Legamant la Agapia

         Am fost împreună cu Ioan Alexandru, părintele Ioanichie Bălan şi un grup de discipoli ai părintelui Nicodim Măndiţă la Mănăstirea Agapia. Afară la fereastra de răsărit a bisericii din cimitirul Mănăstirii la crucea mormântului lui Nicodim Măndiţă, poetul a ţinut o predică însufleţită despre pruncii nennăscuţi care erau avortaţi în România anilor 90, dar şi despre adevărata casă pe care trebuie să o zidească Europa creştină. Am publicat această cuvântare a poetului în prima revistă pro vita “Dreptul la viaţă” pe care am editat-o şi tipărit-o într-un tiraj foarte mic în 1990, sub titlu “Legământ la Agapia”:

 

„Suntem în jurul unui mormânt, care păstrează după 2000 de ani mesajul central al creştinismului, care este învierea din morţi. “Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede întru Mine, de va şi muri, viu va fi” (Ioan II, 25). Nu toate religiile lumii au acest mesaj, ci numai una singură are acest mesaj, si aceasta este puterea creştinismului, şi de aceea toate popoarele pământului, într-un fel sau altul, s-au strâns în jurul acestui mesaj: “mesajul învierii morţilor”.
Nu murim pentru totdeauna; chiar dacă murim, prin credinţă suntem vii. Nu ne-am strâns aici să comemorăm un mort; nu ne-am strâns aici să prăznuim o mortăciune. Pentru evrei era păcat, extra muros, era interzis să fii îngropat în cetate sau lângă biserică, lângă sanctuar. Pentru că morţii erau morţi, era o împuţinare de viaţă, învierea nu venise încă pe pământ si n-aveai voie să te apropii de mort si nici mortul să stea în cetatea sfântă.
Care aţi fost în ţara Sfântă aţi văzut că există un singur mormânt îngăduit în cetatea sfântă, acela al marelui prooroc David, al Sfântului vechiului popor Israel. Dar şi acesta era într-un colţ şi spre iesire. Pentru că mortii erau blestemaţi, morţii erau afurisiţi, morţii nu mai aveau putere, morţii erau morţi.
Noi ne ducem sfinţii noştri în sanctuare, bisericile noastre sunt construite pe morminte – mergeti la Războieni si vedeţi că Războienii sunt construiţi pe o vatră de jăratec, de oseminte ale moldovenilor care au murit la Valea Albă în luptă cu pâgânii pentru apărarea credintei strămosesti sub Stefan cel Mare. Bisericile noastre sunt construite pe oseminte, pe moaşte. Moaştele stau la răsăritul bisericilor noastre, cum stau spre fereastra de răsărit moaştele acestui sfânt al neamului nostru.
Este un sfânt fâră îndoială. Au trecut 15 ani de la plecarea, de la pribegia sa sufletească de aici, de la “coacerea în cuptorul de jar al iubirii creştine în adâncul pământului” al acestui sfânt părinte, care ne-a lăsat un testament foarte simplu.
De ce venim în jurul lui? De ce veniti în jurul lui de pe toate dealurile pământului, cu straiţele postite – v-am văzut azi dimineaţă înghesuindu-vă în autobuze , postiţi, cu copii în braţe, de pe dealuri, în zile de post, veniţi cu praznice, veniţi să aduceţi daruri. Ce vă leagă de acest om?
Câti poeţi ai neamului nostru zac în cimitire si nu-i cercetează nimeni? Câti oameni politici, care au crezut că sunt “buricul pământului”, nu le stie nimeni mormântul? Oameni care credeau, c-o falcă în cer si cu una în pământ, că vor stâpâni lumea întreagă n-au găsit o gaură de sarpe să se ascundă de mânia oamenilor şi a lui Dumnezeu vârsată asupra lor.
Istorici mari, profesori, savanti, de care lumea era plină cât trăiau în viaţă, se duc fără urmă. Iar în acest mormânt este un om la care veneaţi pe ascuns, vă stiu, eram cu copiii pe aici, veneaţi pe ascuns de frica prigonitorilor atei. Veneaţi aici să vă închinaţi şi să-l slujiţi şi să luaţi învătătură de la el. Şi iată că acum v-aţi strâns ca stelele cerului în jurul surorii lună; v-ati strâns ca razele cereşti şi ca vânturile putermce ale lui Dumnezeu în jurul soarelui răsărind, v-ati strâns în jurul unui mormânt.
