateaza din gât şi din vorbe mari, este un om smerit, stins ca o trestie, ca un trandafir atins de rouă înainte de ivirea zorilor, îmbobocind mireasmă. O faptură mai degraba stinsă, un pumn de oseminte mirosind a har. Nu este o faptură de o frumuseţe extraordinară, ci este ca o lumină de ceară pâlpâind într-un ungher, ca o candelă  îndemnând la şoapta rugăciunii în ungherul icoanelor în ceas de miezonoptică. Miezonoptica nestinsă care a invins timpul. Aflâdu-te în faţa unei asemenea făpturi, din care iradiază doar lumina, ai impresia tenebrelor luminoase din teologia apofatica a lui Dionisie sau a lui Maxim Marturisitorul. Un om care şi-a trait viaţa lipindu-se de Dumnezeu şi în care a patruns Dumnezeu cu blandeţea Sa. Când intri în chilia sa  te primeşte cu „ bucuria mea”, cum te primeau cei din vechime. Plânge cu cel  necajit, se bucură cu cel plin de bucurie, se tânguie cu cel atins de dureri şi care nu şi le poate purta singur. Nimeni nu a ieşit din chilia sa decât plin de bucurie şi de fericire duhovnicească ascunsă.”

Nu dupa mult timp am revenit din nou  la chilia Duhovnicului în Sihastrie, pe ninsoare într-o zi de martie. Vederea i-a slabit dar era cu toată agerimea minţii în cele duhovniceşti. Vorbea greu, aproape în şoaptă iar trupul îi era slăbit .

L-a întrebat Ioan pe parintele Paisie cu ce nadejde rămâne omul la vârsta aceasta aşa de înaintată de peste 92 de ani şi ce faptă din istorie şi viaţă l-a călăuzit in toate zilele şi continuă să-i încălzească inima.

Raspunsul a venit incet, stins dar limpede:

“După Înviere Iisus le-a spus ucenicilor Săi: „datu-Mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ, duceţi-vă şi învăţaţi toate popoarele!” Iisus Hristos are toata puterea,  mila Lui nu ne lasă când toţi ne părăsesc. El are toată puterea. De acest cuvânt m-am legat şi eu. Trăiesc şi nădăjduiesc şi eu în mila Lui.” 

Apoi l-a întrebat care este lucrul cel mai de preţ pe care să-l lăsăm urmaşilor.

Raspunsul iarăşi a venit plin de înţelepciune ca un cuvânt de testament spus de părintele Paisie înainte de plecare din această lume:

 „Cea mai de preţ moştenire de lăsat urmaşilor este Cuvantul lui Dumnezeu, iar cea mai mare nadejde este învierea lui Iisus Hristos căruia I s-a dat toata puterea în cer şi pe pământ.“ 

Poetul descrie ultima imagine cu monahul, chilia si Sihăstria pe care avea să o vadă înainte de trecerea la cele veşnice a Părintelui Paisie:

 „Şi a început să ningă la lumina candelei dinauntru prin fereastră. Fulguie pământul de martie, în albul imaculat al ultimei zăpezi. Este „ninsoarea mieilor“. Am lăsat colinele Sihastriei blânde şi duhovniceşti, parcă sunt pământ de prescuri, pământ de duminica, pământ de sărbătoare, pământ atins de liturghie, pământ atins de sfinţenie, pământ atins de bucuria negraită a zorilor Învierii.“

 Ioan Alexandru era inspirat de prezenţa negrăitelor frumuseţi ale acelor meleaguri cu cerul şi pământul primăvăratec, cu padurile şi văile,cu fluviile şi infloririle. Natura, pentru Ioan era o extindere a sfinţeniei sanctuarului, parte a cosmicei liturghi ce celebrează cu splendoarea sa bucuria Învierii:

 „Ah cât de curată este şi binecuvântată chilia ta cu muşcate la fereastră, cât de fericit este spaţiul unde se simte de departe neprihanita columbă cu aripile argintate în mireasma înfloririlor când vântul de seară cutremură grădina paradisului peste dorul miresei învoalată de nuntă”  

Nu peste mult timp iarăşi   am venit împreună  la Sihăstrie la întâlnirea de pe ultimul drum din această lume cu Părintele Paisie care s-a aşezat şi el sub lespedea de zăpadă a acestui pământ . Purtam  în gând şi inimă ultima sa rugăciune şi binecuvântare care ne-a adresat-o la ultima vizită:

 „Domnul Dumnezeu , Preamilostivul, să vă miluiască: Domnul să vă mântuiască; Domnul să vă folosească; Domnul să vă păzească de tot raul; Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească; Domnul să vă curăţească; Domnul ca un bun şi iubitor de oameni să vă dea  iertare de pacate. Domnul nostru Iisus Hristos să vă blagoslovească. Binecuvintează Doamne robii Tăi aceştia, şi rugaciunea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor şi rabdarea lor! Binecuvintează Doamne osteneala lor, şi casuţa lor şi pâinea lor şi copii lor şi viaţa lor şi sfârşit bun le daruieşte , iar dincolo un colţişor de Rai le rânduieşte , că binecuvântat esti în veci. Amin! Drum bun! Mergeţi sănatoşi. Să ne întâlnim la uşa Raiului! Până te vezi la uşă e greu. Uşa milostivirii deschide-o, nu mă lăsa! Dacă ajung la uşa milostivirii, mă apuc cu amândoua mâinile.”

 A consemnat Silviu Despa 

Martori ai Catacombei – Richard Wurmbrandt

R:  

      Aţi fost unul dintre oamenii acestui pământ românesc care a strigat ca un profet dezastrul ateu în care ne-am aflat în Europa. Când nimeni nu avea curajul să facă acest lucru şi când chiar europenii erau înclinaţi să decoreze pe dictatorii atei mai degrabă decat să-i critice. În aceea vreme nimeni nu vorbea despre biserica subterană românească, despre puşcăriile româneşti, despre dezastru în care se afla spiritul poporului român. Noi am socotit că am ieşit din Egipt dar ne învârtim în pustie, încă n-am ajuns în pământul făgăduinţei. Ce trebuie să facă poporul român la ora de faţă după această robie atee-comunista?

