Parintele Petroniu

Ioan Alexandru ştia că în istorie Biserica a avut şi are nevoie să trăiască zguduiri existenţiale ca să renască şi reactualizeze chipul lui Hristos.

În Ianuarie 1990 am fost  împreună la casa parohială de la biserica Sf. Silvestru la pr. Constantin Galeriu. Biserica Ortodoxă era într-o mare criză. Patriarhul Teoctist era  contestat şi i s-a cerut plecarea de pe scaunul Patriarhal la mânăstire. După multe dezbateri gândul celor doi mari oameni ai spiritului s-a îndreptat la Părintele Petroniu din Muntele Athos ca posibil Patriarh al Bisericii Ortodoxe din Romania.

La sfârşitul acestor dezbateri poetul a scris o scrisoare de prezentare şi de chemare către părintele Petroniu de la schitul Prodromul din Muntele Athos care de altfel am şi publicat-o in revista Renaşterea : 

„Îl văd pe parintele Petroniu în strana de miază zi a Bisericii Sihăstriei în timpul miezonopticilor înconjurat de monahi cântând troparele şi imnele fără seaman ale tradiţiei noastre bizantine. Sufletul Domniei Sale de monah strunit prin cele trei voturi : sărăcia, ascultarea şi castitatea mai cunoaşte o nevoinţă, cea a stingerii sinelui, prin cântare şi contopire în melosul comun al celorlalţi. A te contopi fără urmă în cântarea celorlalţi, a-ţi stăpânii vocea, firea, cuvintele, darul natural a-l trece prin focul transfigurator al spiritului aceasta este o lucrare anevoioasă şi cea mai grea pentru că ea cere acel dar al darurilor: deosebirea duhurilor – eliminarea celor ce nu au plăcut lui Dumnezeu şi nu pot zidii pe oameni.

 Parintele Petroniu cunăscător desăvârşit prin scoala înaltă a muzicii bizantine împreună cu soborul de monahi de la Sihăstria erau în acei ani cu peste un deceniu şi jumătate în urmă alături de Cleopa, Paisie şi Ioail. Duhovnici vestiţi, stâlpi de foc ce iradiau lumina nevăzută, bucuria şi pacea de negrăit.

Ei sunt aşa, sporind în virtute şi astăzi, acolo la Sihăstria. Părintele Petroniu la un moment dat s-a adâncit în sihăstria cealaltă a sufletului nostru care este Muntele Athos. Acolo a renăscut schitul Prodromul dimpreună cu alţi monahi mai tineri şi mai vârsnici, iar faima cea bună a numelui dumisale s-a întins în toată Grecia şi în multe ţări europene. În aceste zile grele pentru noi toţi mă gândesc şi eu  la preacuvioşia sa Părintele Petroniu.

 Aş îndrăzni să-i spun câtă nevoie avem acum cu toţi, fii Bisericii, de pacea inimii Dumisale, cât am dori să vină aici între noi să ne mângâie cu înţelepciunea, blândeţea şi cutezanţa spiritului ce-i stăpâneşte cinstita bătrâneţe.

 Lăsaţi pentru o vreme Taborul, iubite Parinte Petroniu şi pogorâţi printre holdele Bărăganului, cu evlavia Dumneavoastră şi cu aura lacrimii ce vă învăluie bunătatea inimii!

Binecuvantaţi şi mă iertaţi preacuvioase iubite părinte Petroniu. Al Dumneavostră, Ioan Alexandru 18 ianuarie 1990 „  

A consemnat Silviu Despa

Cu Biblia in America

           În cele doua mandate parlamentare, unul de deputat şi celălalt de senator pe care Ioan Alexandru le-a dobândit a fondat şi întreţinut, împreună cu  deputatul Petre Dugulescu, un grup de rugăciune  format din parlamentari creştini. Au fost inspiraţi de grupuri similare din Congresul American şi alte Parlamente din ţările Europei şi mai ales de săptămâna de rugăciune pe care America o face anual la care sunt invitaţi oameni politici din toată lumea: 

„Ce are omenirea mai de preţ acum este săptămâna de rugăciune pe care o practică America şi pe care în Bizanţ în secolul al şaselea o practica Împăratul Iustinian, iar la noi o practica an de an Constantin Brâncoveanu.

Sa fie reintrodusă grabnic în plămânul respiraţiei noastre ancestrale.

„Numai Evanghelia lui Iisus Hristos ridică repede neamurile” spunea Eminescu.

Fără Iisus Hristos nu putem face nimic. Să ne rugăm, să devină ziua naţională a poporului roman ziua de rugăciune naţională.

 Sufletul meu este fascinat de America, pentru că în puterea Americii este Iisus Hristos Domnul domnilor, Împăratul împăraţilor, Lordul lorzilor şi pentru că America are surse uriaşe a se ruga zilnic, dar o data pe an o face  la nivel naţional, în spiritul lui Iisus Hristos, începând cu cel ales în fruntea ţării, până la cel mai de jos.

În epoca modernă România nu a avut domni creştini suficienţi şi ţara a căzut pe mâna agnosticilor, ateilor, liberi cugetătorilor, nepăsătorilor, comuniştilor şi altor –isme nefericite.

„Înapoi la Hristos. Întoarceţi-va fraţilor la Iisus Hristos dacă vreţi să salvaţi România!” spunea marele patriot român Vasile Goldis, după reunificarea ţării. Cine l-a ascultat?…Şi ţării i-a mers din rău în mai rău.

Acum să mergem înainte cu Hristos, nu înapoi, înainte cu Hristos şi cu toţi cei ce se pot ruga. America ne este o pildă. Necunoaşterea ei ne-a dus la împuţinarea, descreşterea şi aventurile politice, păcate nefericite ce le-am urmat, mai ales în acest veac…”  

 În perioada postdecembristă poetul  a fost invitat la diverse conferinţe şi simpozioane, însă cea mai de seamă invitaţie pe care mărturiseşte că a primit-o a fost  din partea preşedintelui american de a se ruga împreună înaintea lui Dumnezeu pentru binele omenirii:

“Preşedintele Americii Clinton împreună cu douazeci şi doi de senatori şi congresmani mă invită să mă rog lui Dumnezeu împreună cu ei pentru binele omenirii:

„Avem nevoie de rugăciunea Dumneavoastră!”

Ei ştiu un fapt fundamental: cu cât ne rugăm mai mulţi cu atât sunt şanse mai mari, ruga să fie auzită…Nimeni pe pământ până astăzi nu m-a chemat să mă rog cu el. Nici un scriitor, nici un lider politic, nici o invitaţie n-a sosit pe adresa mea până astăzi, unde să fiu poftit să mă rog.

 Nu să ţin conferinţe ca în Japonia, nu să citesc din opera mea, nu să ţin referate, ci să mă rog împreună. Nici o regină, nici un rege din Europa nu au făcut probabil , nimănui o asemenea invitaţie.

Preşedintele Americii mă invită sa mă rog cu dumnealui şi cu toată conducerea administrativă şi cu toată America pentru binele omenirii.

Când am primit invitaţia am început să plâng încet ca o ploaie de toamnă, îndelung şi nesfârşit. Există o ţară pe lume care se roagă la nivel naţional odată pe an.

 Sigur, rugăciunea este o practică de taină a sufletului atins de Hristos, dar odata pe an se roagă cei ce conduc ţara cu poporul lor, cei ce stau în fruntea ţării.

Grecia veche a pierit pentru ca nu se putea ruga, spun învăţaţii, Roma la fel, Rusia roşie la fel, au dispărut pentru că nu se puteau ruga. Germania lui Hitler a dispărut pentru că nu se putea ruga Dumnezeului Celui Viu. România dictatorului ateu a dispărut pentru că nu se putea ruga.

Iată că America se roagă, a ajuns în fruntea neamurilor pentru acest dar al lui Dumnezeu pe care îl cultivă zi de zi, an de an, la nivel naţional. După război este fapta cea mai măreaţă din istoria omenirii pe care o cultivă, după ştiinţa mea , numai America. În numele lui Iisus Hristos, în spiritul Evangheliei Sale.

Ferice de tine popor american, ferice de tine, ţară a făgăduinţei, care ai găsit între oamenii tăi an de an , de la Eisenhower la Clinton , cu tot Senatul şi Congresul, timp de rugaciune cu toţi predicatorii şi toate Bisericile lor …

 Dacă ar exista un premiu curat, cel mai de seamă din lume, America să-l ia pentru această saptămână de rugăciune naţională care face cel mai mare bine omenirii, iar celor sau celui ce coordonează acest sublim fapt să i se ridice o statuie mai de seamă decât cea a Libertăţii din apele New York-ului…”

  Cu ocazia unei astfel astfel de vizite pe care Ioan a făcut-o în America, a oferit preşedintelui SUA cea mai veche traducere românească a Sfintei Scripturi, Biblia lui Şerban Cantacuzino din 1848: 

“Ce-aş fi putut duce mai de preţ acelor oameni decât Biblia , nu pentru a-i copleşi , ci mărturia noastră ca seminţie născută de Evanghelia lui Hristos. Aceasta este averea noastră spirituală, faptul că-l preţuim pe Hristos şi trăim din Cuvintele Lui…

N-am admirat şi n-am cunoscut nici un predicator american care ar fi avut ceva în plus a-mi spune faţă de ceea ce ştiu din studiul Bibliei şi al Sfintei Tradiţii, de la părintele Stăniloaie, Galeriu, de la duhovnicii mei Paisie şi Cleopa şi ceilalţi.

 Dar admir America pragmatică, pătrunsă de spiritul lui Iisus Hristos, cea care a salvat Europa de doua ori în acest veac cu o previziune biblica asupra evenimentelor istorice. Iubesc aceşti oameni politici creştini, smeriţi,  adânc pătrunşi de taina morţii şi învierii lui Iisus Hristos. Faptul că  se roagă anual cu toată naţiunea începând cu preşedintele, este un eveniment unic în acest secol care trebuie să dea de gândit Europei secularizate şi lumii întregi…

 Cele mai anticristice forţe la un moment dat în istorie precum  Germania nazistă, Rusia comunistă şi Japonia păgână au fost biruite de Evanghelie şi de democraţia de inspiraţie Biblică justă şi perseverentă a Americii şi Angliei.

 Sunt singurele parlamente ce se roagă şi astăzi în fiecare dimineaţă lui Dumnezeu. Pragmatica Anglie şi America s-au batut cu antihrist şi au fost mai puternice.” 

Ca semn de recunoaştere a celui care reprezenta Romania în faţa Americii, Poetului şi Senatorului Ioan Alexandru i s-a acordat din partea Congresului American, steagul naţional al SUA „ The Old Glory” în ziua de 31 august 1993. Acest steag a fost arborat toată ziua pe clădirea Capitoliului, în onoarea României .Întors din călătorie a scris pe nerăsuflate cartea Cu Biblia în America din care am extras câteva paragrafe. Ea are ca  dedicaţie pe prima pagină :

„ iubirii fratelui în Iisus Hristos, Douglas Coe, sufletul săptămânii de rugaciune a Americii, de peste doua decenii.” 

Am şi acuma manuscrisul acestei lucrări din care am citat şi care-mi aduce aminte de entuziasmul cu care îmi împărtăşea impresiile acestei călătorii dar şi râvna de a împlinii  cele bune şi de folos pentru România.Ca răspuns la această vizită senatorul Dan Coates şi congresmanul Frank Wolf au înmânat Biblia cu înscris de aur preşedintelui României. Astfel relaţiile romano-americane au fost reluate prin Sfânta Scriptura. 

Ioan Alexandru a fost  impresionat de modul în care creştinii americani se implică în viaţa publică. A venit cu un entuziasm şi o râvnă nespusă pentru a  se angaja într-un război spiritual împotriva răului, acolo unde el era în cea mai mare concentraţie, adică în instituţiile lăsate de comunişti  precum: penitenciare, spitale, azile, case de copii, armată etc. S-a dus cu Biblia în aceste locuri şi a vestit Vestea cea Bună a lui Dumnezeu oriunde avea ocazia sau era chemat.  

A consemnat Silviu Despa

Pro Vita

„ cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt.”

Ioan Alexandru a fost invitat intre 9 si 13 mai 1990 de statul Norvegian la Oslo sa participe la Congresul Mondial pentru Salvarea Vietii. Aici s-a formulat o declaratie care s-a trimis la O.N.U.: Declaratia drepturilor copilului nenascut.

Poetul la acest congres a contribuit cu un referat care a avut un succes extraordinar. Temele abordate in acest referat au fost : Sfanta Treime, castitatea si puterea rugaciunii. Tot atunci poetul a aflat ca Romania se afla printre tarile cu cea mai ridicata rata a avorturilor din lume. Intors in tara m-a invitat acasa la el sa-mi povesteasca despre impresiile lasate la acest Congres in vederea unui reportaj pentru revista Renasterea. La sfarsitul convorbirii mi-a spus ca astazi infiintam miscarea Pro Vita de salvare a vietii in Romania pentru ca viata cuiva o salvezi acum ori niciodata. Aceasta a fost scanteia care a aprins pasiunea pentru pruncul nenascut dar si compasiunea pentru femeile mintite in ce priveste viata pe care o poarta in pantec. O sa redau mai jos fragmente importante din notitele luate de la aceasta intalnire exact asa cum le-am notat atunci, pentru a simti prospetimea mesajului si entuziasmul cu care Ioan Alexandru s-a intors de la acest Congres:

  „A fost un congres mondial care se ţine din doi în doi ani în diferite ţări şi se numeşte congresul mondial Pro Vita pentru salvarea vieţii copiilor nenăscuţi dar şi celor născuţi şi abandonaţi de societate.