Ferice, părinte, de mama care te-a născut! Ferice de Maica Domnului care naşte, de biserica noastră care naşte asemenea oameni, în jurul cărora vom fi veacuri de-a rândul, şi sunt sigur că veacuri vor fi. Spune un mare gânditor: “Dacă cineva două săptămâni ia aminte la cuvântul cuiva, trebuie să-l iei în seamă. Dacă doi ani, să stii că-i grozav ce-a spus el!” Dumneavoastră de 15 ani veniţi aici si veţi veni în continuare.
Acest mormânt este un mormânt sfânt. Acest om a însemnat ceva esenţial în viaţa dvs. Se zice: “Dacă poti însemna ceva în viaţa unui singur om pe pământ, n-ai trăit degeaba”. Acest om a însemnat în viata mai multora ceva esenţial. A tras clopotele Hristosului Celui înviat în inima unuia sau altuia dintre dvs. şi de aceea veniţi aici. Veniţi la Hristos prin el, veniţi la chipul Celui care a biruit lumea şi păcatul si puterile morţii şi acest om a fost o icoană vie, care nu s-a pus pe sine, nu s-a prezentat pe sine, ci l-a adus pe Hristos în viaţa dumneavoastră. Sunteti ucenici de-ai lui, şi ştiu că stiţi mai multe despre dânsul; eu am fost cu Părintele Ioanichie aici, pe ascuns, în taină, ca un prostănac, pentru că eram urmărit, am fost pe ascuns la dânsul în chilioara în care a locuit, şi am avut fericirea să-l văd în vremuri grele. Şi stim că acest om a făcut două lucruri esenţiale pentru poporul român pe care nu le putem uita în veci: A arătat că nu putem face nimic fără Scriptură. Nu putem face o casă a Europei, tocmai am scris la un ziar înainte de a veni aici cuvântul genial al Părintelui Nicodim Măndită despre casa Europei. Toată lumea vorbeste că facem o casă a Europei.
Acest părinte spunea din ce se face o casă. Si vă dădea canon şi sunteţi martori aici, spunea: “Cei patru pereţi se fac din cele patru Evanghelii şi acoperisul din restul Scripturii”. Vă punea să o citiţi şi să o răspândiţi de patru ori, care-i cifra pământului, adică: la răsărit, la apus, la miazăzi, la miazănoapte, răspândiţi cuvântul lui Dumnezeu!
Casă nu-ţi poţi face fără patru pereti. Iar acesti patru pereţi sunt cele patru Evanghelii. Este Scriptura, Evanghelia lui Hristos peste care vin scrisorile Sfântului Apostol Pavel şi celelalte, care sunt ca un acoperis de sindrilă, cum sunt peste biserica aceasta. Casa Europei, spune părintele, vreti să faceţi o casă a Europei? N-o puteţi face dacă pereţii ei nu sunt făcuţi din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos. O Europă care nu va fi creştină, va fi un nou Turn Babel; o nouă babilonie de criminali şi de oameni nefericiţi strânşi laolaltă.
Aşadar, profetic a vorbit acest cuvios părinte pe care-l sărbătorim astăzi. Casa Europei, casa mea şi a ta şi a fiecăruia, în care ne naştem pruncuţii fiecare; dacă peretii ei nu sunt din Evanghelia lui Hristos, nu durează. Este asezată pe nisip; este asezată pe pământ mocirlos. Vin vânturile şi trăsnetele şi cutremurele care ne cearcă din an în an; vin dezastrele, vine crima şi mizeria din noi, vine ura dintre noi si ne dărâmă casa.
Ca să avem o casă durabilă, fraţilor, stiţi fiecare ce trebuie făcut. Ca să avem o căsuţă, unde să atârnăm de grindă un leagăn şi să vină pruncuţul pe lume la ceas hotărât după sfânta nuntă, trebuie să facem casa din cele patru Evanghelii ale lui lisus Hristos.
De aceea acest om sfânt v-a dat peretii casei şi acoperisul. Mergeţi acasă de la Agapia sau de la Văratic, unde trăia, şi spunea: “Mergeţi şi vă faceti casă!”
Poate aveţi casă de piatră, poate aveţi casă de pământ, poate aveţi casă de cărămidă, poate aveţi casă frumoasă si arătoasă, dar este o casă peste care trăsnetele şi fulgerele şi cutremurele acestui veac şi mâniile şi dezbinările o distrug cu usurinţă; şi aceea este casă? Nu este casă. Acea casă care ziceţi voi că este casă, nu este casă, dovadă că toate casele falnice a acestui neam – ce rusine! au fost făcute pe dezbinare şi pe mizerie şi pe ateism şi pe asuprirea celorlalţi.