Richard Wurmbrand:

-Dacă îmi puneţi întrebarea aceasta primul meu gând este că România ca şi restul Europei de Est , nu a ieşit încă de sub comunism. S-a zguduit sistemul politic comunist. Au suferit ei. O bătălie au pierdut, dar nu s-a distrus comunismul. O bătălie pierdută nu înseamnă un război pierdut. Războiul însă nu l-au pierdut. De patruzeci şi ceva de ani la noi, de şaptezeci în Rusia, s-au auzit numai minciuni; nu este Dumnezeu, nu-i Hristos, nu-i Maica Domnului, nu-i cer, nu-i iad, nu-i nimic decât materie, şi otrava aceasta a pătruns adânc în minţi, chiar dacă lumea ştie că comunismul a fost fals; ceea ce au înghiţit patruzeci de ani , asta rămâne. A fost o dictatură care se deosebea mult de alte dictaturi care au fost în istorie, anume că obliga pe toţi să fie şi în rai, nu era destul să sufere dar trebuia să strige „ura!” tiranilor. Şi cine strigă patruzeci de ani “ura!” tiranilor ca să se justifice în faţa propriei conştiinţe crede întradevăr că tiranii sunt buni. Eu am văzut la Târgu Ocna, când au primit ştirea că Stalin a murit, oameni plângând. Erau victimile lui Stalin care ştiau că el este binefăcatorul omenirii. În primele zile ale revoluţiei lumea se răzvrătea împotriva comunismului  şi acum mai sunt pe stradă oameni care strigă jos comunismul sau moarte comunismului. Dacă i-ai întreba care este ideologia cealaltă? Ideologia este tot să avem mai multă mâncare, să avem salarii mai mari, să avem şi să avem…. Aceasta-i ideologia comunistă: să avem, să avem aici pe pământ. Lozincile pe care ei le strigau au pierdut perspectiva spirituală. Evreii, un popor din care am cinstea să fac şi eu parte, au ieşit din Egipt, dar Egiptul nu a ieşit din ei. Când erau liberi în pustie, au vrut să-şi facă un dumnezeu. Şi-au făcut un viţel de aur care era zeul Egiptului. Ceea ce trebuie este curăţirea poporului. Va fi un proces lung de curăţire pentru poporul român şi pentru celelalte popoare. Când Dumnezeu a scos poporul evreu din pustie i-a dăruit oameni mari ca Moise, Aron şi alţii. Fiecare din noi să întrebe pe Dumnezeu în chestiunea asta, n-aş putea eu fi o lumină, o pildă în acest popor. Ridicarea unui popor începe prin ridicarea unor oameni din mijlocul poporului. Să dea Dumnezeu ca fiecare cititor al revistei care se numeşte aşa frumos „Renasterea” să renască, să se nască din nou, să devină un altfel de om.  

 Din „ Martori ai Catacombei” publicat in Revista Renasterea, febroarie 1991

Semnificatia sarbatorii de Rusalii

           Îmi aduc aminte cum Ioan Alexandru explica semnificaţia sărbătorii de Paşti finalizată şi împlinită în cea a  Pentacostului ( Rusaliilor) şi felul în care s-a metamorfozat înţelesul ei, până va ajunge la semnificaţia ei ultimă de revărsare a Duhului Sfânt. Opera cu simbolistica religioasă a Vechiului Testament.Rusaliile sau Pentacostul vin din negura istoriei şi au rădăcini simbolice şi analogice în sărbătoarea de recunoştinţă pentru roadele pământului  a vechiului popor Israel. La şapte săptămâni după Paşti , la Templu , Marele Preot primea de la leviţi şi popor pâinile „de aducere aminte” împreună cu mărturia de credinţă cuprinsă în cartea Deutoronom şi apoi cea a lui Rut.

„Arami arami obed ade iţraim“ Eu sunt un biet aramaic, sărman slujitor, tatăl meu a fost slugă în Egipt, scos din casa robiei după ce am strigat la Dumnezeul cel viu şi Tu Doamne ca pe un străin m-ai adus într-un pământ care nu era al meu şi mi-ai dăruit roadele acestui pământ pe care nu eu  le-am însămânţat ci Tu mi-ai dat pâinea lucrată de alţii… Oamenii din vechime luau în seamă miracolul seminţei în faţa căruia stăteau cutremuraţi şi îşi aduceau ofrande. Nu-şi duceau la gură prima îmbucătură înainte de a o duce la sanctuar…Astfel este şi mărturia de credinţă a vechiului popor cum că  nu ne aparţine lumea aceasta, că Dumnezeu a dăruit roadele , că Dumnezeu este stăpânul holdelor, că Dumnezeu porunceşte seminţei să se pogoare în adâncul humei să moară ,să-şi desfolieze firul de iarbă, să urce pe spic înzecit bobul de grâu, jeruit de lumina şi căldura soarelui, clătinat de vânt, scuturat de seceră, tăiat pe faţa pământului , adus la piatra de moară, făcut făină, la lumina serilor frământată, cu acel miraculos aluat care creşte şi umple coveţile şi se face minunată şi se revarsă peste obrazul cald al cuptorului şi se preface în pâine bună , care este hrana umanităţii, care este însuşi trupul Dumnezeului celui viu.” 

După  mărturia de credinţă din cartea Deutoronomului, citea precum  preotul în rânduiala rituală, din cartea lui Rut Moabiteanca care  este şi ea legată în mod misterios de Betleem (care înseamnă Casa Pâinii), locul în care se va naşte Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel  se prefigurează apropierea popoarelor de Casa Pâinii. Atât iudeul cât şi străinul (moabiteanca), sunt chemaţi sa celebreze cu recunoştinţă darurile Domnului:

„În sărbătoarea aceasta era celebrat iudaicul „arami ami obed iţraim”, pribeag în Egipt, în căutarea unei patrii  care nu este de aici, iar pe de alta parte venea la Casa Pâinii străinul, moabiteanca, ca şi cananeanca de mai târziu la firimiturile Domnului. Este o misterioasa prefigurare a popoarelor care vin în binecuvântarea Casei Pâinii. Iudaicul ca şi păgânul se apropie încet de limbile de flăcări, de focul dumnezeiesc ce va irupe peste toate seminţiile de sub cer, cum sunt numite în Faptele Apostolilor…”

Revărsarea Duhului Sfânt, este evenimentul intrării Domnului Hristos în inima fiecăruia ca Domn si Dumnezeu (Kirios si Theos), este inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu din înăuntrul nostru. Rusaliile sau Pentacostul au o semnificaţie absolut noua începând cu evenimentul crucial al Învierii Domnului:

„… Să încercăm să vedem ce se întâmplă la Ierusalim: apostolii erau adunaţi în rugăciune, stăruiau în rugăciune şi post de 10 zile, aşteptând această făgăduinţă, acest ruah cadosh, acest Duh Sfânt misterios. Până acum noi am vorbit de o sărbătoare, acum începe să se prefigureze ceva nou, începe să apară în centrul atenţiei nu o sărbătoare, nu o bucurie, nu fapte legate de aducerea snopilor, de pâine, nu se vorbeşte nimic din toate acestea, totul este de o austeritate şi de o tăcere misterioasă şi tainică, aşa cum a fost austeră ieslea Betleemului, aşa cum auster a fost mormântul învierii. Este o austeritate tăcută, este un ceas tainic al zorilor de rugăciune, când oamenii, apostolii erau de zece ori mai mulţi strânşi laolaltă, potenţându-le puterea, fiind potenţată umanitatea întreagă. La Ierusalim se aflau deci în momentul eruperii Duhului Sfânt ca într-un cerc concentric tot pământul. Aşadar cerul şi pământul. Se aflau cei doisprezece, se afla Maica Domnului şi apoi cele douasprezece seminţii începând cu parţii. Numaratoarea lor începând de la răsărit spre sud, spre vest şi spre miazănoapte. Este aşadar un vârtej cosmic, o prezenţă concentrică: 12, 120, 1200 şi aşa mai departe. Cercul se tot extinde şi în mijlocul lui coboară mila desăvârşită, coboară mila lui Dumnezeu, coboară Duhul cel Sfânt să capteze, atragă  întreaga omenire în mod tainic la marea sărbătoare pe care o vestise  proorocii Ioel şi Zaharia, „Yom Iahve Gadol”, marea zi a Domnului, ziua Domnului cea mare şi minunată, marea zi a Dumnezeului celui viu. Este ziua Domnului, Yom Iahve Gadol, când Dumnezeu Îşi concentrează toată lucrarea Sa asupra întregii omeniri. Dacă până acum Mântuitorul Hristos cu trupul Său pământesc asimilat dumnezeirii Sale, om deplin, Dumnezeu deplin, se referea pe pământ cu precădere poporului Israel, celor din apropierea Sa, apostolilor care-L puteau vedea, acuma după înviere corpul Său dumnezeiesc aşezat de-a dreapta Tatălui, va atrage întregul pământ aşa cum se întâmplă când se stârnesc uraganele şi apa întregului ocean este absorbită şi strânsă în jurul unui vârtej uriaş care face un fel de gol în mijloc iar ţărmurile se umflă pentru că coboară ca o  putere de sus. Se face aşadar un fel de buric, un fel de falos în ocean, şi ţărmurile se revarsă concentric, spiralat. Aşa ceva s-a întâmplat  la Ierusalim. Este atras tot oceanul omenirii, se face o groapă în mijloc, se revarsă ţărmurile, se umple toată lumea, ca oceanul de ape de puhoiul lui Dumnezeu. La Ierusalim, cei care aţi fost, aţi văzut că e o groapă, pe Sion, locul unde a coborât Duhul Sfânt. Aşa era la Ierusalim în acel moment, în jur concentric erau strânse toate seminţiile pământului aşteptând în rugăciune, aşteptând un moment crucial şi vital în istoria omenirii. Momentul când Iisus Hristos, Cel ce a fost răstignit istoric pe Dealul Căpăţânii, Cel ce a suferit moarte pe cruce, hulit, batjocorit, îngropat şi înviat din morţi se aşează de-a dreapta Tatălui, nu ca să se depărteze de noi ci ca să penetreze înviat în mod tainic, cu corpul Lui desăvârşit transfigurat, să poată penetra inima fiecăruia dintre noi, până la sfârşitul veacurilor. În această zi Hristos Domnul, Înviatul se aşează în Împărăţia Sa şi este ziua când se inaugurează prima zi a Împărăţiei lui Dumnezeu care este în inima noastră. În această zi de Rusalii se inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu. Se face  ieşirea din paradisul terestru deschizându-se porţile  Împărăţiei lui Dumnezeu care este înăuntrul nostru. Acesta este momentul când Hristos penetrează prin focul Duhului Sfânt sub formă de limbi de foc care se lasă peste fiecare din apostoli pătrunzând în inima omenirii simbolic prin cele 12 seminţii, prin cei 120, şi după aceea prin toţi ceilalţi care vor primi prin punerea mâinilor până la sfârşitul veacurilor. Se va extinde această limbă de foc a Duhului, cum spune Ioil, peste toată carnea, peste tot trupul… …braţele lui Dumnezeu sunt Fiul şi Duhul Sfânt ;aşa cum mamele noastre frământă noaptea în coveţi aluatul pentru  prescurile de paşti şi pâine oierilor şi pruncilor, aşa a frământat Dumnezeu cosmosul cu cele doua braţe sfinte ale dumnezeirii Sale, cu Fiul şi cu Duhul.Cunoaştem si simţim pe Dumnezeu prin cele două  braţe, cele două lucrări, cele două intervenţii: „am tunat şi încă o dată voi tuna”, a tunat Dumnezeu pe pământ  de doua ori: a coborât în Fiul şi a coborât de Rusalii în Duhul Sfânt extinzând focul dragostei Sale prin  „beţia” aceea de la ceasul al treilea al dimineţii, în acea fericire uriaşă când toate limbile pământului adunate împreună au simţit aceeaşi inimă şi aceeaşi lacrimă când a coborât din nou Dumnezeu pe pământ la 50 de zile de la învierea Fiului Său. 

 Acest Duh, Ruah, era o prezenţă tainică şi discretă în tot Vechiul Testament  care s-a manifestat în diferite feluri şi chipuri si care s-a odihnit deplin peste mlădiţa din trupul lui Isei , adică asupra lui Hristos, fructul izbăvitor al umanitaţii şi care s-a manifestat plenar la 50 de zile de la Învierea Sa din morţi:

“ Duhul Sfânt nevăzut a fost totuşi văzut pe faţa pământului în formă simbolică. Arhanghelul care a venit la fecioara Maria pentru a vesti naşterea, L-a văzut sub formă de nor. La botezul Domnului a avut formă de porumbel, apoi L-am auzit ca un vânt, ca o vijelie năpraznică, ca un vuiet de ape mari, ca o mireasmă, în ebraică ruah înseamnă amirosire, acelaşi cuvânt este în Cântarea Cântărilor cap 2, când amiroase, când mireasa amiroase a dumnezeire, când mirele varsă mir noaptea pe clanţa uşii ….preînchipuindu-L pe Hristos. Cuvântul  Ruah înseamnă adiere şi apare de peste 360 de ori, în Vechiul Testament. Ruahul este o prezenţă misterioasă, auziţi-l la stâncile despicate ale Horebului unde s-a furişat monoteul Ilie crezând că e singurul pe pământ când vin furtunile năpraznice şi nu e Dumnezeu acolo, vine focul şi toate acelea şi într-o adiere blândă Îl vede pe Dumnezeu, în bătaia lină, în bătaia tainică. Se spune că de profetul Ilie S-a apropiat cel mai mult Duhul lui Dumnezeu în istorie în forma abia simţită, abia susur, abia murmur, până când în ziua de rusalii când a pătruns înăuntrul nostru. În tot Vechiul Testament El vine, atinge lumea, cum sună vântul peste holde împrăştiind miresmele, cum seara în amurg în orient la Ierihon şi în toate grădinile acestea, la En-Ghedi, în Cântarea Cântărilor, după ce a apus soarele şi după ce a erupt amurgul, se stârneşte o legănare şi toate miresmele înfloririlor se revarsă peste pământ şi se umple de balsam şi de frumuseţe şi de dor de Dumnezeu înfăţişarea lumii. Venea, atingea şi pleca. Venea Samuel cu cornul asupra creştetului lui David, păstor, „tânărul cel mai mic în casa fraţilor mei eram şi păşteam oile tatălui meu pe câmp”, cu acest amiros, cu acest mir în corn şi varsă pe creştetul pruncului şi deodată acesta se luminează cum s-a luminat creştetul blond şi auriu al lui Şaul când a fost luat dintre măgăriţele tatălui său pierdute şi a fost uns rege peste Israel, şi dintr-o dată începe să proorocească şi se odihneşte peste el cum se va odihni peste mlădiţa din tulpina lui Isai peste care vor poposi cele şase Duhuri ale Dumnezeului celui viu. Iată ce spune Isaia: „se vor odihni cele şase duhuri ale lui Dumnezeu, ruah, ruah, ruah… Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, al curajului, Duhul cunoaşterii, al înţelepciunii.” Aşadar, El va odihni desăvârşit asupra mlădiţei din trupul lui Isai, asupra Domnului Hristos în cele şase ipostaze ale înţelepciunii  pe care fiecare creştin, fiecare om care se apropie de Hristos trebuie din adâncul inimii sale sa suspină după ele. Răbdare, cumpătare, bărbăţie, curaj, nădejde, iubire mai presus de toate, credincioşie, şi toate darurile acestui Duh Sfânt care este generos şi nu sunt pe pământ cuvinte înţelepte şi destul de bune să exprime dărnicia care o revarsă cu economie ca să nu risipească şi distrugă acest vas care este corpul omenesc. Această splendoare a dumnezeirii Sale o revarsă cu economie şi din belşug celui ce-L cheamă, fiind întreg înăuntrul nostru în ipostazul Său dumnezeiesc: „Împărate ceresc, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le-mplineşti” o rugă veche, în greacă, „vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. El este Cel care ne spune: Hristos în mijlocul nostru. El este Cel care ne-a spus: Hristos este Domnul, este Hristosul şi Dumnezeul. El ne face să suspinăm: Maranata! A venit şi vine! Te aşteptăm Hristoase! Vino Doamne! „Da, am venit şi vin!” Şi Mireasa spune: vino! Şi Mirele spune: Vin! Am venit şi vin, suspinul din Apocalipsa. Câte se pot spune despre această lucrare misterioasă a Duhului Sfânt…O poate ultimă şi esenţială problemă care trebuie să ne stea înaintea ochilor este cea legată de sfinţirea spaţiului. Duhului Sfânt a umplut întâi casa: ”Toată casa s-a umplut de prezenţa Duhului Sfânt”… atunci s-a întemeiat Biserica, atunci a fost primul amiros de duhovnicie, de sfinţenie a spaţiului din acel nevăzut dumnezeiesc…ruah – duh, pneuma…pneuma înseamnă şi vânt, şi s-a tradus cu „aură”. Când vedeţi în picturile medievale chipurile sfinţilor cu creştetele capetelor lor îmbrăcate cu auriu, înseamnă prezenţa Duhului. În icoane aurul este semnul acestui ruah. Această adiere sfântă în momentul în care primeşte conţinut se arată în formă aurie. Limbile acelea de foc erau aurii purpurii. Auriu este Împărăţia lui Dumnezeu şi purpuriu  înseamnă însăşi esenţa lui Dumnezeu revelată lumii care este Agape. El, Duhul, i-a trezit pe apostoli şi le-a zis: fiţi atenţi, coboară esenţa lui Dumnezeu în voi, care este iubirea. Duhul Sfânt sub formă de limbi de foc, Duhul Sfânt auriu, purpuriu, aduce esenţa lui Dumnezeu în inima noastră care este iubirea. După ce casa s-a umplut de Duh Sfânt, acea densitate dumnezeiască s-a desprins in formă de limbi de foc şi s-au aşezat pe fiecare din apostoli. Este prima oară în istorie când omul este separat de clan, omul ca persoană inalienată, sfântă, liberă, depinzând direct de Dumnezeu. Dumnezeu îl îmbracă cu cămaşa dumnezeirii Sale, cu focul iubirii Sale…”

 Ioan Alexandru 

notiţe de curs consemnate de Silviu Despa de la cursul de ebraica susţinut de Ioan Alexandru la Universitatea Bucureşti in anul 1987 

Mineriada 1991

        Va prezint mai jos episodul  mineriadei din 91,  descris de jurnalistul Gabriel Klimowicz , martor ocular al evenimentului  din 26 septembrie 1991 în Parlamentul Romaniei care în acea perioadă se afla în clădirea din Dealul Mitropoliei. Pe atunci, Gabriel era reporter la ziarul „Cotidianul”, patronat de Ion Raţiu. Episodul descris mai jos a  fost publicat în  recenta sa carte „Agora vremurilor moderne – introducere în tainele televiziunii de stiri”: 