Această adunare de savanţi, preoţi, filosofi, poeţi, profesori, misionari, oameni de ştiinţă din întreaga lume şi-au găsit o preocupare comună din dragoste faţă de viaţa în general şi de viaţa copiilor cu precădere. Se ştie la ora de faţă cam câţi copii sunt omorâţi în pântecele maicii lor anual; nici Hitler, nici Stalin , nici războaiele n-au făcut atâtea victime în ce priveşte viaţa, câte face această stare de întuneric care stăpâneşte omenirea. Aşadar este poate problema cea mai importantă pe plan mondial. Nu este numai indiferenţa părinţilor şi a celor care acceptă avortul sau neştiinţa unor familii ci este o întreagă politică cu ideologii antiumane şi curente subterane de opinie care de fapt sunt împotriva vieţii şi implicit împotriva lui Dumnezeu.

Este o întreagă medicină sinistră, diabolică, care merge a distruge fătul şi a găsi soluţii să stingă viaţa înainte de a veni pe lume. Cu aceste forţe obscure care lucrează şi manipulează viaţa avem a ne confrunta. Cei implicaţi în această mişcare sunt conştienţi că în fiecare ţară sunt astfel de forţe întunecate.

 Au fost reprezentanţi de pe toate continentele din America Latină, Africa, Japonia, America de Nord, Canada, Anglia şi din toate ţările Europene mai puţin aceste ţări de la răsărit. Eu am fost invitat pe cheltuiala congresului şi am luat ştire ce se întâmplă.

 România este printre cele mai triste ţări din Europa în momentul de faţă. Omoară copii pe capete. Deci nu putem amâna nici cu o ora înfinţarea acestei organizaţii Pro Vita în România, că poate într-o oră amânată mai mor nişte copii. Întemeiam imediat şi imediatul înseamnă acum, în clipa asta. Sunt oameni care mor. Ori salvezi viaţa imediat ori nu o salvezi niciodată.

Să se ştie ca există în România aceasta mişcare, ca se poate apela la ea. Vom găsi resurse să ajutăm familiile care se hotărăsc să nu-şi omoare copii, vom găsi cămine pentru copii abandonaţi.

Este o organizaţie ce se adresează tuturor confesiunilor, tuturor partidelor, tuturor oamenilor ce vor să salveze viaţa. Sigur că cei ce se bat cel mai mult pe plan mondial pentru salvarea vieţii sunt creştinii.

Am văzut creştini din Japonia extraordinari. Mi-au spus care-i situaţia la ei, cum se lupta ei pentru salvarea vieţii.

Salvarea vieţii nu înseamnă numai a le da de mâncare ci a le salva şi sufletul. Înseamnă a le da educaţia ce se cuvine, învăţământ superior.

 Din India a venit reprezentantul Maicii Tereza căreia i s-a acordat un premiu pentru salvarea vieţii.

 Au fost medici de o extraordinară frumuseţe sufletească şi un puternic angajament spiritual.

Creştinismul face minuni pretutindeni. Unde sunt puşi creştini în lucrare se întâmplă cu adevărat minuni. Ei ştiu în numele cui salvează viaţa.

Conferinţa mea a pornit de la faptul că teologia şi filosofia trebuie să-şi reevalueze optica faţă de viaţă.

 Am plecat de la gândul că  omenirea şi-a pierdut feciorelnicia. Cultul Maicii Domnului şi implicit cel al fecioarei a fost oarecum înlăturat din viaţa socială. Fetele se strică devreme. S-a dovedit ca forte mult tineret abandonează copii din împreunări nelegitime, preconjugale.  Am accentuat problema castităţii şi am arătat că  faza prenatală a copilului în pântecele maicii sale  este văzută în Evanghelie plecând de la faptul că Fecioara Maria a primit pe Arhanghelul Gabriel (Puterea lui Dumnezeu).

Aşadar asupra oricărei femei care primeşte în pântece intra o putere a lui Dumnezeu în lucrare. Nu trebuie să se teamă să nască copilul pentru că Dumnezeu este în lucrare. Am amintit scena vizitei Fecioarei Maria la Elisabeta când s-a realizat dialogul dintre Ioan si Mântuitorul din pântecele maicilor lor. Unul joacă şi Maica Domnului cânta celebrul Magnificat. Am zis atunci ca cel mai aproape de Dumnezeu nu este omul când moare ci când joacă în pântecele maicii sale.

Am văzut o emblemă reprezentând un glob mare cu un copil în el.   Era ca şi un călugăr care se roagă. Avea picioruşele ca nişte aripioare de albine care a cutreierat multe flori.  Parcă venea din rai. Pruncuţul în pântecele maici parcă era în rai.

 Cum să intervi?!

 S-au arătat foarfecele care-l apucă de cap şi-l smulg de acolo. Este ceva îngrozitor ce se întâmplă. Deci a ne angaja să salvăm viaţa este un lucru esenţial în România. 

Am fost întrebat ce se întâmplă în România că în timpul dictaturii era o lege care oprea omorârea copiilor şi acum se omoară copii cu explicaţii. Într-o vreme a dictaturii totuşi copii se năşteau iar acum când este mai multă libertate primul lucru care-l faceţi este să omorâţi copilul.

Cine a dat legea asta ? m-au întrebat.

Pe mine m-au luat prin surprindere că nu ştiam  cine a făcut lucrurile acestea, dar trebuie să ne gândim că regele Belgiei când a fost pus acum câteva săptămâni să semneze legea cu avorturile a preferat să-şi dea demisia decât să o semneze.

 Lumea este atât de tulburată şi stricată încât sunt gata să omoare copii.

Asta nu înseamnă ca nu sunt forţe, chiar în minoritate, care trebuie să se opună. Noi nu trebuie să ne aşteptăm nici în România să avem popularitate. Nu ne aşteptăm la ceva spectaculos, dar în neşansa şi slăbiciunea asta trebuie să luptăm.

 La ora actuală nu-i nimeni ca stat şi putere lumească să apere această viaţă inocentă decât forţe în minoritate creştine conştiente, căci sunt şi creştini care nu se angajează în lupta aceasta.

 Avem o şansă să putem face ceva prin creştini şi oameni conştienţi. Vor trebui să se implice preoţi, pastori nu ca instituţii ci ca persoane.

 Este o mişcare a persoanelor nu a instituţiilor, o fraternizare din toate limbile şi popoarele cu pruncul, cu fătul, cu Dumnezeu pentru salvarea vieţii. Celebrul vers 17 din Ieremia 20  l-am citat şi l-am propus să fie mottoul congresului mondial:

„ cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt.”

Un asemenea mormânt nu se poate dezlega niciodată. De ce?

 Pentru că măicuţa rămâne însărcinată cu un mort care nu poate ieşi din ea.

 S-a pierdut de asemenea în Europa şi în lume înţelesul lui Dumnezeu ca persoană în sânul Sfintei Treimi. S-a pierdut Sfânta Treime care este simbolul cel mai teribil al sfintei familii pe pământ: tata ,mama, fiu.

 Am dat exemplu din tradiţia occidentală pe Millet, pictor francez cu celebrul său tablou: tata, mama si pruncuţul care stă cu mâinile deschise ca şi Hristos răstignit. Îşi ţine mâinile  pe pieptul tatălui şi al mamei. Dumnezeu nu-i singuratate ci e comuniune.

S-a făcut o declaraţie care s-a trimes şi la O.N.U. având  titulatura “Dreptul copiilor nenăscuţi”. Aici la primul articol unde spune că  Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute am propus Dumnezeu Sfânta Treime este Creatorul. Numai ca Dumnezeu comuniune putem exista noi ca comunităţi. Iar familia este simbolul cel mai apropiat al Sfintei Treimi.

Altfel aduci copii pe lume ştiind că eşti sub cortul Sfintei Treimi

”Voi trei, noi trei, miluieste-ne pe noi.”

Deci Sfânta Treime, salvarea Feciorelniciei si puterea uriaşă a rugăciunii au fost temele principale.

Această organizaţie pune un mare preţ pe rugăciune, a bisericilor, a familiilor ca să intre Hristos în casa fiecărui om. Acolo se vor şi naşte copii. Copilaşul are nevoie de iubire. Unde nu-i iubire copilaşul nu vine.

Apoi am prezentat pilde din ţară cum prin rugăciune am dobândit enorm în decembrie. Cum ne rugam împreună în Piaţa Universităţii şi la Timişoara. 

Grecia Veche a dispărut când nu s-a mai putut ruga. Un popor care nu se mai poate ruga dispare din istorie. Şi dacă un popor dispare, gândiţi-va cum dispare un om sau cum dispare o familie, fără urmă!

 Se ştie că în casele unde nu este credinţă, nu estenici  rugăciune.

Deci recâstigarea feciorelniciei, reasezarea atitudinii faţă de Dumnezeul cel Viu ca Sfântă Treime şi aşezarea noastră pe rugăciune aceştia sunt cei trei mari piloni pe care ne putem sprijini.

Mulţumesc lui Dumnezeu că a îngăduit să am drumul acesta să pot să vorbesc şi să comunic cu oameni, să fiu înconjurat de atâta dragoste de către o lume a lui Dumnezeu. Toată lumea este preocupată acum de viaţa copilului.

 Nădăjduiesc că vom reuşi şi noi să facem o asemenea aşezare, comunitate Pro Vita de salvare a vieţii care este foarte importantă.

Ei de ani de zile lucrează şi au documente din fiecare ţară ce se întâmplă. Putem preveni să nu se întâmple ce s-a întâmplat în alte ţări.

 Intrăm în această organizaţie cu gândul precis de a salva viaţa în România. Trebuie să ne angajăm să facem ceva!

 O mulţime de tineri pleacă din ţară. Mulţi dintre ei cad pradă iluziilor şi păcatelor. Suntem intr-un fel responsabili şi de cei care pleacă şi de cei care rămân şi mai ales de cei care nu vin pe lume pentru că ura noastră nu-i lasă.

 Astăzi pornim cu convingere pe drum cu prioritate absolută. Şi asta fără Evanghelia lui Hristos nu se poate. Nici o jertfă în sensul acesta nu este de prisos. Dacă Domnul Hristos răsplăteşte pentru un pahar de apa, dar pentru un prunc salvat!  Să ne ajute Dumnezeu!” 

In aceiasi saptamana in data de 15 mai 1990 am purces la formarea unei structuri organizate a acestei Miscari la sfarsitul unui curs de la Universitate, cu participarea studentilor si celor care frecventau cursul facultativ. S-a hotarat ca patron spiritual sa fie Constantin Brancoveanu cu cei 11 copii, “martir si parinte al neamului”.

A consemnat Silviu Despa

Basarabia

      Îmi aduc aminte cum în vara lui 90 după revoluţie, Ioan Alexandru a  cusut cu mâna sa pe drapelul tricolor al ţării o cruce albăstruie din mătase ca  semn al speranţei biruinţei lui Hristos în Romania. Această formă a crucii în culoarea albastra si-a dorit-o Ioan să fie  emblema  steagului românesc. Crucea ca semn al jertfei şi învierii să înlocuiască rapid emblema comunistă iar imnul naţional să fie „Hristos a înviat!” cântarea care flutură pe buzele tuturor românilor de Paşti. Apoi a plecat la Chişinău în Basarabia să fluture  acest steag creştin ca semn de solidaritate cu românii de dincolo de Prut. Iată gândurile poetului încredinţate televiziunii din Chişinău pe care le-am publicat in revista Renasterea in 1990: 

“Cine de Domnul nu se teme, nici de oameni nu se ruşinează. Cine nu crede în Dumnezeu , nici faţă de oameni nu are respect. Vechii evrei aveau o vorbă care am reluat-o zilele acestea  într-un ziar şi la o televiziune din străinătate. Este o vorbă celebră păstrată în Deutoronom care spune aşa: „Lo El lo am”. O vorbă ca un proverb: „unde nu este Dumnezeu, nu există popor.”

 Unde este scos Dumnezeu din viaţa oamenilor, oamenii aceştia sunt o masa de manevră în decădere, se dezmembrează, cad pe mâna diabolicului.

 Aşadar problema centrală care a frământat neamul românesc după război încoace a fost treptata  răcire a inimii noastre faţă de Dumnezeu. Tot aparatul politic, toate instrumentele sociale au făcut ca Dumnezeu sa fie izgonit din viaţa oamenilor. Catastrofa ce s-a întâmplat la noi este o catastrofa de natură religioasă în primul rând. Poporul român a fost lipsit de ceea ce ne-a ţinut de doua mii de ani aici: chipul lui Iisus Hristos.

Suntem singurul popor din răsăritul Europei care s-a născut odată cu creştinismul roman. Ne-au creştinat catacombele, ne-au creştinat sfinţii martiri acum doua mii de ani când au venit pe pământul acesta. Iisus Hristos ne-a ţinut până astăzi.

 Am avut norocul că noi nu am avut împăraţi, am avut voievozi care înseamnă cum ai spune în ebraică „Obed Iahve”, adică „slujitorii lui Dumnezeu”. În toate vremurile Domnitorii erau sub ascultarea Bisericii……

Daca Europa nu va termina odată cu ideologiile acestea se vor naşte alţi monştri dictatori.

M-am gândit la tineretul nostru. L-am văzut cum moare. Dacă nu se vor rezolva fundamental lucrurile în România peste 10-20 de ani va apărea din nou  nevoia de sicrie pentru ei.