Am văzut cum le e ruşine la oameni astăzi că au o casă arătoasă, făcută pe ateism, făcută pe nedreptate, făcută pe furt şi pe jaf, când ţara în grosul ei trăia în sărăcie. Nu astă casă, fraţilor. Mergeti şi vă faceţi casa duhovnicească, pe care nici porţile iadului nu pot s-o sfărme. Şi aceasta este Biserica lui Hristos, din cele patru Evanghelii, rămase nouă mostenire de la Iisus Hristos.
Profetic ai fost, Părinte Nicodim Măndită, că ai construit asemenea case. Vă văd veniţi aici, fratii mei iubiti, şi stiu că toţi veniţi din asemenea case. Veniţi din aceste case fragile, case uşoare, case de vânt si de azur, case de aur şi de foc, casele Duhului Sfânt, casele în care locuieşte curăţia, casele în care la vremea potrivită Bunul Dumnezeu trimite gânguritul unui prunc.
Si acum, a două moştenire care v-a dat-o, dovadă că ce spun eu este adevărat, este că pe mormântul lui sunt cărţi. E primul mormânt în viaţa mea pe care nu văd aduse nici flori, nici coroane. Am fost la Ierusalim acum 20 de ani şi murise un mare savant, Roland de Vaux, care descoperise manuscrisele de la Marea Moartă, şi am fost şi eu invitat acolo la îngropăciunea lui, un mare om, era călugăr, era desculţ, cu o cărămidă sub cap, cum a murit şi Părintele Nicodim şi pe invitaţie scria: “Nici coroane, nici flori nu-mi aduceţi, ci rugăciuni!”
Văd un mormânt la care nu ati venit cu flori, ci aţi venit cu rugăciunile dvs. De asta are astăzi nevoie Părintele Nicodim Măndită, că si el a fost om, chiar dacă a fost duhovnicesc, dar are nevoie de rugăciunile noastre.
Aţi venit cu cărti. Ce-am spus e corect. Acum al doilea dar extraordinar, şi sunteţi martori ai acestui fapt, este că mulţi de aici datoraţi părintelui Nicodim Măndită existenţa dumneavoastră.
Cartea este cartea vieţii. Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belsug să aibă… Lăsati copilaşii să vină la Mine!… Al doilea dar pe care l-a adus în casa dumneavoastră a fost că v-a umplut casa, casa din cei patru pereti ai Evangheliei, acoperită bine de Duhul Sfânt, v-a adus pruncuţi.
Câti dintre voi nu sunteti fii după dar, din părinţii cinstiţi ai cununiei casei dvs., dar sunteti fii duhovnicesti născuţi pentru că acest părinte la spovedanie îi spunea miresei, fetei proaspăt căsătorite: “Draga mea, du-te acasă şi cel mai mare dar al sfinţeniei căsătoriei tale va fi pruncuţul la nouă luni, pe care-l vei aduce la botez şi vei înmulti Biserica lui Hristos şi vei creşte slava lui Dumnezeu în lume”.
Sunt sigur că cei care aţi venit aici, aţi venit pe lume la un îndemn al lui Dumnezeu prin Părintele Nicodim. Mare lucru este să ai asemenea părinţi, mai ales astăzi, când trăim într-o perioadă teribilă, de o mare speranţă, dar şi de o mare tristete, după această revoluţie a tineretului din decembrie de la Bucuresti, această mişcare creştină, care nici n-am putea-o numi revoluţie, ci o mişcare de Crăciun a copiilor nevinovaţi, credincioşi ai acestui popor, care ne-au scos din beţia mamonică a unei lumi atee şi comuniste, creată pe ură de om şi de clasă, care a măcinat şi a distrus acest popor, şi dacă n-ar fi fost bisericile, ar fi fost un dezastru total pentru România.
Dar acum ce s-a întâmplat? După această splendoare, noi continuăm să fim omorâtori de oameni. A curs sângele la Timişoara, la Bucuresti şi în alte oraşe, dar sângele curge, gros şi masiv, în fiecare oraş, dacă nu în fiecare comună, pentru că în fiecare spital din România se omoară cu sutele de mii copilaşii din pântecele maicilor lor.
Fraţilor, aproape o jumătate de milion, dacă nu mai mult în câteva luni, au fost junghiati (iulie 1990). Îi smulg,’ fraţilor, au adus din Occident pompe şi-i smulg din pântecul maicilor lor, dai 30 de lei, cu 30 de lei a fost vândut Hristos, dai 30 de lei şi-ţi omori copilul.