„…Nu mai ştiu ce se discuta atunci în Parlamentul  dominat copios de FSN. La un moment dat s-a auzit un zvon: vin minerii! Toţi jurnaliştii aflaţi acolo am început să dăm telefoane la colegii noştri care aveau ca sarcină să relateze isprăvile minerilor în Bucureşti şi aceştia ne-au confirmat: vin spre Parlament în frunte cu Miron Cozma. Am început să-i întreb pe politicieni ce vor să facă în această situaţie. Toţi se simţeau în siguranţă în Parlament apăraţi de funcţiile lor şi de jandarmi. Mă uit pe fereastră în curtea Parlamentului şi îi văd pe jandarmi cum se imbarcă în maşini şi părăsesc Parlamentul. Era evident că primiseră ordin. Mai erau vreo doi în cladirea Parlamentului, plus un pompier care începuseră să care lăzi cu muniţie. Am întrebat ce se află în lăzi şi mi-au răspuns că grenade cu gaz lacrimogen. I-am întrebat cum îşi propun să apere Parlamentul şi mi-au răspuns că nu au cum pentru că trupele care trebuiau să asigure securitatea au plecat. Era evident că Parlamentul fusese lăsat la discreţia minerilor lui Cosma. Toţi jurnaliştii erau înspăimântaţi: ştiam ce făcuseră minerii pe 13-15 iunie 1990 şi acele imagini erau încă proaspete în memorie.Uşile parlamentului nu au rezistat prea mult la presiunea minerilor care au dat năvală în incinta sălii de şedinţe urlând şi agitând răngile şi topoarele deasupra capului. S-a creat o tensiune teribilă. Parlamentarii nu puteau părăsii clădirea pentru că minerii păzeau toate caile de acces. Nici noi nu puteam. Minerii veneau la tribună şi vorbeau despre necesitatea ca parlamentarii, îmbogăţiţii, trădătorii, cei care nu au mâncat salam cu soia şi cei care vor să vândă ţara, cei vinovaţi pentru traiul prost al românilor să dispară. Era ameninţată atât viaţa liberalilor şi ţărăniştilor cât şi a celor din FSN. În ameninţările la adresa celor din FSN însă nu credeam. Minerii mai veniseră în Bucureşti doar la chemarea lui Iliescu, iar FSN-ul era condus fără dubiu de la Cotroceni. Ne aşteptam în orice moment ca dezastru sa se producă : un miner să lase o ranga să cadă în capul unui parlamentar şi în acest fel să fie îngropată pentru o lungă perioadă de timp atât democraţia românească cât şi orice şansă de apropiere a României de lumea civilizată. Ion Raţiu, patronul meu în aceea perioada, Dan Marţian preşedintele Camerei Deputatilor şi alţii vorbeau de la microfon încercând să-i calmeze pe mineri.

Ioan Alexandru, senator PNŢCD, o raritate printre aşa-zişii politicieni care umpleau Parlamentul, le vorbea şi el minerilor. Ioan Alexandru este cel mai important poet religios al românilor. Era un om de înaltă spiritualitate, om cu viaţă sfântă, complet devotat lui Iisus Hristos şi poporului român. Printre politicienii noştri, gata să înghite o broască râioasă în fiecare dimineaţă şi să adopte imediat convingerile celui care dă mai mult, Ioan Alexandru se legitima la propriu în faţa minerilor cu Imnele Transilvaniei, ale Moldovei şi ale Tării Româneşti, carţile lui principale. El striga de la tribună: „ Sunt autorul Imnelor Transilvaniei şi ale Moldovei”. Mi se părea că se dă o luptă între spiritul creştin al lui Ioan Alexandru şi forţa brută a minerilor. El le striga acestora, cu o cruce de placaj într-o mana( crucea care-l însoţise in Piaîa Universităţii în timpul carnagiului de pe 21 decembrie 1989) şi cu cealaltă ridicată profetic deasupra capului, să nu facă vărsare de sânge în Parlament şi să părăsească Instituţia asupra căreia atacurile violente însemna tot atâtea lovituri date democraţiei. La un moment dat se întâmplă un fapt incredibil: îl văd pe Ioan Alexandru ţinând un piron şi pe un miner bătând pironul cu o rangă în peretele din spatele prezidiului Camerei Deputaţilor. De piron Ioan Alexandru a agăţat crucea lui traforată în placaj şi pilogravată cu linii grafice inspirate din arta ţărănească. El miza pe puterea de exorcizare a semnului creştin într-un Parlament în care majoritatea erau atei, proveniţi din rândurile Partidului Comunist sau ale fostei Securităţi a lui Ceauşescu. Crucea a rămas acolo ani de zile cu toate încercările repetate ale liderilor FSN (Frontului Salvarii Nationale) de a o scoate de acolo. În amintirea acestei cruci a lui Ioan Alexandru  a fost ulterior montată o alta de lemn, mai mare, mai frumoasă şi mai vizibilă în spatele prezidiului din sala de şedinţe a Camerei Deputaţilor, după ce aceasta s-a mutat în Palatul Parlamentului (fosta Casa a Poporului construită de Ceauşescu) unde se află şi astăzi.Episodul descris a fost semnalul dezamorsării acţiunii minerilor…”

  Gabriel Klimowicz   

Piata Universitatii

          Am crezut în tinerii care au susţinut zona liberă de comunism din Piaţa Universităţii. Erau dornici de libertate şi dreptate şi preţuiau valorile creştine. Aici era adevăratul spirit al revoluţiei care a biruit dictatura comunistă. Acest meeting de durată, cel mai lung din istorie, nonviolent,  neîntrerupt decât prin provocări şi manipulări, a devenit pentru scurt timp inima României în acel sfârşit de mileniu.Tinerii de la PNTCD s-au implicat moral in susţinerea acestui fenomen pe lângă cei de la Liga Studenţilor care erau organizatorii principali. Am mers de mai multe ori împreună cu Ioan Alexandru in Piaţă în perioada meetingului.Uneori era invitat la balcon să vorbească şi trebuia să trecem prin multe filtre făcute de studenţi pe holurile de la Filologie şi Geologie. Nu era usor sa ajungi să te adresezi  în această Piaţă unde s-a dat lupta finală hotărâtoare, începută la Timişoara, desăvârşită aici prin uriaşa jertfă asumată de bunăvoie, fără violenţă, a tineretului acestui neam. Acest spirit de jertfă l-a determinat pe Ioan Alexandru să înceapă demersurile pentru acordarea Premiului Nobel tineretului României. A discutat îndelung la Oslo motivul acestui demers  cu directorul prestigioasei Instituţii care i-a spus ca această solicitare este îndreptăţită şi posibilă, depinde în mare parte de cum vor evolua lucrurile. Sa nu se întâmple violenţe şi să nu se facă vărsare de sânge că Dumnezeu vrea pace şi dreptate.Tot in acest interval  Maica Tereza, laureata  Premiului Nobel pentru Pace a vizitat România. A scris în engleză cu mâna sa , următorul text pentru tineretul României care i l-a înmânat poetului să fie rostit la balcon :

 ”Hristos a Înviat! Dumnezeul iubirii să vă binecuvânteze, tineret al României! Ferice de voi făcători de pace care prin nonviolenţă veţi cuceri inimile compatrioţilor voştri. Fericiţi făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema!”