Era imposibilă atmosfera în care se ajunsese în România. Fără Dumnezeu. Ajunsesem într-o lume în care instalaseră în locul lui Dumnezeu, cum spune Sfânta Scriptură: „urâciunea pustiirii la loc sfânt”. Am văzut cu ochii mei, fratele mi-i martor, pe un stadion imens omul îndrăcit. Era stăpânit de lighioane şi demoni. Îndrăsnise să-şi pună pe portret în jurul capului aureolă, cum este numai la Domnul Hristos şi Sfinţii în bisericile româneşti.  Aceasta s-a întâmplat pe  un stadion uriaş cu o sută de mii de oameni care-l ascultau şi băteau din palme. Mulţi de bună seamă împinşi cu forţa. Gândiţi-vă dumneavoastră la ce decădere s-a ajuns aici pe un teren bine pus la punct de ateizare şi distrugere a sufletului omului. Blestemat, spune Scriptura, tot ce se încrede în om. Ne-au pus să credem în om în locul lui Dumnezeu. Cum sa crezi în om , domnule? Să spună minciuni şi să afirmi că sunt adevărate. Era nebunie dacă mergea aşa în continuare. Înnebunea toată naţiunea asta. Simţeam că neamul se duce de râpă, ca ne îndrăcim cu toţii şi ne ducem la disperare. Dăm slavă lui Dumnezeu că de Crăciun ne-a ridicat această povară din care trebuie să înveţe omenirea întreagă, cel puţin Europa.

Ne-a fost frică de Ceauşescu atunci, acum o sa ziceţi că intrăm în frica de Dumnezeu… Nu fraţilor.

  Ştiţi ce înseamnă  „Iarat Iahve” ,frica de Dumnezeu, la evrei?

 „Frica de Dumnezeu” înseamnă „reşit hacma”adică „ începutul înţelepciunii”.Frica de Dumnezeu este exact frica pe care o porţi faţă de cineva pe care îl iubeşti foarte mult. Eu am frica de soţia mea, va rog să mă credeţi. O  iubesc foarte mult şi mi-e frică să nu mă părăsească. Este o frică să nu ne părăsească Dumnezeu. Atât de mult î-L iubim, El fiind Iubire, încât îmi impun să nu fac ceva rău si urât ca El să  mă părăsească. De aceea frica faţă de Dumnezeu a omului este de cu totul alt ordin decât frica de tiran. Este o frică religioasă, care-i sfântă şi care mai degrabă cheamă valorile şi averile Sale. De aceia ne rugăm : „Rămâi cu noi…”

 Mie îmi pare imens de rău, ca şi tuturor celorlalţi creştini, că a trebuit să se verse sânge în ţara mea, că demonia asta nu a putut pleca în mod paşnic. Dar uite că atât de adânc înrădăcinat a fost răul aici că a trebuit să moară atât tineret şi oameni nevinovaţi.

Repet fraţilor din Basarabia, de la voi am primit un avânt extraordinar, voi aţi fost inima poporului nostru de trei ani încoace. Voi aţi fost primii care aţi dat semnalul. Când vă vazusem nu demult cu preotul în frunte ieşind acolo şi vorbind în august cum aţi vorbit, am zis :

”Gata, inima româniei acolo a reînceput să bată!”

 De fapt marea revoluţie a început la Chişinău, voi aţi început totul, si  s-a tot extins. A început prin Gorbaciov, de fapt a început prin dizidenţa lui Soljeniţîn, de fapt a început prin lacrimile văduvelor şi orfanilor. De fapt a început atunci când s-a tras în preoţi şi ţărani. De fapt a început atunci când s-au pus la cale mârşeviile Europei şi mârşevia de a distruge biserica creştină şi Biblia a devenit carte ilicită şi s-a scos şi sustras din viaţa oamenilor. Atunci a început dezastrul şi prigoanele ce s-au extins şi în popoarele astea.

 Avem şi noi o mare vină în treaba asta ca popor, că suntem foarte îngăduitori. Suntem un popor care am îngăduit prea mult de la Alexandru cel Bun. Românul te rabdă şi neruşinarea altora pe răbdarea noastră a crescut mai mult decât la celelalte popoare.

 Am fost la Budapesta şi ungurii ziceau: „ Poporul român este de neînţeles.  Dacă la noi s-ar întâmpla ce se întâmplă la voi, şi n-am avea ce mânca, noi am face revoluţie imediat.”

 Românii rabdă. Dar până când? Doamne iartă-mă. Vă spun ce zicea profetul Ieremia:

 „ Trebuie să dărâmi  iar după aceea să ari şi să semeni ca să crească ceva nou.”

 A vorbi negativ şi a arăta relele este doar o parte din lucrarea care trebuie făcută. Trebuie să arăm acum şi să semănăm. Locul este stropit cu sângele copiilor Revoluţiei, sânge proaspăt care va rodi o nouă seminţie şi un nou fel de a gândi în România.

Evanghelia lui Iisus Hristos este cartea de căpătâi după care noi astăzi încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să refacem fiinţa acestui popor…Să începem reevanghelizarea copiilor în familie, şcoli şi grădiniţe. Să începem evanghelizarea cu noi înşine.

 Să mergem cu toţii să ne pocăim fiecare după felul său, care-i ortodox, care-i catolic, care-i neo protestant, fiecare să mergem la sfânta biserică şi în taina lacrimilor noastre să ne plângem păcatele să-i cerem iertare lui Dumnezeu şi să începem o viaţă nouă.

 Să ne iertăm cu noi înşine înaintea lui Hristos că nu ne vom mai întoarce la blidul de linte al Egipteanului şi nu vom mai îngădui nimănui dintre noi să se furişeze înaintea noastră ca apoi să-L alunge pe Dumnezeu şi Evanghelia lui Iisus Hristos din viaţa poporului nostru…

Cel care nu crede să nu facă pe grozavul că el este superior celui care crede. Să aibă smerenia să zica: „Măi, eu nu cred.”

 Un mare scriitor a spus pe patul de moarte : „ cel mai bun dar care mi s-ar putea da în viaţă ar fi credinţa, n-o am , admir însă pe toţi care au credinţă”. Să nu apară ateul şi să zică: „ Eu sunt buricul pământului” şi să-l prigonească pe cel care crede. Să aibă smerenia să recunoască în sufletul lui că este o mare lipsă si să-l recunoască pe cel care crede.

 Aş îndrăzni să spun îndemnul lui Bălcescu care a fost creştin si a zis aşa:

„individul să se sacrifice familiei.”

Să nu începem acum să trăim de capul nostru. Deci individul să se sacrifice familiei iar familia sa se sacrifice naţiunii, patriei şi legii lui Dumnezeu. Adică să nu ne facem cuiburi din familie şi să nu ne intereseze ce se întâmplă în ţară. Să punem deci problema neamului .

 Cum putem salva acest neam, această seminţie?

 În Apocalipsa Sfântul Ioan spune că trebuie să ne prezentam ca seminţie înaintea lui Dumnezeu, nu de capul nostru. Deci trebuie sa ne coagulam ca naţiune. O naţiune fără Dumnezeu, care nu ţine seama de legile lui Dumnezeu este sortită pierii şi dezastrului. Dacă mergem înainte tot aşa riscăm să ne pierdem ca popor, exact cum au spus evreii:

 „Lo El, lo am” adică „fără Dumnezeu, nu existaţi ca popor”.

Sa ne ajute Dumnezeu să ne refacem sub legile lui, sub legile Iubirii. Pentru că Dumnezeu este Iubire, este Tatăl nostru cu inimă de Mamă.

Să avem curajul să ne întoarcem la El. El ne va ierta şi ne va reface ca seminţie pe faţa pământului, să avem însă curajul mărturisirii, onestităţii şi cinstei. Aşa să ne ajute Dumnezeu! “ 

 Poetul a primit vizita multor scriitori din Basarabia încă din perioada dictaturii. S-a luptat foarte mult  pentru apariţia unei antologii de poezie în litera latină a poeţilor din Basarabia ocupata de Sovietici.  Uneori am participat şi eu la aceste întâlniri. Am întâlnit  în ospitaliera casă a  poetului, basarabeni precum G. Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, si mulţi alţii. Aceşti scriitori basarabeni s-au alăturat imediat cum au venit in Romania dupa revoluţie la colectivul redactiei Renasterea.    

   Ioan Alexandru amintea studenţilor şi prietenilor săi spusele lui  Aleksandr Soljeniţîn, disidentul rus care a recunoscut norul de căinţă făcut de Germania după război înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu a îngăduit unificarea nemţilor. Soljenitin  şi-a criticat  co-naţionalii ruşi care în aceiaşi perioada post-belică au continuat să aducă jertfe idolilor atei.

 Ioan Alexandru în acelaşi spirit  îndemna pe românii de pe ambele maluri ale Prutului la pocăinţă şi refacerea credinţei în viaţa lor, amintindu-le de experienţele prin care au trecut aceste neamuri după război: 

“Rusia a căzut in mâna comuniştilor pentru că au putut fi manipulate cu uşurinţă mase ignorante, ne cunoscătoare ale Scripturii.

 Am fost în case ruseşti unde în locul icoanelor lui Iisus Hristos şi ale Maicii Domnului se aflau Lenin şi Stalin…

Noi nu ne vom putea unifica nici cu fraţii din Basarabia şi nu vom fi uniţi între noi în această ţară dacă nu vom face căinţă , adică părându-ne rău de ce am făcut , să ne mărturisim şi să ne întoarcem să trăim din cel ce este Pâinea Vieţii , Lumina lumii, Apa cea vie, Alfa şi Omega istoriei care se numeşte Iisus Hristos. „

 Ioan vestea de câte ori avea ocazia  nedreptatea şi drama  românilor care au suferit în urma comunismului adus de clica lui Marx si Lenin  infectând cu  ideologiile  lor o mare parte din intelectualitatea ţării:  

„Comuniştii atei ne luaseră Basarabia cu forţa, o mare parte din trupul Ţării era junghiată de comuniştii atei ai lui Stalin şi Lenin şi armata noastră s-a socotit cruciată împotriva comunismului.

 Am plecat pe front să murim ori să înfrângem comunismul.

 Nu Rusia, nu pe ruşi să-i ocupăm, ci să eliberăm Rusia creştină de comunism. Am dovezi din partea a doi preoţi militari ce au luat parte la această cruciadă împotriva comunismului. Parintele Paschia, preot militar, Parintele Lecca,mi-au mărturisit adevarul.

Armata româna n-a vrut sa ocupe Rusia ci să elibereze Basarabia cazută dictat în mâna comuniştilor atei şi să ajute Rusia să se elibereze de comunism care era antirusesc cum se recunoaşte astăzi chiar în Rusia. Opera lui Soljenitîn stă mărturie…”   

    Mai târziu, după ce s-a întors din vizitele pe care le făcuse în  America şi Germania, înainte de atacul cerebral suferit la Arad, Ioan Alexandru a adresat o invitaţie dizidentului rus Aleksandr Soljenitin la Bucureşti  pentru un dialog şi pentru a-i oferi titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti din partea tineretului creştin democrat. Am primit recent  manuscrisul care trebuia să  acompanieze invitaţia oficială,  redactată şi tradusă direct în limba rusă de către preotul Paul Mihail originar din Basarabia şi  Ioan Alexandru.Vă prezint mai jos traducerea din ruseşte  a acestei invitaţii făcută ulterior de Mihai Prepeliţă : 

 ”Mult stimate şi iubite frate întru Hristos Aleksandr Soljenitin

După dialogul frăţesc şi prietenesc susţinut cu Aleksandr Ogorodnikov vă rog să-mi permiteţi să mă adresez Domniei Voastre în legatură cu o posibilă vizită la Bucureşti.

Din partea tineretului creştin democrat din Bucureşti la adresa D-stra am expediat invitaţia pentru a vă oferi titlu de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti.

 Aceasta invitaţie v-am adresat-o şi eu când m-am aflat în S.U.A. Întâlnirile şi discuţiile pe care le-am avut cu preşedintele S.U.A. şi , mai recent cu preşedintele Germaniei, mă obligă să mă adresez Domniei Voastre ca unei personalităţi care are de spus un cuvânt tare pentru viitorul omenirii mai ales în această zi măreaţă a creştinătăţii, prin exemplul vieţii D-stre pline de eroism si o comportare până la jertfirea de sine.În aşteptarea acestui viitor dialog cu Domnia Voastră, eu în calitatea mea de scriitor creştin şi, în ultima perioadă ca senator al Parlamentului României, Vă doresc să vă împliniţi munca D-stră întru redresarea Rusiei în spiritul moralei creştine pravoslavnice. 

Al D-stră Ioan Alexandru De ziua Înălţării Domnului 1994 “

 

A consemnat Silviu Despa

Biserica Stat si Natiune

            Ioan Alexandru dorea să  restaureze  relaţia firească între Biserică, Stat şi Naţiune, care a fost afectată de anii ideologiilor ateiste în  ţările din lagărul comunist.A fost organizat împreună cu Fundaţia Hans Seidel la Savârşin în Palatul  Regal un simpozion internaţional pe această temă “Biserica, Stat si Natiune” pe când era parlamentar de Arad.Înaintea acestei conferinţe mi-a prezentat viziunea sa asupra acestei probleme atât de delicate. Am realizat si o filmare video la casa sa pe această tema pe care am prezentat-o la simpozion deoarece el trebuia sa plece din ţară chiar in preziua conferinţei. A făcut  o analiză comparativă a acestei relaţii, bazându-se pe felul cum s-au raportat diferite regimuri de-a lungul istoriei la aceste instituţii:    

 „Atitudinea faţă de stat, naţiune şi biserică ca si explicarea lor în contextul istoric si  delimitarea razelor lor de lucrare şi de acţiune într-o societate sunt fundamentale. Daca una dintre aceste instituţii nu-şi delimitează exact raza de lucrare sau nu se explică faţă de celelalte atunci riscul de a aluneca spre demonizarea societăţii, cum s-a întâmplat de 300 de ani încoace în Europa, este foarte mare. Sunt trei atitudini fundamentale de la revoluţia franceză încoace faţă de biserică, stat şi naţiune. Înainte trebuie să menţionez că Biserica este mama tuturor popoarelor europene inclusiv a Americii. Este cea mai veche instituţie şi la noi cum spune Eminescu „mama poporului român“.