Unde este un profet? Unde eşti, Părinte Nicodim, să-i opreşti? Unde esti,’ părinte? Vino să-i oprim! Unde sunt tinerii şi oamenii duhovnicesti ai Bisericii să oprească acest genocid al poporului român? Cu sutele de mii aruncati în groapa cu gunoi a istoriei, aruncati pe apele duhorilor şi a puturoaselor.
Zice că plâng câte 24 de ore în spitale. Îi smulg din luna a treia, a patra, şi plâng neconsolaţi aruncaţi pe cimente şi se bat cu capul de ciment copiii smulşi din pântecul maicilor lor. Nişte mame, sărmanele de ele, care nu ştiu ce înseamnă a fi mamă. Niste părinţi, care nu ştiu ce înseamnă a fi părinţi; niste oameni care n-au avut casă duhovnicească, n-au Sfânta Scriptură în viaţa lor de toate zilele, n-au auzit că Hristos este Viaţa şi Învierea şi chiar mort fiind vei fi viu şi că trebuie să lăsati copiii să vină la Mine.
De aceea, fraîilor, nimic mai frumos nu putem face noi la acest mormânt al Sfântului nostru – Părintele Nicodim Măndită – decât să facem fiecare un legământ înaintea lui Dumnezeu: să răspândim cuvântul lui Dumnezeu, să facem patru pereti, să facem case duhovniceşti poporului român si să lăsăm să se nască copiii acestui neam.
Fiecare dintre noi să continuăm ce a început dânsul, si să facem ceva să salvăm Biserica lui Hristos si neamul acesta plâns şi necăjit şi răstignit de atâtea mii de ori, de 2000 de ani încoace în istoria acestui pământ al Europei şi al lumii şi al neamului nostru în care trăim.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu, să putem reface casa. O casă a Europei fără Hristos nu-i cu putinţă. O casă a noastră, a fiecăruia, fără Evanghelia lui Hristos n-are trăinicie, iar o casă unde nu vin copiii, vin strigoii şi familia aceea se dezbină. Lăsaţi să vină copilaşii pe lume! Lăsaţi să se nască pruncuţi cât mai multi!
Dumnezeu se bucură extraordinar pentru fiecare copil. Şi dacă venirea noastră şi ostenelile pe care le-aţi făcut dvs. si noi laolaltă, vor face să se nască un pruncuţ pe lumea asta, să-l îngăduim să vină şi-l vom ajuta. Sunt atât de dificile problemele! Sunt fete care rămân însărcinate şi mame ticăloase care nu înţeleg ce înseamnă mamă, în loc s-o ocrotească pe biata fată, din indiferent ce motive ar fi rămas grea, s-o lase să nască copilul, o alungă de acasă, fetele se spânzură si copiii mor în pântecele maicilor lor.
Am fost la abatoarele acestea umane. Am văzut frigidere pline de copii înjunghiaţi, aruncaţi din pântecele maicilor lor. Am cumpărat giulgiu şi cămăşi la copii abandonaţi care sunt ca nişte sfinţi.
Ştiţi cum stau în pântecele maicilor lor? Ca un călugăr la rugăciune. Smulşi de acolo şi aruncaţi în frigidere, fără hăinuţe, fără nume, fără botez… Sunt pline frigiderele de copii abandonaţi în România.
Haideţi să facem ceva! Haideţi să facem un legământ aici, la un mormânt sfânt al unuia care ne-a îndemnat la aceasta: “Apăraţi viaţa copiilor! Apăraţi mintea oamenilor acestora împotriva valului de gunoi ateu care s-a vărsat peste România!” Si nu puteam să arătăm cu degetul. Dar acum cei care ne chinuiau, cei care credeau că sunt dumnezei, cei care s-au urcat ca Dumnezeu în fruntea neamului acestuia, vai de steaua lor!
Dumnezeu să-i ierte şi pe ei, nenorociţii, că nu ştiu câtă jale au adus peste poporul român! Jale care abia acum, cu toate scârbele, iese la suprafaţă, o lume atee care-şi omoară copiii şi care nu cunoaşte ce înseamnă a avea o casă pe faţa pământului şi din ce se face o casă pe faţa pământului, din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos.
Dumnezeu să ne întărească si să ne dea putere multă ca ceea ce spunem şi legăm prin cuvânt să făptuim şi cu viaţa noastră fiecare. Asa să ne ajute Dumnezeu. Amin.   Ioan Alexandru “.