 Un alt om de seama al Europei, cunoscutul Fr. Roger , cel care a fost sufletul Taize-ului  a venit în Bucureşti în aceea perioadă şi s-a întâlnit cu Ioan Alexandru şi pr. Constantin Galeriui la Biserica Sf. Silvestru. Acolo am asistat la o discutie despre tinerii care au murit la revoluţie,  iar fr. Roge a spus la sfârşitul vizitei cam aşa: 

„Biserica din România ar trebui să-i canonizeze şi să-i treaca în rândul fericiţilor pe toţi tinerii ce s-au jertfit în decembrie în România. Orice ţară din Europa de i-ar avea ar cere această beatificare.Ei au murit cu flori şi cruciuliţe pe piept, au fost fără arme, au murit însetaţi după dreptate, au fost curaţi cu inima şi Predica de pe munte îi socoate fericiţi.”

  Am fost împreună cu poetul la teologul Dumitru Stăniloaie pentru a-l invita să vorbească  la balconul Universităţii zecilor de mii de suflete care se adunau tot mai mulţi seară de seară în zona liberă de comunism. Era bătrân si neputincios, nu a putut sa vină in Piaţa , insa a scris o scrisoare testament care sa fie citită de la balcon.Ne-am luat  rămas bun de la el şi soţia dumnealui. Era ultima întâlnire, nu după mult timp a plecat la cele veşnice. De acolo am revenit  la „golanii” din Universitate. Am aflat în Piaţă cu bucurie vestea de la Paris că Alexandru Paleologul, ambasadorul de atunci al  României în Franţa,  s-a declarat şi el „golan”. 

În seara de 15 mai 1990 a fost citit la balconul Universităţii testamentul bătrânului părinte teolog Dumitru Staniloaie în faţa zecilor de mii de oameni: 

“ Domnul cel Înviat să fie cu voi , să vă susţină în viaţa cea nouă şi plină de veşnica nădejde  pe care ne-a câştigat-o cu viaţa Sa care a mers până la moarte.Va rog să fiţi tari şi uniţi în credinţa în El. Precum ne iubeşte El să-l iubim şi noi pe El şi să ne iubim unii pe alţii. Aşa va birui poporul nostru greutăţile prin care trece, aşa ne vom păstra ca un popor puternic şi ne vom impune lumii întregi , aşa ne vom păstra unitatea şi identitatea noastră spirituală ca neam românesc care avem ceva de dat lumii.Domnul Hristos să fie cu voi şi cu neamul nostru acum şi în vecii vecilor. Căci vor veni neamurile la judecată şi fiecare va aduce slave, noi sa nu ne micşorăm slava. Amin.”

În aceea noapte s-a cântat la lumina lumânărilor „Hristos a Înviat” şi s-au făcut rugăciuni, Piaţa Universităţii devenind o biserică uriaşă împodobită cu  icoana  Mântuitorului şi a Maicii Domnului cu Pruncul, sus pe umerii Universităţii sub cupola înstelată a cerului de vară iar balconul a devenit precum un amvon cosmic.Atunci s-a născut mai mult ca niciodată dorinţa în inima noastră ca acolo să se ridice o biserica de lemn, o săgeată de turlă din Maramures.A fost şi părintele Constatin Galeriu  în Piaţă să pecetluiască hotărârea mulţimilor aducând binecuvântarea.„Sa se ridice biserica” a fost zguduitoarea hotărâre a zecilor de mii de participanţi din acea noapte de veghe. Ce s-a întâmplat după aceasta este bine ştiut. Artizanii provocărilor şi manipulărilor au reuşit să deturneze scopul nobil al acestui meeting, sfârşind în barbarie şi violenţe care au făcut înconjurul lumii. 

 Silviu Despa    

Revolutia crestina din Romania

           În ciuda multor sceptici care credeau că istoria a incremenit  odată cu regimul ateist-comunist aveam totuşi o premoniţie că ceva se va întâmpla şi cu România. Ne pregăteam instinctiv pentru o revoluţie creştină. Soarta unora dintre noi  era oricum pecetluită după ameninţările făcute de anchetatorii securităţii în urma vizitelor la garsoniera lui Petre Ţutea, aşa că ori dispăream ori ne înrolau şi pe noi dacă mai supravieţuia regimul ceauşist. Însă intuiţia nu ne-a înşelat şi a  venit  momentul salvator din Decembrie 89 la care am participat din plin. Mi-am adus aminte imediat de optimismul lui Ţutea in ce priveste destinul poporului roman  în vara aceluiaşi an când imi spunea:

„Când aceste regimuri vor deveni inutile , poporul roman se va scutura de ele ca gâsca de apă.”

 După discursul fatal al lui Ceausescu la Televizor despre revolta de la Timişoara stârnită la casa pastorului reformat Laslo Tokes ne-am întâlnit mai mulţi prieteni la apartamentul lui Victor Negara  din Piata Cosmonauţilor.  Acesta se  ocupa împreună cu un vecin de bloc de multiplicarea şi distribuţia înregistrărilor video cu Ioan Alexandru pe care le-am realizat  în anii precedenţi. La sfârşitul întrunirii a venit şi poetul. Am înţeles cu toţii că este începutul sfârşitului acestei ere.

 După evenimentele şi schimbările aduse de Revoluţie aveam să aflu ca prietenul  britanic Alfred Gregory Eagers, prezentat în Parlamentul României de Ioan Alexandru, care şi-a riscat viaţa în timpul regimului comunist, introducând clandestin Biblii în ţară, a fost cel care a luat  scrisoarea de protest din casa supravegheată din Cluj a lui Istvan Tokes, tatăl lui Laszlo Tokes. Acesta a făcut-o publică în mas media occidentală scandalizând aparatul represiv ce a dus la conflictul care a stârnit solidaritatea cu pastorul reformat Tokes şi în cele din urmă revoluţia în Timişoara, Bucureşti şi celelalte oraşe din ţară. 