În 1790 americanii au despărţit biserica de stat ca să o protejeze.  Un stat amestecat din punct de vedere spiritual  nu trebuie să îngrădească lucrarea bisericii în naţiune. În acest sens a fost benefică această atitudine care a dus la o creştere imensă a rolului Bisericii fără ca statul să  piardă din pricina aceasta. Separarea  bisericii de stat în America a dus la înoirea maximă a bisericii, a religiei şi a vieţii civilizatorii. America ar fi astăzi de neconceput ca şi întreaga Europa fără educaţia creştină în familii, şcoli, grădiniţe si Universităţi. 

Revoluţia Franceză a înlăturat lucrarea bisericii şi a avut o alta atitudine în această problemă cu consecinţe nefaste în Franţa şi Europa. Regimul Iacobin spunea ca nu adoptă nici o biserică pentru că „revoluţia este o biserică. De aici până la atitudinea comunistă faţă de Biserică a fost doar un pas.

Partidul Comunist Sovietic în 1933 decreta: „este necesar să afirmăm cu claritate că decretul separării bisericii de stat, a scolii de biserică, a fost de la bun început îndreptat împotriva religiei”. Asadar regimul sovietic nu a dus niciodată o politica în care ateismul şi religia ar concura de pe picior de egalitate. Într-un schimb de scrisori Gorky-Lenin acesta din urmă îi spune marelui scriitor:

„Separarea bisericii de stat înseamnă nimicirea acesteia”

 în timp ce Gorky socotea această separaţie ca o eliberare a bisericii de sub opresiunea statală.

Acelaşi lucru, cu mici nuanţe, s-a întâmplat în Germania nazistă, unde a fost absolutizată naţiunea, în defavoarea bisericii şi unde biserica la fel a fost prigonită.

Atât statul, cât şi naţiunea, care sunt fiice ale Bisericii, nu pot să-şi asume rolul Bisericii, rostul central de formaţie a omului. Dacă această instituţie fundamentală nu este reaşezată în drepturile ei, România, în mare parte demonizată, cum au spus-o atâţia gânditori şi cum o constatăm cu toţii, nu va putea renaşte la dimensiunea ei reală.

Aşadar energiile divine, energiile ne-create se împărtăşesc prin biserică celorlalte instituţii ale statului…ale societăţii. Aceste energii coboară asupra bisericii pe care le revarsă asupra naţiunii prin intermediul statului.

Staul este el însuşi un slujitor al Bisericii pentru mântuirea naţiunii. Noi avem un scop precis în lucrarea societăţii în care trăim, scopul este mântuirea persoanei şi a întregii naţiuni. Mântuirea colectivităţii acesteia, mântuirea  întregului organism social. Avem un text fundamental în înţelegerea Statului , în scrisoarea către Romani cap 13 in care apostolul Pavel cheamă oamenii să se supună acestei puteri pentru că ea este slujitoarea lui Dumnezeu. Statul este slujitorul, este diaconul, pentru înfăptuirea faptelor bune. Este aşadar un slujitor al bisericii şi al naţiunii. Nu e o instituţie autonomă care domneşte peste biserică şi naţiune, ci este un slujitor. Iar în momentul în care iese din această slujire el nu mai are nici o justificare. Un comentator american recent spunea acest lucru astfel:

 “Statul protejează pachetul de legi de la Dunezeu ca ele să fie puse în practică de către naţiune, de către popor.”

  Aşa ceva este sau vrea să fie Statul american sau  Statul german. Prezenţa lui (Statului) cea mai eficace este când nici nu-i simţi prezenţa. Prezenţa lui se face simţită numai atunci când el poate face mai bine decât o persoană sau un grup de persoane libere o lucrare binefăcătoare de interes obştesc în societate. Câtă vreme el nu face aşa ceva, nu-şi justifică în nici un fel lucrarea.

 România se află într-un moment crucial al existenţei sale, în care trebuie să întărească instituţia centrală de care depinde atât statul cât şi bunul mers al naţiunii, şi aceasta este Biserica.

Am să arăt acest lucru pictural cum arătau aceste lucruri în tradiţia noastră bizantină, cum arăta statul în societatea bizantină. Uitaţi-vă aici (un mozaic bizantin) este Iustinian, împăratul bizantin care ţine o prescură în mână care reprezintă trupul lui Isus Hristos. El este slujitorul care adună grâul şi aduce pâinea la biserică ca biserica să poată săvârşi sfintele taine. Soţia lui, Teodora, este cea care strânge strugurii de pe câmp împreună cu comunitatea ei în care este slujitoare. Aduce potirul cu vin să se săvârşească sfânta euharistie. Ei nu-şi justifică prezenţa în naţiune decât ca slujitori.

    Orice stat care nu slujeşte libertatea persoanei, care nu slujeşte mântuirea naţiunii, este un stat diabolic şi pericolul pentru alienarea societăţii este real. Lucrurile acestea le-am trăit în acest secol, le-au trăit germanii într-un stat totalitar şi noi le-am trăit în ţările acestea comuniste unde un partid comunist şi-a asumat demonica putere de a controla fiecare persoană şi de a fi un stat absolut care a dus la crimele şi la grozăviile care le cunoaştem cu toţii.

Problema fundamentală de astăzi este reaşezarea bisericii. Iar Biserica, cum spune Iorga, in România înseamnă biserica Ortodoxa în primul rând, , dar înseamnă şi Biserica Greco-Catolică, Biserica Catolică, Bisericile Protestante şi Neo-protestante , toţi acei creştini care-l mărturisesc pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.”

 A consemnat Silviu Despa

Invierea de Craciun

„Pentru învierea morţilor mă prigoniţi.” Apostolul Pavel

         Am fost împreună cu Poetul la Timisoara în 1990  înainte de Craciun pentru a comemora un an de la revoluţie.  Piaţa din faţa Operei era plină de mulţimea de oameni care ascultau mesajele liderilor politici invitaţi din toată ţara. Ioan Alexandru era de asemenea invitat. Stăteam în spatele lui in balconul Operei în momentul în care i s-a dat cuvântul. Vedeam peste umărul său mii de oameni jos, în stradă, şi Catedrala Metropolitană în faţă. Ioan a strigat cu voce tare :

„Hristos a înviat!”

şi în urmatoarea  secundă un uriaş răspuns a venit din piaţă

 ”Adevărat a înviat!”

Instantaneu mii de lumini din  ziare aprinse, lumânări şi brichete s-au înălţat din mulţimea de oameni. Crăciunul a devenit noaptea învierii. Era o seara a învierii pentru Timişoara.

În urmatoarele zile în Parlament, la Televiziuni şi în presă a fost batjocorit de către foştii comunişti că a zis „Hristos a înviat” în ajunul Crăciunului. A primit apoi insulte şi ameninţări prin telefon şi prin postă de la diverşi anonimi. Atunci a înţeles Ioan Alexandru ura cu care era urmărit Sfântul Pavel când striga în piaţă „pentru învierea morţilor mă prigoniţi”. Avea să  consemneze mai târziu:

„Pentru acest fapt al vestirii lui Iisus Hristos am fost blasfemiat şi mi s-a scris rânduri de ură ca acestea:

„Nu ne-ai arătat în ce carte de religie ai găsit scris că de Crăciun a înviat Hristos. Consider că fiind atins de morbul turbării, ar trebui să fii predat instituţiei medicale ce se ocupă de cei atinşi de această boală până ce dracul îşi va face datoria. Semnat , un grup de cetăţeni care ţin la liniştea ţării.”

 Am mai primit asemenea insulte, am fost înjurat cumplit la telefon, dar aceste rânduri mă onorează şi ştiu ce straturi adânci de întunerice demonice urlă prin aceste cuvinte la auzul mărturisirii învierii lui Iisus Hristos în faţa mulţimilor ce l-au ovaţionat acolo la Timişoara şi nicidecum să-i ofenseze într-un fel. Dacă ar fi vremile dictaturii cred că aş fi lapidat. Înţeleg ura cu care era urmărit Sfântul Pavel  cănd striga în piaţă: „Pentru învierea morţilor mă prigoniţi.”

Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat pe piele propie câtă ură zace în atei împotriva Lui. Cât de vinovaţi suntem că nu-l vestim pe Hristos, înviatul din morţi, fraţilor noştri.

 Iubite frate ce mi-ai scris aceste rânduri pline de ură îţi doresc bucuria şi pacea inimii mele datorită Învierii lui Iisus Hristos. Ştiu că ura ce vă stăpâneşte nu-i partea cea mai bună şi singura a inimii Dumneavoastră şi mă voi ruga pentru mântuirea Dumneavoastră, câţi sunteţi, dacă sunteţi mai mulţi ce mi-aţi scris aceste cuvinte îngrozitoare în felul lor. Nu numai că nu mă ating aceste ameninţări, dar o imensă milă mă cuprinde ştiind în ce lume trăiesc. Îmi pare rău că nu semnaţi scrisoarea  deşi vă spuneţi mulţi nici un nume nu onorează injuriile şi calomnia.

Vreau să mă rog mai precis pentru Dumneavoastră. Dacă mi-aţi fi trimis numele Dumneavoastră v-aş fi chiar recunoscător. Se vede că aţi semnat-o toţi această scrisoare şi aţi dat-o anonimă bătută la maşină pe hârtie de cel puţin două decenii pentru că vă este frică a fi recunoscuţi.

 Anonimatul urii şi asta este într-un fel un semn bun. Nu vă identificaţi întru totul cu ura ce vă animă împotriva celui ce a înviat din morţi şi a celor ce îi mărturisesc Învierea.

Ştiu că pot fi lovit oricând. M-am expus mărturisindu-i Învierea.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Ştiţi că Serafim de Sarov, unul dintre marii sfinţi ai lumii moderne spunea zilnic oricui îi ieşea în cale:

“Hristos a înviat! Bucuria mea!”

 Chiar şi celor ce veniseră să-l omoare  lăsândul lat în chilie i-a întâmpinat astfel.

Hristos a înviat! Bucuria mea, vă răspund cu Sfântul Serafim, iubite frate autor al scrisorii blasfemiatoare.

Că sunt nebun de legat mi s-a spus cu douăzeci de ani în urmă şi totuşi trăiesc şi am scris după puteri de atunci o operă creştină de zece volume şi japonezii m-au invitat să vorbesc studenţilor lor şi mi-au încoronat opera şi cuvântul cu o frunză de aur, iar în America dintre vocile de cuvântători după revoluţie şi a mea a fost socotită printre cele mai bune , ovaţionată-n picioare, ieraţi-mă.

“Eşti nebun Pavele”, îi spuneau Sfântului Pavel vorbind despre Iisus Hristos, Înviatul din morţi.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Acum mă faceţi turbat, nu sunt nici primul, nici ultimul lovit cu astfel de cuvinte. Era cu neputinţă ştiind tot ce s-a întâmplat la Timişoara în faţa zecilor de mii adunaţi întru veşnica pomenire a celor junghiaţi în această piaţă să nu spun cel mai înălţător cuvânt din istorie. -Hristos a înviat!

 Şi inimile tuturor au răspuns : -Adevărat a înviat!

Pe ce şi-au întemeiat apostolii mărturisitori  cu toată fiinţa murind martiri mai toţi. Evangheliile ne-au lăsat mai multe dovezi toate la îndemâna noastră:

1 Mormântul gol

2Spusa femeilor

3Mărturia apostolilor Petru şi Ioan

4Mărturia îngerilor

5Mărturia ucenicilor de la Emaus

6Mărturia lui Toma

7Apariţiile lui Iisus Hristos însuşi, Înviatul din morţi, care sta la originea celorlalte.

A spune că a înviat Hristos odată pe an de Paşti cu ouă roşii şi mielul fript în cuptor, a te găti o singură dată pe an în haine noi să scoţi ochii săracilor cu avuţia straielor tale şi să spui „`stos a-înviat”,” `vărat c-a-nviat” acestea nu sunt Paştile şi Bucuria Învierii în vecii vecilor.

 A înviat Hristos fraţilor!, nu Paştile le celebrăm noi, ci învierea, Hristos a înviat din morţi, nu o smulgere dintr-o robie telurică şi intrarea într-o alta, ci izbăvirea de sub puterea păcatului şi a morţii dar mai presus  Bucuria de a fi de acum încolo împreună, cu Dumnezeul cel viu. Nu mai pleacă dintre noi devreme ce a înviat din morţi, rămâne cu noi, doar a şi spus-o:

„Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor.”

Aceasta este uriaşa noutate, consolare şi mângâiere.” 

   Isultătorii  nu stiau că pentru Ioan Alexandru, Hristos era viu zi şi noapte în inima lui. Ei nu ştiau că pentru el, Crăciunul şi Pastele nu erau cutii pentru Hristos care se deschideau conform calendarului. Ei nu stiau că Învierea este luminatul evenimentul prin care toate celelate evenimente işi primesc şi ele interpretarea mântuitoare. Nu dupa mult timp  a scris  câteva zeci de pagini dedicate Învierii în care spunea: 

„Am un singur cuvânt de spus în acest neam, de fapt două : Hristos a înviat ! Sunt fericit că Dumnezeu m-a adus pe lume prin veacuri din daco-romanii creştini ai Transilvaniei şi de doua mii de ani mă tot pregăteşte Duhul Sfânt să pot spune exact în această duminică, în cel mai mareţ oraş al vieţii mele Timişoara aceste cuvinte teribile care au schimbat soarta omenirii:

- Hristos a înviat!”

 Despre Învierea Domnului a scris şi vorbit la cursuri sau în alte împrejurări ca un martor, intrând în pielea apostolilor şi a celor care l-au văzut şi auzit în carne şi oase după arătarea transfigurată de după moartea şi învierea Sa .

 Îmi amintesc cum explica la curs temeiurile proclamării Învierii lui Iisus Hristos ca cea mai de seamă faptă în istoria omenirii, pornind de la cele mai vechi texte pe care le păstrează cărţile sfinte. În acelaşi timp ne punea în faţa ochilor un album cu celebra pictura a lui Grunwalt şi  spunea : 

 “Miliardele de celule photo care sunt în ochii pământenilor au fost străpunse de Învierea lui Iisus Hristos şi au putut să scoată din fântânile aducerii aminte ale privirii imagini ca acestea (Învierea de Grunwalt).