A consemnat Silviu Despa

Pe urmele martirilor din Dobrogea

Am avut fericita ocazie să merg şi eu împreună cu poetul în anii dictaturii pe urmele martirilor creştini din  ţinutul Dobrogei atât de  bogat în mărturii arheologice.

Am urmărit pe vechea hartă romana a acestui ţinut cele trei drumuri romane  care străbat teritoriul dobrogean. Drumul de-a lungul fluviului , drumul pe mijloc şi drumul de-a lungul mării.

Ioan era înzestrat cu textele şi documentele celor trei  spiritualităţi ce au poposit pe aceste ţinuturi: romanitatea, lumea veche greacă şi cea ebraică. Am intrat în acest tărâm cu gândul lui Cicero:

“Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul nu are nici un viitor.”

Am parcurs toate aceste drumuri prăfuite printre valurile de dealuri încremenite de veacuri ale Dobrogei. Am ajuns la Histria, Tomis, Basarabi, Pestera Sf. Andrei, Dinogetia, Noviadunum, Niculiţel.

 Am descoperit printre semnele timpului sacralitatea lumii vechi a acestui ţinut. Am văzut sanctuarul închinat Dumnezeului celui Mare (Teos Megas) din muzeul de la Tomis. In faţa acestui altar  Ioan Alexandru ne-a evocat evlavia păgână făcând analogia cu altarul din Areopag de care a vorbit Sf. Pavel închinat şi el aceluiaşi Teos Megas.  Ioan bănuia că acest altar l-a inspirat şi pe Lucian Blaga când s-a referit în filosofia sa la Marele Anonim. În faţa acestor pietre de altar Ioan în discursul său a făcut legătura cu altarul lui Avram închinat şi el aceluiaşi Dumnezeu Mare înainte de revelaţia lui Iahve. Apoi a revenit in discursul sau la  importanţa creştinismului în aceste ţinuturi care devine încununarea şi biruinţa  lumilor vechi lăsate în negura istoriei :

„Crestinismul a avut de biruit frumuseţea şi sacralitatea lumii vechi. Toate acestea s-au dus. Creştinismul a rămas.“ 

Am mers la recenta descoperire de atunci  a martirionului de la Niculiţel, catacombă pre constantiniană,  care a ieşit la iveală în 1971 datorită ploilor şi  copiilor care se jucau în pământul ud. Aici Ioan ne-a interpretat teologic şi filologic inscripţiile precum şi simbolistica sanctuarului care avea forma octogonală( reprezentând ziua a opta a Învierii Domnului).

Cupola de deasupra acestui spaţiu misterios are forma bazilicilor bizantine de mai târziu. Referitor la textul grec  inscripţionat pe piatra gasită lângă altar: „ihor martiron”, a făcut urmatoarea interpretare: 

“Acest cuvânt grecesc „ihor” se explică foarte greu. Etimologic s-a spus ca este limfa sângelui, este însăşi esenţa vieţii, este gena spirituală şi biologică. Trebuie să fie cum spune Apostolul Pavel, locul de întâlnire a sufletului şi a duhului, la închietura dintre suflet şi duh.

Acest „ihor” trebuie să fie însuşi misterul altoiului divin, când se întrepătrunde altoiul şi se întâmplă acel vâjâit al sevelor, când energiile Duhului Sfânt penetrează carnea şi gâlgâie în sângele nostru.

 Acest cuvânt vechi grecesc se referă la însăşi substanţa zeiască a celor muritori. Ar fi aşadar o putere de care sunt întrepătrunse fiinţele umane. Este energia care a pătruns datorită crucii lui Hristos amestecând divinitatea Sa cu umanitatea.

Caci pentru Hristos nu contează, asa cum spune Sf. Pavel, nici tăierea împrejur nici netăierea împrejur, nici elin, nici barbar, ci faptura cea noua. În această energie a crucii ce penetrează sunt altoite seminţiile barbare.

 Noi asistam la acest martirologiu la întrepătrunderea tau-lui (crucii) Hristosului înviat in seminţia barbară. În aceasta seminţie a noastră a Europei…(Acest comentariu se referă la aceea cruce pre constantiniană, cum a numit-o Ioan, care este inscripţionată în lista numelor martirilor, avănd forma literei greceşti tau cu piciorul vertical care la un moment dat se ramifică precum o rădăcină in trei componente )

 „ihor” nu este substantiv articulat , deci subiectul nu sunt martirii ci este sângele lui Hristos care este prezent în martiri. Traducerea corectă ar fi “sânge martirilor” nu “sângele martirilor”.

„Sânge” este o energie exterioara care lucrează în martiri, precum de exemplu în sintagma: „foc lumânării”, focul venind din exterior.

 Inscripţia numelelor Zotic, Atalos, Calatic şi Filip de pe perete, care au  provenienţe etnice diferită, ne indică universalitatea spiritualităţii creştine ale acelor vremi de persecuţie preconstantiniene din Imperiul Roman…” 

Ioan Alexandru  a descris semnificaţia celor  trei cruci in forma de tau ( litera greceasca) din sanctuar reamintind  prin simbolistica lor istoria mantuirii: 

„Primul tau este acela care străbate numele martirilor inscripţionate pe perete, al carui picior are trei ramificaţii, semnificând sângele lui Hristos care irigă, precum râurile paradisiace, întregul cosmos.

Această cruce ne aminteşte de Vinerea Mare când Mântuitorul a fost răstignit.

Al doilea Tau este altarul de piatră propriu zis (O masa de piatra sustinuta pe un picior de piatra) pe care au fost găsite moaştele, a cărui prezenţă ne aduce aminte de Sâmbăta Mare a aşezării Domnului în mormânt.

Al treilea Tau  care este despicat şi seamăna izbitor cu intrarea din grota mormântului Domnului. Este format din lespezile care formează intrarea sau mai bine spus ieşirea din martirion. Acest al treilea Tau reprezintă mormântul gol, Duminica Învierii Domnului.”  