 În ziua când s-a declanşat revolta în piaţa fostului C.C. din Bucureşti  în sânul meetingului lui Ceausescu, m-a sunat Costel, un cunoscut de la Arte Plastice care frecventa cursul poetului, să ne întâlnim în faţa hotelului Bucureşti. Mansarda unde locuia el a devenit dupa aceia proverbială fiind pomenita ca loc de conspiratie împotriva regimului ceauşist. Am dorit să trecem de cordonul de miliţeni şi civili care delimitau masele de oameni organizate chemate din diferite intreprinderi de cei ca noi veniţi din curiozitate si mâhnire. Am insistat fără succes să participăm. Doream să auzim pe viu ce ar mai putea să  spună Ceausescu după ce toata lumea ştia ca s-a tras în manifestanţi la Timişoara. Când meetingul s-a spart , am fost agresat de doi „civili“ care doreau sa mă ridice. Din fericire nu au reusit să mă prindă. Manifestanţii deja începuseră să mărşăluiască prin oraş scandând lozinci impotriva dictatorului şi de solidarizare cu Timişoara. Seara târziu eram în dreptul hotelului Intercontinental când au început să se audă primele focuri de armă. Ziua următoare am aflat ca Ioan Alexandru fusese  în piaţa Univrsităţii împreuna cu Victor până noaptea târziu şi s-au rugat pentru cei răniţi şi muribunzi după ce soldaţii regimului au început să tragă în plin în tinerii demonstranţi anticomunişti.

În noaptea de foc a revoluţiei din Bucureşti, Ioan a fost cu icoana şi crucea în toiul evenimentelor sângeroase care au hotărât întorsătura istoriei. A  făcut turul fostului Comitet Central, rugându-se pe la uşile zăvorâte ale bisericilor din centrul Bucureştilor cerând ajutorul lui Dumnezeu şi a tuturor Sfinţilor ca să cadă regimul criminal. A făcut acest înconjor ritual, precum vechii israeliţi în jurul zidurilor Ierihonului rugându-se neîncetat.Dimineaţa devreme când se spăla sangele de pe caldarâm am revenit pe bulevardul Magheru în rândul celor ce se adunau din nou să manifeste împotriva regimului în faţa soldaţilor şi tancurilor. Simţeam o atracţie magnetică a  acelui loc, trebuia să fim martorii  şi participanţii acelor evenimente cruciale. Atunci  l-am vazut pe Ioan Alexandru în faţa militarilor înarmaţi stând cu crucea în mână, rugându-i să nu tragă în oameni. În cele din urmă au venit  muncitorii organizaţi iar armata a cedat. Dupa ce s-a tras cu gloanţe oarbe şi vestea morţii sefului armatei s-a raspândit în mulţime a venit ceasul eliberării. Peste timp Ioan avea să evoce într-o extază mistică aceste momente sublime:

„Crucea de lemn pe care o ţin în dreapta ridicată spre tancuri este pirografiată pe ambele feţe. Acelaş Iisus Hristos răstignit  se vedea atât dinspre mitraliori cât şi dinspre cei împotriva cărora sunt mitralierele şi tunurile oarbe ale tancurilor îndreptate.Hristos este în mijlocul nostru, între noi toţi, intre Abel şi Cain, între fiul de acasă şi fiul risipitor, între Petru şi Iuda, între noi toţi muşcaţi de şarpele apostaziei, căci toţi avem nevoie de El ca muşcătura otrăvită să-şi piardă puterea ….Se ridică Sfânta  cruce, pluteşte uriaşă peste Bucureşti, peste Carpaţi spânzură iarăşi Crucea uriaşă a morţii şi învierii –crux mortis et resurectiones- cum spne o piatră din veacul al patrulea din Dobrogea.Vorbesc încet, vorbesc rar, răspicat soldaţilor cu mitralierele în mâini. Unul plânge şi a plecat capul ca o lebăda pe umarul stâng şi plânge. Îl vede pe Hristos pe cruce. Se ascunde sub mantaua militară şi plânge. El este soldat pus să tragă în  fraţii lui. Vede crucea şi nu va trage pentru că gloanţele lacrimilor i-au junghiat şi ciuruit inima. ..Fierbe ţara pentru că spânzură crucea, a aparut Hristos în inima Bucureştiului, a apărut Hristos pe cruce, începe sângele Lui să curgă. Crucea lui începe să sângere şiroaie din ranele Lui pe urma piroanelor şi a cuielor bătute cu ciocanul de soldaţii romani. A început să curgă sângele din crucea lui Hristos din picioarele Lui răstignite, din mâinile Lui, din coasta străpunsă junghiată cu lancea otrăvită, din inima Lui începe să curgă şiroaie pe străzile Bucureştiului, începe să curgă sângele din fruntea Lui mitraliată de gloanţele tancurilor şi mitralierelor armatei secrete, a acestei armate de elită daco-romană păgână, începe să curgă sângele lui Iisus Hristos din crucea Lui spânzurată peste Bucureşti , şi-n trupul său ciuruit de gloanţe, ba aici, ba acolo, căci crucea Lui este în toate zările, apus, răsărit, miazăzi-miazănoapte. Chipul Lui începe să coboare, trupul Său dumnezeiesc de frumos, cuviosul său trup feciorelnic, începe să pogoare de pe cruce şi tot pogoară şi tot rămâne, este şi pe cruce şi pe stradă, începe armata lui Hristos coborâtă de pe cruce, începe invincibila armată a lacrimilor iubirii lui Hristos să pogoare să ocupe Bucureştiul să îngroaşe armata tinerilor, adolescenţilor studenţi, a muncitorilor. Hristos de pe cruce, se îmbracă,  se disimulează, începe să ia grabnic trupul său străpuns  pogorât de pe cruce, să ia veşmânt în blugi în straie obişnuite de oameni ai acestui veac douazeci, în straiul  chiar acestui soldat  care plânge în faţa ochilor mei… 

După fuga lui Ceauşescu cu elicopterul Ioan Alexandru a fost luat de mulţime şi dus la televiziune. A strigat plin de emoţie mulţimii de lângă clădirea Televiziunii  de pe o maşina cu megafoane: Hristos a înviat fraţilor! A învins Hristos! Am învins! Era copleşit de emoţie, recunoştinţă şi bucurie nu atât că am fost eliberaţi  ci că Iisus Hristos este Eliberatorul. Ştia şi era conştient de importanţa şi puterea gesturilor  rituale pe care le-a săvârşit.Apoi a fost dus de mulţime în studioul de transmisie în direct  arătând şi el în toată România cu crucea în mână căderea comunismului şi biruinţa lui Hristos. Avea să mărturisească mai târziu  ca nu a ieşit în faţa tancurilor  nici cu Buda , nici cu Socrate nici cu Zalmooxis sau Jupiter, nici cu Lenin sau Marx sau Stalin ci cu Iisus Hristos a carui armă se numeşte Iubirea. 