 Ca şi cum ochii lui Grunwalt dupa 1500 de ani ar fi văzut arătania care a apărut lui Petru şi celorlalţi. În adâncul miliardelor de celule ale ochilor noştri se află imaginea Învierii lui Iisus Hristos cea reală şi istorică care ne însoţeşte de la leagan la mormânt pe fiecare dintre noi şi care transpare în speranţele noastre, în visele noastre, în trezirile noastre la viaţă. 

Aflăm despre Înviere pe calea văzului dar mai ales pe cea a cuvântului, prin auz, iar prin minte se face înţeleasa Scriptura. Este Logosul care pătrunde prin auz şi zdrobeşte inima şi arde ca foc ce nu se mistuie, vestind până la sfârşitul veacurilor acest eveniment. Acestea două simţuri, văzul şi auzul , s-au unit să celebreze , să jubileze în inima noastră bucuria bucuriilor, sărbătoarea sărbătorilor şi să spună cu certitudine :

“Da ,suntem martorii Învierii Lui , slava ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi adevăr!”

 Ioan Alexandru vorbea ca un martor ocular, nu ca unul care doar a auzit sau a citit. Eu cred  ca a avut un har şi dar special de la Dumnezeu să poată vedea cele nevăzute ca printr-o oglindă întunecată cum spune Sfântul Pavel, şi să le poată mărturisii  în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. După toată opera sa scrisă, rostită şi vieţuită în harul Domnului nu şi-a mai dorit decât un singur lucru pe care îl spune în preziua morţii sale la Bonn în patul de suferinţă:

“să-L văd în mod deplin şi desăvârşit pe Hristos.” 

Pentru Ioan Alexandru Învierea era pasiunea vieţii sale. Avea aceiaşi convingere cu Apostolul Pavel când a zis:

“una stiu, alerg sa-l gasesc pe Hristos si puterea invierii Lui”

A încercat să pătrundă mai mult decât este omeneşte posibil în înţelesul şi semnificaţia Învierii traind precum  ”crucea spre inviere” cum a spus Pr.Constantin Galeriu. A vestit intr-un fel sau altul invierea in toate ocaziile ivite de a se manifesta public:

„Hristos, prin Înviere a adus în natura noastră umană ceea ce nimeni nu a adus până la El. Mulţi au adus suferinţă înainte şi după El. Noi toţi trecem mai devreme sau mai târziu prin suferinţă şi moarte. Hristos însuşi a suferit toate durerile noastre dar mai mult decât atât a adus ceva nou pentru noi ,a adus Învierea ca ceva după care suspină toată făptura.” 

Poetul a văzut Creştinismul ca o mare aventură a omului cu Dumnezeu care a schimbat cursul istoriei şi poate schimba cursul fiecărei vieţi spre mântuirea pe care Hristos a săvârşit-o. În vârtejul  unei  asemenea aventuri, în care nu a fost loc de plictiseală, m-am simţit în aceşti ani petrecuţi împreună cu Ioan Alexandru.

A consemnat Silviu Despa

Fratele Ioan

      La sfarsitul lansarii filmului “Mai presus de moarte in Iubire” la Muzeul Taranului Roman, am fost intampinat de Dr. Mihai Oprescu, medicul de familie al poetului. Mergea greu,  asistat de un tanar. Mi-a lasat o hartie batuta la masina cu titlul ” Fratele Ioan”.

 Este marturia unui credincios romano-catolic  practicant care a fost nelipsit la cursurile de la Universitate. Era cel mai varsnic student.  Uneori mai venea si batranul monah Nicolae Stainhardt cu pasi marunti spre amfiteatru sa i-a notite la cursul sustinut de poet, asezandu-se smerit in primul rand.

Va prezint  textul acestei scrisori care pare a fi un fel de cuvantare nespusa, pregatita de dansul pentru despartirea din aceasta lume de Ioan Alexandru:

“Transilvania e un imn.”  Ioan Alexandru

     La o încrucişare de străzi, auzindu-mă spunând cuvântul Laudetur a intrat în sufletul meu şi eu într-al lui. Voi spune numai câteva propoziţiuni sau fraze, rămânând pentru mai târziu amănuntele şi descifrarea vieţii lui. Biografia lui începe cu noaptea de Crăciun, când s-a născut. A fost un semn această naştere care a coincis, ca zi, cu Sărbătoarea Celui pe care avea să-l slujească prin cuvânt şi faptă până la închiderea ochilor. În cartea lui “Bat clopotele în Ardeal” , care va trebui reeditată, este viaţa lui de copil petrecută în satul lui natal, Topa , unde încă de mic, a cunoscut bucuriile şi durerile ţăranului român. Viaţa lui de copil se încheie , spunând în această carte, odată cu luarea cailor la gospodăria colectivă, când el a constatat că tatăl lui nu poate să impiedice acest lucru. Să-l citiţi şi dumneavoastră, căutând această carte, şi veţi înţelege ce a însemnat viaţa ţăranului transilvan pentru cel mai mare poet taran transilvan creştin şi (sau) cel mai ţăran dintre poeţi ; aceste două calităţi, ţăran şi poet, în cazul lui sunt legate prin credinţă. Las la o parte liceul George Bariţiu, Filologia Clujeană, revistele, pentru ca să trec la doctoratul lui cu teza Patria la Pindar şi Eminescu (era prima traducere a Odelor lui Pindar în româneşte). Apoi a fost asistent la Filologia bucureşteană, la catedra Eminescu, unde era profesor doamna Dumitrescu Buşulenga până când această catedră s-a desfiinţat. Au urmat câţiva ani buni petrecuţi în Germania, făcând studii cu Martin Haidegger, cel care îl recomandase pentru Bursa Humbold. Şi aici este un miracol dar pentru mai târziu, când cineva se va bucura mai mult, descoperindu-l în biografia lui. Cine vrea să se intereseze şi de măicuţa lui, care a murit pe câmp, muncind, găseşte date în cartea citată. Au urmat o serie de volume, până la Imnele bucuriei, admisă la publicare, imediat , de Marin Preda. Apoi cartea a avut un succes extraordinar. Au urmat o serie de Imne pentru mai multe provincii româneşti, unele încă nepublicate. Există un număr de peste 500 de pagini, cuprinzând Imnele lui Brâncoveanu ; ca să le scrie, poetul a dormit 14 zile pe parchetul gol şi postind, aşa cum a stat Brâncoveanu în beciul turcesc. Povestea vieţii lui Brâncoveanu, cu moarte fiilor săi decapitaţi, a trezit un mare interes în oraşele americane, unde poetul era mereu invitat să povestească această teribilă tragedie a domnitorului român, care nu a renunţat la credinţă. Toată această publicare a Imnelor a fost sfătuită de părintele greco-catolic  Miclea, care a cerut să aştearnă peste toate provinciile româneşti lauda şi durerea creştină a acestora. Tot acest părinte i-a făcut şi cea mai elogioasă critică în 20 de pagini la publicarea Imnelor iubirii. Eu i-am trimis acestui părinte Imnele iubirii fiindcă el nu o găsise. Cred că se mai găseşte undeva manuscrisul care trebuie neapărat publicat. Apoi traducerea Cântării cântărilor, rubrici la diferite ziare şi publicaţii de cultură, ca şi două volume de eseuri, Iubirea de patrie. Sunt răspândite printr-o mulţime de reviste de cultură eseuri, consideraţii critice, toate având acelaşi iz al creştinismului ecumenic şi românesc.

 La Belu, Eminescu avea un bust modest ; Ioan după multă strădanie a reuşit să pună o cruce pe mormântul Poetului.

La o expoziţie a marelui sculptor creştin Gheorghe Anghel cele doua mari personalităţi ale neamului românesc, pe care acesta le realizase,”poetul şi preotul” au fost aşezate faţă în faţă. Singurul care a atras atenţia asupra acestei mari înfăptuiri a fost Ioan Alexandru, în trei cronici succesive. Preotul, Monseniorul Ghika, era numit, din motive pe care le înţelegem, Cărturarul, iar poetul era Eminescu.

A fost o adunare la Roma a poeţilor din jurul Mediteranei, la primăria Romei. Ioan Alexandru a luat medalia de aur recitând de trei ori, fiind obligat de public, poezia “Mama Roma”. Aceiaşi poezie a fost recitată tot de el la înscăunarea , la catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, a Episcopului Monsenior Ioan Robu. Dacă îmi aduc bine aminte este pentru prima oară când publicul a aplaudat în biserică.

La o conferinţă internaţională în Rusia sovietică asupra poemei Oastea lui Igor,  Ioan Alexandru a caracterizat lupta ruşilor împotriva mongolilor drept o cruciadă internă; succesul a fost cu totul neobişnuit. Motoul la conferinţa lui Ioan Alexandru a fost făcut de subsemnatul. Merită să vă spun cum Academia Rusa (U.R.S.S.) i-a întrebat pe aceşti savanţi străini, care participaseră la aniversare ce ar dori sa li se ofere în dar. Toţi au cerut ceva specific Rusiei (blănuri, etc). Doar Ioan nu a cerut nimic. Dar la insistenţele academicianului rus a spus că ar dori să facă o antologie de poezie din Moldova (Basarabia). După o amânmare de o zi i s-a dat un raspuns afirmativ. Întârzierea de un an a publicării acestei antologii, sa mi se ierte că spun, s-a datorat în exclusivitate părţii române. Lucrul ar fi fost uşor deoarece era necesară doar transliterarea. Această antologie ca şi vizitele pe care le-a făcut Ioan la Chişinau, când a raspuns în continuu 15 ore la întrebările puse, chiar sub ameninţări( uneori ameninţările continuau şi noaptea , la telefon), au fost de mare valoare. Ele au coagulat simţirea românească din Basarabia. Martor este Grigore Vieru care a spus într-o poezie „ tu nu plângi lacrima, o naşti“. La remarca mea că acesta este unul dintre cele mai frumoase versuri din lirica românească, Grigore Vieru a spus : „ acestea sunt închinate lui Ioan Alexandru“.

 La un maslu ţinut la biserica Visarion, pentru vindecarea fratelui Ioan, un preot, spre cinstea cuvioşiei sale, a spus textual aceste cuvinte:“ nimeni nu a făcut mai mult pentru Basarabia, decât Ioan Alexandru.“

Tot el a fost cel care a fondat organizaţia Pro Vita în România.

Deasupra Congresului american a fluturat drapelul nostru tricolor în ziua cinstirii lui Ioan Alexandru. Este o premieră pentru noi.

Un mare număr de profesori, laici, preoţi, din Transilvania, veneau să-i ceară sfat şi ajutor. Cât de cât am contribuit şi eu , să-l ajut, iertaţi-mi lipsa de modestie.

Dar cel mai important lucru şi cel mai de valoare este cursul universitar, întâi la catedra Eminescu şi apoi cursul lui, de ebraică, care era un curs propriu-zis de teologie creştină, literatură şi poezie creştină. Cu ce greutăţi s-a ţinut acest curs, cu câte oprelişti şi ameninţări! Noi trebuia să trecem uneori prin podul universităţii  sau să intrăm printr-un amfiteatru de la matematică. Am întâlnit recent un elev al lui care a ajuns preot ortodox la 40 de ani şi care mărturisea această luptă care a dat-o acest om  pentru Cristos în mediile universitare şi în alte medii. La aceste cursuri au participat ortodocşi, catolici, protestanţi, neo-protestanţi, evrei. Trei tineri evrei s-au convertit la creştinism în urma acestor cursuri. Există document scris despre acest lucru. Veneau de asemenea şi atei. În Germania a ţinut la universităţi germane câte 4 ore, de doua ori pe zi, separate de o oră. Ministrul culturii din Bavaria s-a întreţinut cu Ioan 4 ore, acasă la ministru.

Este, cred eu, la noi primul profesor laic, care a ţinut cursul de teologie ecumenică în bezna ateistă în care ne găseam. La universitatea din Iaşi, ca şi la Institutul teologic catolic din Iaşi a ţinut cursuri apreciate de ambele părţi. La universitatea din Iaşi a vorbit , ca exemplu, despre Oedip şi Iov. Ce extraordinară impresie a lăsat şi ce idei , care deosebesc cele două mari personaje ale antichităţii!

Profesorul Papu a avut întotdeauna cuvinte elogioase, în special asupra unei poezii, despre care spunea că este un imn funebru dintre cele mai importante din literatura universală.

I-am fost medic dânsului şi copiilor lui şi pot să spun că i-a crescut în spirit cu adevărat creştinesc. Cu fiecare copil se ruga seara şi dimineaţa şi cu toţii împreună. Şi dacă copiii, cum sunt copiii, refuzau câte un lucru, nu au refuzat niciodată rugăciunea.

 Cu discreţie , dar şi cu fermitate, soţia poetului, doamna Ulvine, întreţinând şi întreaga gospodărie, s-a ocupat îndeaproape de cei 5 copii, care au fost crescuţi în spirit creştin şi civilizaţia iubirii. Pentru doamna Ulvine, această jertfă a însemnat renunţarea la cariera universitară. Cursul de literatură comparată ţinute ocazional în locul soţului său încântau auditoriul, dovedind o reală vocaţie universitară, la care a renunţat din jerfelnicie.

În ce mă priveşte , viaţa mea a fost teribil influenţată de acest mare poet şi creştin. 

Colonel (R) medic Dr. Oprescu Mihai, veteran de război.   