 Această interpretare simbolică  stă la baza întregii spiritualitaţi creştine răsăritene care a mocnit încă din perioada persecuţiilor pre constantiniene în aceste cuptoare de spiritualitate descoperite în adancurile pământului Dobrogean.

 Am fost şi în cripta martirilor de la rădăcinile oraşului Tomis, în ceas de seară, unde-şi  doarme somnul de veac Ovidiu, întâiul poet al culturii romane. Aici ne-am amintit de Eminescu care şi-a dorit mormântul la marginea mării ascultând “Lumina Lină” aprinsă de sângele martirilor creştini care s-au nevoit şi şi-au dat viaţa din iubire. Tomisul are cei mai mulţi martiri. Are o existenţa de peste  1000 de ani cu  perioada greacă , cea greco-romană si perioada bizantină creştină proto-romană. Potrivit tradiţiei în acest loc a propovăduit prima oara Evanghelia Sf. Apostol Andrei. Tomisul a fost şi este centrul vieţii spirituale din Dobrogea pentru că în secolul patru a devenit mitropolie subordonata direct Constantinopolului care avea in jurisdicţia sa alte patrusprezece episcopii. Aici este o hronologie pentru neamul nostru în care sunt înşiruiţi zece episcopi unul dupa altul.

 Ioan Alexandru a explicat acolo importanţa genealogiei spirituale a unui popor făcând analogie cu cea fundamentală a lui Iisus Hristos din Evanghelia după Matei dar si cele din Vechiul Testament sau Eliada.Tot aici sunt mărturii inestimabile care aduc dovada întemeierii creştinismul românesc şi  formării poporul roman prin latinitatea sa.

În faţa catedralei ortodoxe Sf. Petru şi Pavel, străvechiul scaun episcopal, Ioan a descris scenele frescelor printre care şi biruinţa episcopilor Bretaniu şi Teotim împotriva împăratului arian şi respectiv a căpeteniei hunilor. Aceasta a facut-o pentru a înţelegerea noul val de sfinţenie care a urmat celui de martiraj din primele veacuri:

 “Bretaniu se opune Împăratului care avea o orientare spirituală greşită. Teotim se opune păgânilor. Amândoi ne pricinuind vărsare de sânge nici de o parte , nici de alta. Este o noua formă de existenţă a creştinismului. Bretaniu, bătrânul episcop tibetan, şi Teotim au fost amândoi în conflicte puternice. Unul cu împaratul bizantin şi unul cu căpenenia barbarilor, dar în ambele cazuri a fost evitată varsarea de sânge prin puterea spiritului. Bretaniu avea autoritate în sufletul poporului său încât împăratul s-a temut că în conflict cu episcopul locului va pierde toată provincia, poporul fiind de partea acestui mare sfânt. Ca atare s-a evitat conflictul si s-a sfârşit totul într-o acceptare reciprocă, fără ca cineva să devină victimă. Autoritatea Episcopului Tomisului, Teotim, faţa de capetenia barbarilor, în cazul de faţă a hunilor, s-a dovedit prin puterea sa spirituală. Barbarii se supun autorităţii lui spirituale. Odata cu acest nou val, incepe această finisare a minţii , aprofundare a darurilor date de Duhul Sfânt, care sunt darul discernământului, puterea de a învinge răul, puterea de a iubi pe vrăşmaşi, puterea de a accepta suferinţa.

A încetat aşadar perioada prigonirilor şi a început  uriaşa luptă cu puterile nevăzute:

 „Duşmanul nostru nu este sângele şi carnea ci puterile nevăzute ale veacului acestuia.“

Aceste biruinţe ale mărturiei lui Hristos, nu prilejuiesc varsare de sânge ci sunt determinate de înţelepciunea şi superioritatea spiritului.

 După primul val de martiri apare al doilea val de sfinţi. Sângele alb, sângele sfinţeniei care curge în viaţa de sfinţenie şi nevoinţe.

Odată cu deslegarea bisericii de către Constantin cel Mare încep să apară asceţii, încep să apară mănăstirile, încep să apară sfinţii. Începe o alta formă de mărturisire prin abstinenţă şi înţelepciune. Sfinţii se sfinţesc prin cunoştinţă: „Împărăţia lui Dumnezeu este al cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl şi pe Iisus Hristos , Fiul pe care L-a trimis“ spune evanghelistul Ioan. 

Teotim nu se mai lasă înjunghiat ci prin puterea rugăciunii îl opreşte pe barbar să îl omoare. Aceasta este a doua faţă a  Dobrogei. Al doilea val de spiritualitate, cel datorat oamenilor carismatici, oamenilor învăţaţi, carturarilor care stăpâneau câteva limbi.