 Silviu Despa

Romania, PNTCD si Internationala Crestin Democrata

 

  În primele zile ale revoluţiei Ioan Alexandru împreună cu un grup de prieteni şi cunoscuţi  a  fondat în casa sa primul partid creştin democrat având titulatura PCNT (Partidul Creştin Naţional Ţărănesc).

Foto ROMPRES:

Sesiune a Comitetului National de infintare a P.C.N.T.  dupa Revolutie  ( Prim plan cu spatele Ioan Alexandru)

Casa sa de pe strada Belgrad arăta atunci precum Gara de Nord. Până la trei dimineaţa oameni din toată ţara veneau şi plecau. Cu greu vă puteţi imagina importanţa acelor momente,  nevoia de a prinde oportunităţi care altfel ar fi fost pierdute pentru totdeauna. Forţe bune şi rele erau in competiţie pentru a umple golul lăsat de demiterea regimului comunist.  Apoi acest trafic s-a mutat de la casa poetului la Casa Titulescu pe şos. Kiseleff şi în cele din urmă  la actualul sediu central al PNŢCD dobândit cu greu de pe fostul Bulevard Republicii. La Casa Titulescu au venit Ion Puiu şi Ticu Dumitrescu, vechi fruntaşi al istoricului PNŢ şi l-au invitat pe Ioan Alexandru la Corneliu Coposu. Am participat şi eu la această întalnire de taina. Era noaptea şi încă se trăgea pe strazi. Din partea PCNT  mai era Liviu Petrina şi Iftene Pop iar Coposu  ne aştepta cu un grup de seniori, oameni în vârstă supravieţuiotori ai puşcăriilor comuniste. Atunci s-a decis fuzionarea celor doua partide politice fara nici un protocol. La sfarsitul întâlnirii Ion Puiu unul din veteranii partidului m-a invitat sa iau cuvântul, ca fiind cel mai tânar din aceea intrunire, spunand ca aceasta era regula sedintelor pe care le sustinea. Plin de emoţia momentului am dat  mai departe lui Ioan Alexandru, ultimul cuvânt. Aşa s-a constituit partidul în care Ioan a devenit vicepreşedinte, iar Corneliu Coposu preşedinte.

Înainte de primele alegeri,  PNŢCD a cunoscut prima fracţiune. Ion Puiu se desparte de Corneliu Coposu facandu-şi un alt partid. Se spunea că sciziunea ar fi fost determinată pe motiv de diferenţa de viziune în ce priveşte relaţia cu fosta URSS. Era cunoscută atitudinea tranşanta a lui Ion Puiu în ce priveşte Basarabia. Mai târziu am aflat o altă versiune cum că ar fi  fost o neînţelegere în privinţa folosirii stampilei partidului. Nu stiu care a fost motivaţia reala a plecarii sale din partid, însă a fost o pierdere pentru Ion Puiu care nu a reuşit să-şi creeze un cadru în care să-şi folosească experienţa politică interbelică de care avea aşa mare nevoie România.

La primele alegeri prezidenţiale din 90, Ioan Alexandru a fost propus candidat la preşedenţie din partea PNŢCD,  însă  din respect pentru generaţia celor care au suferint în puşcăriile comuniste a refuzat aceasta propunere care avea supotul lui Corneliu Coposu. În cele din urmă a fost propus Ion Raţiu care venise in Partid cu  experienta democratiei occidentale.

În iarna lui 90 Ioan Alexandru a fost cel care a pleacat la Bruxelles şi a înscris PNŢCD  în Internaţionala Creştin Democrată al carui preşedinte de atunci era latino-americanul Eduardo Fernandez. Încă mai am marturia acestui moment într-un articol scris imediat dupa intoarcerea sa din Belgia.

 Internationala Creştin Democrată.

 La Bruxelles între 7 si 9 febroarie anul curent a avut loc şedinţa biroului politic al Internaţionalei Creştin Democrate cu invitaţi, membri de pe toate continentele. PNTCD invitat la această întâlnire anuală a fost primit membru al acestei cea mai extinsă şi populară organizaţie mondială ce cuprinde la sânul ei practic toată creştinătatea de peste un miliard şi jumătate de suflete de pe toată faţa pământului. Aici ne este şi noua locul între creştinii de pe pământ  între aceşti oameni blânzi şi liniştiţi, harnici şi îngăduitori, a căror existenţa a început acum aproape doua milenii după Învierea lui Iisus Hristos în Ierusalim de unde s-a răspândit odata cu Rusaliile prin apostoli în toate limbile şi etniile. Dupa trei veacuri de martiraj de existenţa în catacombe, prigonoţi, omoraţi fără judecată , creştinii vor primi drept de cetăţenie pe pământ prin Constantin cel Mare. De atunci, din veacul al patrulea până astăzi, creştinii lucrează, există, sunt sarea pământului în toate popoarele lumii. După patruzeci  de ani de prigoane, nedreptăţi, marginalizări de tot felul, într-o dictatură atee, creştinii acestei ţări, majoritatea populaţiei, sunt chemaţi astăzi să participe la refacerea sufletească şi materială a ţării, ieşită din cea mai teribilă noapte a istoriei noastră de până acum pe jertfele a mii si zeci de mii de oameni de toate vârstele. Facem parte de acum încolo din marea familie creştină a lumii. În toată lucrarea noastră trebuie să ştim că suntem implicaţi alături de fraţii noştri de pretutindeni la refacerea continuă a lumii în ceea ce este viaţa de aici şi cea eternă. Nu suntem nici tovaraşi nici domni unii cu alţi ci fraţi slujitori unul altuia întru mântuire. Modelul nostru suprem este Iisus Hristos …Am venit acasă cu o mare speranţă. Romania renaşte pe temeiul Evangheliei lui Hristos. Doamne ajută!Ioan Alexandru 

   

 

  

 

Aceasta este o scurta istorie vazuta de mine a PNTCD a acelor timpuri nebuloase care cred ca trebuia de mult scrisa cu litere de aur de fostii lideri ai acestui partid. Parafrazand gandul lui Cicero : “Un popor care nu-si cunoaste trecutul nu are nici un viitor” pentru PNTCD, sper intr-o renastere autentica pe valorile crestine a acestui Partid. 

 

Silviu Despa