Legamant la Agapia

         Am fost împreună cu Ioan Alexandru, părintele Ioanichie Bălan şi un grup de discipoli ai părintelui Nicodim Măndiţă la Mănăstirea Agapia. Afară la fereastra de răsărit a bisericii din cimitirul Mănăstirii la crucea mormântului lui Nicodim Măndiţă, poetul a ţinut o predică însufleţită despre pruncii nennăscuţi care erau avortaţi în România anilor 90, dar şi despre adevărata casă pe care trebuie să o zidească Europa creştină. Am publicat această cuvântare a poetului în prima revistă pro vita “Dreptul la viaţă” pe care am editat-o şi tipărit-o într-un tiraj foarte mic în 1990, sub titlu “Legământ la Agapia”:

 

„Suntem în jurul unui mormânt, care păstrează după 2000 de ani mesajul central al creştinismului, care este învierea din morţi. “Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede întru Mine, de va şi muri, viu va fi” (Ioan II, 25). Nu toate religiile lumii au acest mesaj, ci numai una singură are acest mesaj, si aceasta este puterea creştinismului, şi de aceea toate popoarele pământului, într-un fel sau altul, s-au strâns în jurul acestui mesaj: “mesajul învierii morţilor”.
Nu murim pentru totdeauna; chiar dacă murim, prin credinţă suntem vii. Nu ne-am strâns aici să comemorăm un mort; nu ne-am strâns aici să prăznuim o mortăciune. Pentru evrei era păcat, extra muros, era interzis să fii îngropat în cetate sau lângă biserică, lângă sanctuar. Pentru că morţii erau morţi, era o împuţinare de viaţă, învierea nu venise încă pe pământ si n-aveai voie să te apropii de mort si nici mortul să stea în cetatea sfântă.
Care aţi fost în ţara Sfântă aţi văzut că există un singur mormânt îngăduit în cetatea sfântă, acela al marelui prooroc David, al Sfântului vechiului popor Israel. Dar şi acesta era într-un colţ şi spre iesire. Pentru că mortii erau blestemaţi, morţii erau afurisiţi, morţii nu mai aveau putere, morţii erau morţi.
Noi ne ducem sfinţii noştri în sanctuare, bisericile noastre sunt construite pe morminte – mergeti la Războieni si vedeţi că Războienii sunt construiţi pe o vatră de jăratec, de oseminte ale moldovenilor care au murit la Valea Albă în luptă cu pâgânii pentru apărarea credintei strămosesti sub Stefan cel Mare. Bisericile noastre sunt construite pe oseminte, pe moaşte. Moaştele stau la răsăritul bisericilor noastre, cum stau spre fereastra de răsărit moaştele acestui sfânt al neamului nostru.
Este un sfânt fâră îndoială. Au trecut 15 ani de la plecarea, de la pribegia sa sufletească de aici, de la “coacerea în cuptorul de jar al iubirii creştine în adâncul pământului” al acestui sfânt părinte, care ne-a lăsat un testament foarte simplu.
De ce venim în jurul lui? De ce veniti în jurul lui de pe toate dealurile pământului, cu straiţele postite – v-am văzut azi dimineaţă înghesuindu-vă în autobuze , postiţi, cu copii în braţe, de pe dealuri, în zile de post, veniţi cu praznice, veniţi să aduceţi daruri. Ce vă leagă de acest om?
Câti poeţi ai neamului nostru zac în cimitire si nu-i cercetează nimeni? Câti oameni politici, care au crezut că sunt “buricul pământului”, nu le stie nimeni mormântul? Oameni care credeau, c-o falcă în cer si cu una în pământ, că vor stâpâni lumea întreagă n-au găsit o gaură de sarpe să se ascundă de mânia oamenilor şi a lui Dumnezeu vârsată asupra lor.
Istorici mari, profesori, savanti, de care lumea era plină cât trăiau în viaţă, se duc fără urmă. Iar în acest mormânt este un om la care veneaţi pe ascuns, vă stiu, eram cu copiii pe aici, veneaţi pe ascuns de frica prigonitorilor atei. Veneaţi aici să vă închinaţi şi să-l slujiţi şi să luaţi învătătură de la el. Şi iată că acum v-aţi strâns ca stelele cerului în jurul surorii lună; v-ati strâns ca razele cereşti şi ca vânturile putermce ale lui Dumnezeu în jurul soarelui răsărind, v-ati strâns în jurul unui mormânt.
Ferice, părinte, de mama care te-a născut! Ferice de Maica Domnului care naşte, de biserica noastră care naşte asemenea oameni, în jurul cărora vom fi veacuri de-a rândul, şi sunt sigur că veacuri vor fi. Spune un mare gânditor: “Dacă cineva două săptămâni ia aminte la cuvântul cuiva, trebuie să-l iei în seamă. Dacă doi ani, să stii că-i grozav ce-a spus el!” Dumneavoastră de 15 ani veniţi aici si veţi veni în continuare.
Acest mormânt este un mormânt sfânt. Acest om a însemnat ceva esenţial în viaţa dvs. Se zice: “Dacă poti însemna ceva în viaţa unui singur om pe pământ, n-ai trăit degeaba”. Acest om a însemnat în viata mai multora ceva esenţial. A tras clopotele Hristosului Celui înviat în inima unuia sau altuia dintre dvs. şi de aceea veniţi aici. Veniţi la Hristos prin el, veniţi la chipul Celui care a biruit lumea şi păcatul si puterile morţii şi acest om a fost o icoană vie, care nu s-a pus pe sine, nu s-a prezentat pe sine, ci l-a adus pe Hristos în viaţa dumneavoastră. Sunteti ucenici de-ai lui, şi ştiu că stiţi mai multe despre dânsul; eu am fost cu Părintele Ioanichie aici, pe ascuns, în taină, ca un prostănac, pentru că eram urmărit, am fost pe ascuns la dânsul în chilioara în care a locuit, şi am avut fericirea să-l văd în vremuri grele. Şi stim că acest om a făcut două lucruri esenţiale pentru poporul român pe care nu le putem uita în veci: A arătat că nu putem face nimic fără Scriptură. Nu putem face o casă a Europei, tocmai am scris la un ziar înainte de a veni aici cuvântul genial al Părintelui Nicodim Măndită despre casa Europei. Toată lumea vorbeste că facem o casă a Europei.
Acest părinte spunea din ce se face o casă. Si vă dădea canon şi sunteţi martori aici, spunea: “Cei patru pereţi se fac din cele patru Evanghelii şi acoperisul din restul Scripturii”. Vă punea să o citiţi şi să o răspândiţi de patru ori, care-i cifra pământului, adică: la răsărit, la apus, la miazăzi, la miazănoapte, răspândiţi cuvântul lui Dumnezeu!
Casă nu-ţi poţi face fără patru pereti. Iar acesti patru pereţi sunt cele patru Evanghelii. Este Scriptura, Evanghelia lui Hristos peste care vin scrisorile Sfântului Apostol Pavel şi celelalte, care sunt ca un acoperis de sindrilă, cum sunt peste biserica aceasta. Casa Europei, spune părintele, vreti să faceţi o casă a Europei? N-o puteţi face dacă pereţii ei nu sunt făcuţi din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos. O Europă care nu va fi creştină, va fi un nou Turn Babel; o nouă babilonie de criminali şi de oameni nefericiţi strânşi laolaltă.
Aşadar, profetic a vorbit acest cuvios părinte pe care-l sărbătorim astăzi. Casa Europei, casa mea şi a ta şi a fiecăruia, în care ne naştem pruncuţii fiecare; dacă peretii ei nu sunt din Evanghelia lui Hristos, nu durează. Este asezată pe nisip; este asezată pe pământ mocirlos. Vin vânturile şi trăsnetele şi cutremurele care ne cearcă din an în an; vin dezastrele, vine crima şi mizeria din noi, vine ura dintre noi si ne dărâmă casa.
Ca să avem o casă durabilă, fraţilor, stiţi fiecare ce trebuie făcut. Ca să avem o căsuţă, unde să atârnăm de grindă un leagăn şi să vină pruncuţul pe lume la ceas hotărât după sfânta nuntă, trebuie să facem casa din cele patru Evanghelii ale lui lisus Hristos.
De aceea acest om sfânt v-a dat peretii casei şi acoperisul. Mergeţi acasă de la Agapia sau de la Văratic, unde trăia, şi spunea: “Mergeţi şi vă faceti casă!”
Poate aveţi casă de piatră, poate aveţi casă de pământ, poate aveţi casă de cărămidă, poate aveţi casă frumoasă si arătoasă, dar este o casă peste care trăsnetele şi fulgerele şi cutremurele acestui veac şi mâniile şi dezbinările o distrug cu usurinţă; şi aceea este casă? Nu este casă. Acea casă care ziceţi voi că este casă, nu este casă, dovadă că toate casele falnice a acestui neam – ce rusine! au fost făcute pe dezbinare şi pe mizerie şi pe ateism şi pe asuprirea celorlalţi.
Am văzut cum le e ruşine la oameni astăzi că au o casă arătoasă, făcută pe ateism, făcută pe nedreptate, făcută pe furt şi pe jaf, când ţara în grosul ei trăia în sărăcie. Nu astă casă, fraţilor. Mergeti şi vă faceţi casa duhovnicească, pe care nici porţile iadului nu pot s-o sfărme. Şi aceasta este Biserica lui Hristos, din cele patru Evanghelii, rămase nouă mostenire de la Iisus Hristos.
Profetic ai fost, Părinte Nicodim Măndită, că ai construit asemenea case. Vă văd veniţi aici, fratii mei iubiti, şi stiu că toţi veniţi din asemenea case. Veniţi din aceste case fragile, case uşoare, case de vânt si de azur, case de aur şi de foc, casele Duhului Sfânt, casele în care locuieşte curăţia, casele în care la vremea potrivită Bunul Dumnezeu trimite gânguritul unui prunc.
Si acum, a două moştenire care v-a dat-o, dovadă că ce spun eu este adevărat, este că pe mormântul lui sunt cărţi. E primul mormânt în viaţa mea pe care nu văd aduse nici flori, nici coroane. Am fost la Ierusalim acum 20 de ani şi murise un mare savant, Roland de Vaux, care descoperise manuscrisele de la Marea Moartă, şi am fost şi eu invitat acolo la îngropăciunea lui, un mare om, era călugăr, era desculţ, cu o cărămidă sub cap, cum a murit şi Părintele Nicodim şi pe invitaţie scria: “Nici coroane, nici flori nu-mi aduceţi, ci rugăciuni!”
Văd un mormânt la care nu ati venit cu flori, ci aţi venit cu rugăciunile dvs. De asta are astăzi nevoie Părintele Nicodim Măndită, că si el a fost om, chiar dacă a fost duhovnicesc, dar are nevoie de rugăciunile noastre.
Aţi venit cu cărti. Ce-am spus e corect. Acum al doilea dar extraordinar, şi sunteţi martori ai acestui fapt, este că mulţi de aici datoraţi părintelui Nicodim Măndită existenţa dumneavoastră.
Cartea este cartea vieţii. Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belsug să aibă… Lăsati copilaşii să vină la Mine!… Al doilea dar pe care l-a adus în casa dumneavoastră a fost că v-a umplut casa, casa din cei patru pereti ai Evangheliei, acoperită bine de Duhul Sfânt, v-a adus pruncuţi.
Câti dintre voi nu sunteti fii după dar, din părinţii cinstiţi ai cununiei casei dvs., dar sunteti fii duhovnicesti născuţi pentru că acest părinte la spovedanie îi spunea miresei, fetei proaspăt căsătorite: “Draga mea, du-te acasă şi cel mai mare dar al sfinţeniei căsătoriei tale va fi pruncuţul la nouă luni, pe care-l vei aduce la botez şi vei înmulti Biserica lui Hristos şi vei creşte slava lui Dumnezeu în lume”.
Sunt sigur că cei care aţi venit aici, aţi venit pe lume la un îndemn al lui Dumnezeu prin Părintele Nicodim. Mare lucru este să ai asemenea părinţi, mai ales astăzi, când trăim într-o perioadă teribilă, de o mare speranţă, dar şi de o mare tristete, după această revoluţie a tineretului din decembrie de la Bucuresti, această mişcare creştină, care nici n-am putea-o numi revoluţie, ci o mişcare de Crăciun a copiilor nevinovaţi, credincioşi ai acestui popor, care ne-au scos din beţia mamonică a unei lumi atee şi comuniste, creată pe ură de om şi de clasă, care a măcinat şi a distrus acest popor, şi dacă n-ar fi fost bisericile, ar fi fost un dezastru total pentru România.
Dar acum ce s-a întâmplat? După această splendoare, noi continuăm să fim omorâtori de oameni. A curs sângele la Timişoara, la Bucuresti şi în alte oraşe, dar sângele curge, gros şi masiv, în fiecare oraş, dacă nu în fiecare comună, pentru că în fiecare spital din România se omoară cu sutele de mii copilaşii din pântecele maicilor lor.
Fraţilor, aproape o jumătate de milion, dacă nu mai mult în câteva luni, au fost junghiati (iulie 1990). Îi smulg,’ fraţilor, au adus din Occident pompe şi-i smulg din pântecul maicilor lor, dai 30 de lei, cu 30 de lei a fost vândut Hristos, dai 30 de lei şi-ţi omori copilul.
Unde este un profet? Unde eşti, Părinte Nicodim, să-i opreşti? Unde esti,’ părinte? Vino să-i oprim! Unde sunt tinerii şi oamenii duhovnicesti ai Bisericii să oprească acest genocid al poporului român? Cu sutele de mii aruncati în groapa cu gunoi a istoriei, aruncati pe apele duhorilor şi a puturoaselor.
Zice că plâng câte 24 de ore în spitale. Îi smulg din luna a treia, a patra, şi plâng neconsolaţi aruncaţi pe cimente şi se bat cu capul de ciment copiii smulşi din pântecul maicilor lor. Nişte mame, sărmanele de ele, care nu ştiu ce înseamnă a fi mamă. Niste părinţi, care nu ştiu ce înseamnă a fi părinţi; niste oameni care n-au avut casă duhovnicească, n-au Sfânta Scriptură în viaţa lor de toate zilele, n-au auzit că Hristos este Viaţa şi Învierea şi chiar mort fiind vei fi viu şi că trebuie să lăsati copiii să vină la Mine.
De aceea, fraîilor, nimic mai frumos nu putem face noi la acest mormânt al Sfântului nostru – Părintele Nicodim Măndită – decât să facem fiecare un legământ înaintea lui Dumnezeu: să răspândim cuvântul lui Dumnezeu, să facem patru pereti, să facem case duhovniceşti poporului român si să lăsăm să se nască copiii acestui neam.
Fiecare dintre noi să continuăm ce a început dânsul, si să facem ceva să salvăm Biserica lui Hristos si neamul acesta plâns şi necăjit şi răstignit de atâtea mii de ori, de 2000 de ani încoace în istoria acestui pământ al Europei şi al lumii şi al neamului nostru în care trăim.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu, să putem reface casa. O casă a Europei fără Hristos nu-i cu putinţă. O casă a noastră, a fiecăruia, fără Evanghelia lui Hristos n-are trăinicie, iar o casă unde nu vin copiii, vin strigoii şi familia aceea se dezbină. Lăsaţi să vină copilaşii pe lume! Lăsaţi să se nască pruncuţi cât mai multi!
Dumnezeu se bucură extraordinar pentru fiecare copil. Şi dacă venirea noastră şi ostenelile pe care le-aţi făcut dvs. si noi laolaltă, vor face să se nască un pruncuţ pe lumea asta, să-l îngăduim să vină şi-l vom ajuta. Sunt atât de dificile problemele! Sunt fete care rămân însărcinate şi mame ticăloase care nu înţeleg ce înseamnă mamă, în loc s-o ocrotească pe biata fată, din indiferent ce motive ar fi rămas grea, s-o lase să nască copilul, o alungă de acasă, fetele se spânzură si copiii mor în pântecele maicilor lor.
Am fost la abatoarele acestea umane. Am văzut frigidere pline de copii înjunghiaţi, aruncaţi din pântecele maicilor lor. Am cumpărat giulgiu şi cămăşi la copii abandonaţi care sunt ca nişte sfinţi.
Ştiţi cum stau în pântecele maicilor lor? Ca un călugăr la rugăciune. Smulşi de acolo şi aruncaţi în frigidere, fără hăinuţe, fără nume, fără botez… Sunt pline frigiderele de copii abandonaţi în România.
Haideţi să facem ceva! Haideţi să facem un legământ aici, la un mormânt sfânt al unuia care ne-a îndemnat la aceasta: “Apăraţi viaţa copiilor! Apăraţi mintea oamenilor acestora împotriva valului de gunoi ateu care s-a vărsat peste România!” Si nu puteam să arătăm cu degetul. Dar acum cei care ne chinuiau, cei care credeau că sunt dumnezei, cei care s-au urcat ca Dumnezeu în fruntea neamului acestuia, vai de steaua lor!
Dumnezeu să-i ierte şi pe ei, nenorociţii, că nu ştiu câtă jale au adus peste poporul român! Jale care abia acum, cu toate scârbele, iese la suprafaţă, o lume atee care-şi omoară copiii şi care nu cunoaşte ce înseamnă a avea o casă pe faţa pământului şi din ce se face o casă pe faţa pământului, din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos.
Dumnezeu să ne întărească si să ne dea putere multă ca ceea ce spunem şi legăm prin cuvânt să făptuim şi cu viaţa noastră fiecare. Asa să ne ajute Dumnezeu. Amin.   Ioan Alexandru “.