 De la Tomis a plecat Dionisie cel Mic, care duce la Roma propunerea de adoptare a calendarului creştin spunând:

„Începătura mântuirii noastre este Hristos şi nu se cuvine să numărăm timpul după un tiran ci după Hristos.“

Aşadar în acest ţinut al râurilor care se strâng laolaltă şi se revarsă în mare, în acest ţinut al martirilor apare şi omul acesta, părintele erei creştine, după care se numără anii până astăzi. Calendarul a fost adoptat întâi la Roma, apoi în Franţa , Anglia şi toată Europa. 

Altul este Ioan Casian întemeietor al monahismului occidental care face drum de la izvoarele monahismului egiptean către instituţiile cenobitice, transportând astfel experienţa răsăriteană prin limba latina în apus. Tot acestor călugări dobrogeni li se datorează şi celebra formulă teopasită:

„Unul din Sfănta Treime a suferit cu trupul.“  

Am revenit la semnele mărturiei creştine din primul val, lăsate în vechile cetăţi romane ale Dinogeţiei . Martirologiul heronimian pomeneşte pe 15 mai şi 1 octombrie pe cei noua martiri creştini care au murit din iubire şi mila într-o lume barbară  setoasă de sânge. Oasele lor stau la temelia Bisericii încă din secolul trei pe aceste meleaguri. Ioan Alexandru a explica pe ruinele bazilicii paleocreştine din Dinogheţia, motivaţia şi semnificaţia actelor martirice din secolul trei de pe aceste meleaguri, de la gurile de vărsare ale Dunării: 

„Martirii sunt preţuiţi pentru mesajul iubirii care-l aduc, nu pentru eroismul lor. Eroi au fost destui în lumea veche care au omorât fără milă. Martirii nu au omorât pe nimeni. Ei au avut o milă uriasă faţă de sălbăticia oamenilor, fiind ca nişte miei care au plâns la Dumnezeu cu lacrimi de sânge ca să înceteze odată barbaria din lumea aceasta ” 

În drumurile noastre am ajuns  lângă braţul Sf. Gheorge pe la 20 km de Tulcea la vechea cetate păgâna Halmidis unde se spune că au fost sfinţii Epictat şi Action. Aici spune martirologiul, un tânăr bogat s-a deslipit de bogăţia trecătoare şi s-a lipit de cea netrecătoare dată lumii prin jertfa lui Iisus Hristos. Am descoperit odată cu aceste minunate vestigii arheologice şi “poarta de intrare în limba română” cum a numit  Ioan acele prime înscrisuri în piatră cu referire la Hristos şi Dumnezeu din Biserica Creştina a primului mileniu din Basarabi de pe dealul de cretă de la Multfatlar.

Aceste  inscrisuri au fost mai intai descoperite de cercetătorul orientalist Constantin Daniel care a descifrat câteva cuvinte în limba română de acum 1000 de ani păstrate în scrierea runică în această peşteră. 

 Am mai  descoperit în întunecata peşteră, la lumina lumânării, cel mai vechi şi auster  colind de crăciun desenat în piatră (steau , raza şi pruncul) precum şi semnele jertfei şi învierii lui Iisus lăsate în calcar. În  căutările noastre pe drumurile prăfuite ale Dobrogei am dat peste Leprozeria de la Tichileşti, un loc aproape izolat unde rar calcă picior de om. O comunitate de leproşi,  uitată de lume. Am văzut oameni cu trupurile ciuntite de această boală. Am cântat cu toţii cântece de jale şi bucurie din repertoriul cântecelor Oastei Domnului. Ne-am rugat împreună. Ioan Alexandru la un moment dat a început inspirat să se roage lui Dumnezeu cu voce tare pentru cei suferinzi :

“În acest loc de suferinţa al fraţilor noştri, Doamne, dă-ne în fiecare zi ceea ce ştii Tu să ne dai!

 Îţi mulţumim Iisuse Hristoase ca nu ne-ai lăsat singuri în păcatele şi suferinţele noastre, că şi în acest loc, ai trimis Cuvântul Tău!

Binecuvântează Doamne poporul Tău , pe cei ce suferă în spitale şi închisori, pe cei prigoniţi pentru Domnul Iisus Hristos, pe cei atinşi de boli, pe fraţii care cred şi pe cei care nu cred. Tu eşti mângâierea tuturor, dar mai ales a creştinilor!

 Îţi mulţumim Doamne pentru fraţii aceştia care nu i-ai lăsat departe de Cuvântul Tău. Măcar ca ei erau prin suferinţa lor foarte aproape de Tine, Tu le-ai deschis inima să înţeleagă suferinţa.

 Doamne toţi suntem bolnavi, oamenii sănătoşi sunt adesea mai bolnavi decât oamenii bolnavi, pentru că boala cea mai grozavă este depărtarea de Dumnezeu.

 Doamne Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai apropiat oamenii prin suferinţa Ta cea sfântă , fă-ne părtaşi apropierii de Tine, aşa cum Te-ai milostivit de oamenii aceştia!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, îţi mulţumim ca ne-ai strâns laolaltă cu oamenii care nădăjduiesc în învierea Ta şi prin învierea Ta în învierea noastră!