A consemnat Silviu Despa

Pe urmele martirilor din Dobrogea

Am avut fericita ocazie să merg şi eu împreună cu poetul în anii dictaturii pe urmele martirilor creştini din  ţinutul Dobrogei atât de  bogat în mărturii arheologice.

Am urmărit pe vechea hartă romana a acestui ţinut cele trei drumuri romane  care străbat teritoriul dobrogean. Drumul de-a lungul fluviului , drumul pe mijloc şi drumul de-a lungul mării.

Ioan era înzestrat cu textele şi documentele celor trei  spiritualităţi ce au poposit pe aceste ţinuturi: romanitatea, lumea veche greacă şi cea ebraică. Am intrat în acest tărâm cu gândul lui Cicero:

“Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul nu are nici un viitor.”

Am parcurs toate aceste drumuri prăfuite printre valurile de dealuri încremenite de veacuri ale Dobrogei. Am ajuns la Histria, Tomis, Basarabi, Pestera Sf. Andrei, Dinogetia, Noviadunum, Niculiţel.

 Am descoperit printre semnele timpului sacralitatea lumii vechi a acestui ţinut. Am văzut sanctuarul închinat Dumnezeului celui Mare (Teos Megas) din muzeul de la Tomis. In faţa acestui altar  Ioan Alexandru ne-a evocat evlavia păgână făcând analogia cu altarul din Areopag de care a vorbit Sf. Pavel închinat şi el aceluiaşi Teos Megas.  Ioan bănuia că acest altar l-a inspirat şi pe Lucian Blaga când s-a referit în filosofia sa la Marele Anonim. În faţa acestor pietre de altar Ioan în discursul său a făcut legătura cu altarul lui Avram închinat şi el aceluiaşi Dumnezeu Mare înainte de revelaţia lui Iahve. Apoi a revenit in discursul sau la  importanţa creştinismului în aceste ţinuturi care devine încununarea şi biruinţa  lumilor vechi lăsate în negura istoriei :

„Crestinismul a avut de biruit frumuseţea şi sacralitatea lumii vechi. Toate acestea s-au dus. Creştinismul a rămas.“ 

Am mers la recenta descoperire de atunci  a martirionului de la Niculiţel, catacombă pre constantiniană,  care a ieşit la iveală în 1971 datorită ploilor şi  copiilor care se jucau în pământul ud. Aici Ioan ne-a interpretat teologic şi filologic inscripţiile precum şi simbolistica sanctuarului care avea forma octogonală( reprezentând ziua a opta a Învierii Domnului).

Cupola de deasupra acestui spaţiu misterios are forma bazilicilor bizantine de mai târziu. Referitor la textul grec  inscripţionat pe piatra gasită lângă altar: „ihor martiron”, a făcut urmatoarea interpretare: 

“Acest cuvânt grecesc „ihor” se explică foarte greu. Etimologic s-a spus ca este limfa sângelui, este însăşi esenţa vieţii, este gena spirituală şi biologică. Trebuie să fie cum spune Apostolul Pavel, locul de întâlnire a sufletului şi a duhului, la închietura dintre suflet şi duh.

Acest „ihor” trebuie să fie însuşi misterul altoiului divin, când se întrepătrunde altoiul şi se întâmplă acel vâjâit al sevelor, când energiile Duhului Sfânt penetrează carnea şi gâlgâie în sângele nostru.

 Acest cuvânt vechi grecesc se referă la însăşi substanţa zeiască a celor muritori. Ar fi aşadar o putere de care sunt întrepătrunse fiinţele umane. Este energia care a pătruns datorită crucii lui Hristos amestecând divinitatea Sa cu umanitatea.

Caci pentru Hristos nu contează, asa cum spune Sf. Pavel, nici tăierea împrejur nici netăierea împrejur, nici elin, nici barbar, ci faptura cea noua. În această energie a crucii ce penetrează sunt altoite seminţiile barbare.

 Noi asistam la acest martirologiu la întrepătrunderea tau-lui (crucii) Hristosului înviat in seminţia barbară. În aceasta seminţie a noastră a Europei…(Acest comentariu se referă la aceea cruce pre constantiniană, cum a numit-o Ioan, care este inscripţionată în lista numelor martirilor, avănd forma literei greceşti tau cu piciorul vertical care la un moment dat se ramifică precum o rădăcină in trei componente )

 „ihor” nu este substantiv articulat , deci subiectul nu sunt martirii ci este sângele lui Hristos care este prezent în martiri. Traducerea corectă ar fi “sânge martirilor” nu “sângele martirilor”.

„Sânge” este o energie exterioara care lucrează în martiri, precum de exemplu în sintagma: „foc lumânării”, focul venind din exterior.

 Inscripţia numelelor Zotic, Atalos, Calatic şi Filip de pe perete, care au  provenienţe etnice diferită, ne indică universalitatea spiritualităţii creştine ale acelor vremi de persecuţie preconstantiniene din Imperiul Roman…” 

Ioan Alexandru  a descris semnificaţia celor  trei cruci in forma de tau ( litera greceasca) din sanctuar reamintind  prin simbolistica lor istoria mantuirii: 

„Primul tau este acela care străbate numele martirilor inscripţionate pe perete, al carui picior are trei ramificaţii, semnificând sângele lui Hristos care irigă, precum râurile paradisiace, întregul cosmos.

Această cruce ne aminteşte de Vinerea Mare când Mântuitorul a fost răstignit.

Al doilea Tau este altarul de piatră propriu zis (O masa de piatra sustinuta pe un picior de piatra) pe care au fost găsite moaştele, a cărui prezenţă ne aduce aminte de Sâmbăta Mare a aşezării Domnului în mormânt.

Al treilea Tau  care este despicat şi seamăna izbitor cu intrarea din grota mormântului Domnului. Este format din lespezile care formează intrarea sau mai bine spus ieşirea din martirion. Acest al treilea Tau reprezintă mormântul gol, Duminica Învierii Domnului.”  

 Această interpretare simbolică  stă la baza întregii spiritualitaţi creştine răsăritene care a mocnit încă din perioada persecuţiilor pre constantiniene în aceste cuptoare de spiritualitate descoperite în adancurile pământului Dobrogean.

 Am fost şi în cripta martirilor de la rădăcinile oraşului Tomis, în ceas de seară, unde-şi  doarme somnul de veac Ovidiu, întâiul poet al culturii romane. Aici ne-am amintit de Eminescu care şi-a dorit mormântul la marginea mării ascultând “Lumina Lină” aprinsă de sângele martirilor creştini care s-au nevoit şi şi-au dat viaţa din iubire. Tomisul are cei mai mulţi martiri. Are o existenţa de peste  1000 de ani cu  perioada greacă , cea greco-romană si perioada bizantină creştină proto-romană. Potrivit tradiţiei în acest loc a propovăduit prima oara Evanghelia Sf. Apostol Andrei. Tomisul a fost şi este centrul vieţii spirituale din Dobrogea pentru că în secolul patru a devenit mitropolie subordonata direct Constantinopolului care avea in jurisdicţia sa alte patrusprezece episcopii. Aici este o hronologie pentru neamul nostru în care sunt înşiruiţi zece episcopi unul dupa altul.

 Ioan Alexandru a explicat acolo importanţa genealogiei spirituale a unui popor făcând analogie cu cea fundamentală a lui Iisus Hristos din Evanghelia după Matei dar si cele din Vechiul Testament sau Eliada.Tot aici sunt mărturii inestimabile care aduc dovada întemeierii creştinismul românesc şi  formării poporul roman prin latinitatea sa.

În faţa catedralei ortodoxe Sf. Petru şi Pavel, străvechiul scaun episcopal, Ioan a descris scenele frescelor printre care şi biruinţa episcopilor Bretaniu şi Teotim împotriva împăratului arian şi respectiv a căpeteniei hunilor. Aceasta a facut-o pentru a înţelegerea noul val de sfinţenie care a urmat celui de martiraj din primele veacuri:

 “Bretaniu se opune Împăratului care avea o orientare spirituală greşită. Teotim se opune păgânilor. Amândoi ne pricinuind vărsare de sânge nici de o parte , nici de alta. Este o noua formă de existenţă a creştinismului. Bretaniu, bătrânul episcop tibetan, şi Teotim au fost amândoi în conflicte puternice. Unul cu împaratul bizantin şi unul cu căpenenia barbarilor, dar în ambele cazuri a fost evitată varsarea de sânge prin puterea spiritului. Bretaniu avea autoritate în sufletul poporului său încât împăratul s-a temut că în conflict cu episcopul locului va pierde toată provincia, poporul fiind de partea acestui mare sfânt. Ca atare s-a evitat conflictul si s-a sfârşit totul într-o acceptare reciprocă, fără ca cineva să devină victimă. Autoritatea Episcopului Tomisului, Teotim, faţa de capetenia barbarilor, în cazul de faţă a hunilor, s-a dovedit prin puterea sa spirituală. Barbarii se supun autorităţii lui spirituale. Odata cu acest nou val, incepe această finisare a minţii , aprofundare a darurilor date de Duhul Sfânt, care sunt darul discernământului, puterea de a învinge răul, puterea de a iubi pe vrăşmaşi, puterea de a accepta suferinţa.

A încetat aşadar perioada prigonirilor şi a început  uriaşa luptă cu puterile nevăzute:

 „Duşmanul nostru nu este sângele şi carnea ci puterile nevăzute ale veacului acestuia.“

Aceste biruinţe ale mărturiei lui Hristos, nu prilejuiesc varsare de sânge ci sunt determinate de înţelepciunea şi superioritatea spiritului.

 După primul val de martiri apare al doilea val de sfinţi. Sângele alb, sângele sfinţeniei care curge în viaţa de sfinţenie şi nevoinţe.

Odată cu deslegarea bisericii de către Constantin cel Mare încep să apară asceţii, încep să apară mănăstirile, încep să apară sfinţii. Începe o alta formă de mărturisire prin abstinenţă şi înţelepciune. Sfinţii se sfinţesc prin cunoştinţă: „Împărăţia lui Dumnezeu este al cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl şi pe Iisus Hristos , Fiul pe care L-a trimis“ spune evanghelistul Ioan. 

Teotim nu se mai lasă înjunghiat ci prin puterea rugăciunii îl opreşte pe barbar să îl omoare. Aceasta este a doua faţă a  Dobrogei. Al doilea val de spiritualitate, cel datorat oamenilor carismatici, oamenilor învăţaţi, carturarilor care stăpâneau câteva limbi.

 De la Tomis a plecat Dionisie cel Mic, care duce la Roma propunerea de adoptare a calendarului creştin spunând:

„Începătura mântuirii noastre este Hristos şi nu se cuvine să numărăm timpul după un tiran ci după Hristos.“

Aşadar în acest ţinut al râurilor care se strâng laolaltă şi se revarsă în mare, în acest ţinut al martirilor apare şi omul acesta, părintele erei creştine, după care se numără anii până astăzi. Calendarul a fost adoptat întâi la Roma, apoi în Franţa , Anglia şi toată Europa. 

Altul este Ioan Casian întemeietor al monahismului occidental care face drum de la izvoarele monahismului egiptean către instituţiile cenobitice, transportând astfel experienţa răsăriteană prin limba latina în apus. Tot acestor călugări dobrogeni li se datorează şi celebra formulă teopasită:

„Unul din Sfănta Treime a suferit cu trupul.“  

Am revenit la semnele mărturiei creştine din primul val, lăsate în vechile cetăţi romane ale Dinogeţiei . Martirologiul heronimian pomeneşte pe 15 mai şi 1 octombrie pe cei noua martiri creştini care au murit din iubire şi mila într-o lume barbară  setoasă de sânge. Oasele lor stau la temelia Bisericii încă din secolul trei pe aceste meleaguri. Ioan Alexandru a explica pe ruinele bazilicii paleocreştine din Dinogheţia, motivaţia şi semnificaţia actelor martirice din secolul trei de pe aceste meleaguri, de la gurile de vărsare ale Dunării: 

„Martirii sunt preţuiţi pentru mesajul iubirii care-l aduc, nu pentru eroismul lor. Eroi au fost destui în lumea veche care au omorât fără milă. Martirii nu au omorât pe nimeni. Ei au avut o milă uriasă faţă de sălbăticia oamenilor, fiind ca nişte miei care au plâns la Dumnezeu cu lacrimi de sânge ca să înceteze odată barbaria din lumea aceasta ” 

În drumurile noastre am ajuns  lângă braţul Sf. Gheorge pe la 20 km de Tulcea la vechea cetate păgâna Halmidis unde se spune că au fost sfinţii Epictat şi Action. Aici spune martirologiul, un tânăr bogat s-a deslipit de bogăţia trecătoare şi s-a lipit de cea netrecătoare dată lumii prin jertfa lui Iisus Hristos. Am descoperit odată cu aceste minunate vestigii arheologice şi “poarta de intrare în limba română” cum a numit  Ioan acele prime înscrisuri în piatră cu referire la Hristos şi Dumnezeu din Biserica Creştina a primului mileniu din Basarabi de pe dealul de cretă de la Multfatlar.

Aceste  inscrisuri au fost mai intai descoperite de cercetătorul orientalist Constantin Daniel care a descifrat câteva cuvinte în limba română de acum 1000 de ani păstrate în scrierea runică în această peşteră. 

 Am mai  descoperit în întunecata peşteră, la lumina lumânării, cel mai vechi şi auster  colind de crăciun desenat în piatră (steau , raza şi pruncul) precum şi semnele jertfei şi învierii lui Iisus lăsate în calcar. În  căutările noastre pe drumurile prăfuite ale Dobrogei am dat peste Leprozeria de la Tichileşti, un loc aproape izolat unde rar calcă picior de om. O comunitate de leproşi,  uitată de lume. Am văzut oameni cu trupurile ciuntite de această boală. Am cântat cu toţii cântece de jale şi bucurie din repertoriul cântecelor Oastei Domnului. Ne-am rugat împreună. Ioan Alexandru la un moment dat a început inspirat să se roage lui Dumnezeu cu voce tare pentru cei suferinzi :

“În acest loc de suferinţa al fraţilor noştri, Doamne, dă-ne în fiecare zi ceea ce ştii Tu să ne dai!

 Îţi mulţumim Iisuse Hristoase ca nu ne-ai lăsat singuri în păcatele şi suferinţele noastre, că şi în acest loc, ai trimis Cuvântul Tău!

Binecuvântează Doamne poporul Tău , pe cei ce suferă în spitale şi închisori, pe cei prigoniţi pentru Domnul Iisus Hristos, pe cei atinşi de boli, pe fraţii care cred şi pe cei care nu cred. Tu eşti mângâierea tuturor, dar mai ales a creştinilor!

 Îţi mulţumim Doamne pentru fraţii aceştia care nu i-ai lăsat departe de Cuvântul Tău. Măcar ca ei erau prin suferinţa lor foarte aproape de Tine, Tu le-ai deschis inima să înţeleagă suferinţa.

 Doamne toţi suntem bolnavi, oamenii sănătoşi sunt adesea mai bolnavi decât oamenii bolnavi, pentru că boala cea mai grozavă este depărtarea de Dumnezeu.

 Doamne Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai apropiat oamenii prin suferinţa Ta cea sfântă , fă-ne părtaşi apropierii de Tine, aşa cum Te-ai milostivit de oamenii aceştia!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, îţi mulţumim ca ne-ai strâns laolaltă cu oamenii care nădăjduiesc în învierea Ta şi prin învierea Ta în învierea noastră!

 Îţi mulţumim Tată Ceresc, că unde sunt doi sau trei eşti şi Tu în mijlocul lor. Îţi mulţumim pentru Biserica din acest loc. Îţi mulţumim pentru Biserica lui Iisus Hristos răspândită până la marginile pământului. Iar marginile pământului sunt suferinţele oamenilor. Iată că o margine a pământului, atinsă de suferinţă este şi acest loc. Îţi mulţumim că Tu ai coborât în cele mai de jos locuri ale pământului, ca să fii aproape de toţi suferinzii. Nimic nu-i prea mic, nimic nu e prea sărac, nimic nu-i prea bolnav, nimic nu-i prea înjosit, Iisus Hristos e mai mic decât toţi. Te-ai făcut frate al lumii acesteia, al necăjitului, al suferindului, al celui batjocorit şi al celui  uitat.

 Îţi mulţumim Iisuse Hristoase în vecii vecilor şi spunem şi noi cum spuneau vechii evrei :

“ne e de ajuns nouă , Doamne, ca ne-ai căutat în sărăcia noastră!”

 Îţi mulţumim Doamne, ca ne-ai cercetat şi pe noi, că ai coborât în valea asta unde nu coboară decât lacrimile lumii. Tu te-ai făcut lacrima lumii şi ai coborât în mijlocul nostru. Nu Ţi-a fost sila de noi. Ai lăsat cerurile cerurilor şi ai venit în sărăcia noastră, acolo unde este cea mai mare nevoie de Tine, acolo unde oamenii însetează din adâncul fiinţei lor după mântuirea Ta. Iţi mulţumim ca ne-ai cercetat cu rănile Tale, cu braţele Tale străpunse, cu picioarele Tale zdrenţuite de piroane, cu sudoarea Ta şi cu iubirea Ta. Iţi mulţumim Doamne Iisuse Hristoase că în chinurile cele mai grozave pe Dealul Căpăţânii Ţi-ai adus aminte de tâlhar şi i-ai spus :

”astăzi vei fi cu mine în Rai!”

Ţi-ai adus aminte de lumea aceasta şi i-ai spus maicii Tale către Ioan:

„iată fiul tău!”, şi ai făcut-o pe maica preacurată mama noastră, care este simbolul Bisericii!

Îţi mulţumim , Mamă-Biserică , că ne strângi de-a pururi în poala ta cea sfântă ca pe nişte prunci. Îţi mulţumim Doamne că pe  Dealul Căpăţânii ai  spus: „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac !”

Lumea e plină de suferinţe şi necazuri, dar Tu Doamne cu noi eşti. Te-ai făcut cruce fiecăruia, mângâierea fiecăruia, şi suferi cu fiecare din noi!

 Doamne Iisuse Hristoase Tu eşti în suferinţă, Tu eşti Cel ce suferi aici! Îţi mulţumim că ne-ai făcut vrednici în nevrednicia noastră şi în păcatele noastre să venim la Tine, să te vedem în locul acesta.

 Tu suferi în fraţii de aici, Tu te glorifici în cele mai de jos, Tu eşti mângâierea noastră a tuturor!

 Îţi mulţumim că şi în acest loc ai trimis Cuvântul Tău, ai trimis sfânta Ta împărtăşanie, trupul Tău şi sângele Tău!

 Ai trimis dragostea Ta, ai trimis credinţa Ta, ai trimis nădejdea Ta. Cu acestea trăim şi noi pe faţa pământului!

Îţi mulţumim Iisuse Hristoase pentru toate. Îţi mulţumim pentru lumina de toamnă, îţi mulţumim pentru roadele pământului care au prisosit. Îţi mulţumim pentru strugurii care fraţii cu mâinile lor, cu degetuţele lor, câte le mai au, mângâie lumina Ta. Îţi mulţumim pentru păsările şi cocoşii care cântă şi în locul acesta. Îţi mulţumim pentru porumb care s-a făcut auriu şi frumos. Îţi mulţumim pentru fratele vânt şi sora noapte, pentru stelele cerului, pentru fratele soare care vine în fiecare zi şi în valea aceasta şi luminează. Fratele soare este atât de minunat şi luminos că pătrunde în cea mai umila casă de pe pământ. Şi sora lună vine noaptea şi cercetează cu mângâierea sa vederea şi nevederea fraţilor. Vine sora apă din pământ care este foarte bună la gust şi ne satură şi astâmpără setea, ne spală şi pleacă la vale cu murdăriile noastre. Fratele foc care curăţă şi mai ales încălzeşte când vine frigul iernii. Vine sora bruma si omoară microbii. Vin păsările călătoare  şi ciocârliile şi cucii cântă aici la fraţi. De bună seamă şi surorile albine vin aici cu bâzâitul lor şi dau miere şi faguri copilaşilor. Toate conlucrează cu Dumnezeu la mântuire!

 Îţi mulţumim Doamne ca Tu ai coborât cu noi şi Tu ne izbăveşti pe toţi. Tu ne dai un trup de slavă şi frumuseţe. Toate metehnele noastre Tu le cureţi şi transfigurezi carnea aceasta trecătoare şi spunem  cu Sf. Pavel :

“tare doresc Doamne să mă dezbrac de trupul acesta şi să fiu înghiţit de slavă, să mă îmbrac cu celălat trup de slavă.”

Şi noi suspinăm în cortul acesta departe de Dumnezeu, aşteptând înfierea, aşteptând să fie înghiţită moartea de viaţă, să fim îmbrăcaţi cu trupul de taină. Îţi mulţumim pentru somn, care vine la vremea potrivită, pentru trezie, pentru vremuri cu ploaie, pentru vremi cu ceaţa, pentru vremi cu lapoviţa. Mulţumim pentru primăvară, pentru vară, toamnă şi iarnă!

 Tu esti Tată bun! Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de la Tine este Părinte! Mulţumim că ne ţi pe pământ Doamne şi la vremea potrivită îţi vom mulţumi şi pentru sora noastră moartea care ne ajută să ne apropiem mai tare de Tine, şi să trecem dincolo când nu mai putem sa mai stăm aici şi când se scămoşează limba, cum zice Ecleziastul , când umbli ziua în amiaza mare ca pe întuneric, şi găleata de aur îşi rupe lanţul şi nu mai ai nici o plăcere pe pământul acesta. Atunci Tu trimiţi pe sora noastră moartea şi ne strămuţi dincolo!

 Mulţumim Iisuse că te putem lăuda în starea în care suntem pentru că nici Ţie nu-ţi place dacă ne tot plângem. Ţie îţi place să Te lăudăm şi să te mărim , pentru că de un milion de ori bunătatea Ta este mai mare, iar suferinţele noastre de o zi au răsplată veşnică. Aşadar Doamne  mulţumim că trăim aici pe pământ în cortul acesta. Tu eşti aproape de noi şi Tu ne iei din ce în ce, din slavă în slavă, în corturile Tale luminoase!

 Fie Doamne ca mâinile  acestea să le ridicăm în fiecare zi, precum se desfac crengile în păduri şi se deschid trandafirii să-şi verse mireasma. Sa se deschidă mâinile acestea înaintea Ta să Te slăvească să Te laude şi să verse mireasma doxologiei şi a măririlor. Fă Doamne ca mâinile acestea , înainte de a le duce la gură pentru hrana trupească să le desfacem înaintea Ta şi să-Ţi mulţumim pentru toate!

Doamne Iisuse Hristoase , caută din cer şi vino şi cercetează via aceasta pe care ai sădit-o cu dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea! Ascultă-ne Doamne căci te iubim cât putem noi. Dă-ne putere să te iubim cu iubirea Ta. Da-ne putere sa te chemam cu mângâierile şi bucuriile Tale. Vino Doamne cu bucuria Ta! Pe Tine Te dorim Doamne! Sufletul meu însetează după Tine, Dumnezeul cel viu, mai mult decât cerbul după izvoarele cu apă ca să-i astâmpere setea. Mai mult decât păsările după azur şi cântec însetăm după Tine Dumnezeul ce viu, aleluia, amin. Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, maranata, a venit şi vine!

 Hristos a înviat !

Învierea lui Hristos să ne însoţească toate zilele!

 Fii binecuvântat loc sfânt, Biserica lui Hristos in mijlocul acestor fraţi din locul acesta unde este prezent Iisus Hristos prin sfânta Sa euharistie şi sfântul Său Cuvânt, în carnea şi oasele noastre care se împărtăşesc ca mădulare din corpul înviat al lui Iisus Hristos. Amin!”

  La sfârşitul călătorie noastre pe urmele martirilor creştini am ajuns la peştera sf. Andrei apostolul rămas în memoria colectivă a localnicilor ca fiind cel  care a  creştinat aceste ţinuturi . Aici am ridicat spre cerul înserat de toamnă melosul vechiului cântec bisericesc : “Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc….” 

A consemnat Silviu Despa