 Îţi mulţumim Tată Ceresc, că unde sunt doi sau trei eşti şi Tu în mijlocul lor. Îţi mulţumim pentru Biserica din acest loc. Îţi mulţumim pentru Biserica lui Iisus Hristos răspândită până la marginile pământului. Iar marginile pământului sunt suferinţele oamenilor. Iată că o margine a pământului, atinsă de suferinţă este şi acest loc. Îţi mulţumim că Tu ai coborât în cele mai de jos locuri ale pământului, ca să fii aproape de toţi suferinzii. Nimic nu-i prea mic, nimic nu e prea sărac, nimic nu-i prea bolnav, nimic nu-i prea înjosit, Iisus Hristos e mai mic decât toţi. Te-ai făcut frate al lumii acesteia, al necăjitului, al suferindului, al celui batjocorit şi al celui  uitat.

 Îţi mulţumim Iisuse Hristoase în vecii vecilor şi spunem şi noi cum spuneau vechii evrei :

“ne e de ajuns nouă , Doamne, ca ne-ai căutat în sărăcia noastră!”

 Îţi mulţumim Doamne, ca ne-ai cercetat şi pe noi, că ai coborât în valea asta unde nu coboară decât lacrimile lumii. Tu te-ai făcut lacrima lumii şi ai coborât în mijlocul nostru. Nu Ţi-a fost sila de noi. Ai lăsat cerurile cerurilor şi ai venit în sărăcia noastră, acolo unde este cea mai mare nevoie de Tine, acolo unde oamenii însetează din adâncul fiinţei lor după mântuirea Ta. Iţi mulţumim ca ne-ai cercetat cu rănile Tale, cu braţele Tale străpunse, cu picioarele Tale zdrenţuite de piroane, cu sudoarea Ta şi cu iubirea Ta. Iţi mulţumim Doamne Iisuse Hristoase că în chinurile cele mai grozave pe Dealul Căpăţânii Ţi-ai adus aminte de tâlhar şi i-ai spus :

”astăzi vei fi cu mine în Rai!”

Ţi-ai adus aminte de lumea aceasta şi i-ai spus maicii Tale către Ioan:

„iată fiul tău!”, şi ai făcut-o pe maica preacurată mama noastră, care este simbolul Bisericii!

Îţi mulţumim , Mamă-Biserică , că ne strângi de-a pururi în poala ta cea sfântă ca pe nişte prunci. Îţi mulţumim Doamne că pe  Dealul Căpăţânii ai  spus: „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac !”

Lumea e plină de suferinţe şi necazuri, dar Tu Doamne cu noi eşti. Te-ai făcut cruce fiecăruia, mângâierea fiecăruia, şi suferi cu fiecare din noi!

 Doamne Iisuse Hristoase Tu eşti în suferinţă, Tu eşti Cel ce suferi aici! Îţi mulţumim că ne-ai făcut vrednici în nevrednicia noastră şi în păcatele noastre să venim la Tine, să te vedem în locul acesta.

 Tu suferi în fraţii de aici, Tu te glorifici în cele mai de jos, Tu eşti mângâierea noastră a tuturor!

 Îţi mulţumim că şi în acest loc ai trimis Cuvântul Tău, ai trimis sfânta Ta împărtăşanie, trupul Tău şi sângele Tău!

 Ai trimis dragostea Ta, ai trimis credinţa Ta, ai trimis nădejdea Ta. Cu acestea trăim şi noi pe faţa pământului!

Îţi mulţumim Iisuse Hristoase pentru toate. Îţi mulţumim pentru lumina de toamnă, îţi mulţumim pentru roadele pământului care au prisosit. Îţi mulţumim pentru strugurii care fraţii cu mâinile lor, cu degetuţele lor, câte le mai au, mângâie lumina Ta. Îţi mulţumim pentru păsările şi cocoşii care cântă şi în locul acesta. Îţi mulţumim pentru porumb care s-a făcut auriu şi frumos. Îţi mulţumim pentru fratele vânt şi sora noapte, pentru stelele cerului, pentru fratele soare care vine în fiecare zi şi în valea aceasta şi luminează. Fratele soare este atât de minunat şi luminos că pătrunde în cea mai umila casă de pe pământ. Şi sora lună vine noaptea şi cercetează cu mângâierea sa vederea şi nevederea fraţilor. Vine sora apă din pământ care este foarte bună la gust şi ne satură şi astâmpără setea, ne spală şi pleacă la vale cu murdăriile noastre. Fratele foc care curăţă şi mai ales încălzeşte când vine frigul iernii. Vine sora bruma si omoară microbii. Vin păsările călătoare  şi ciocârliile şi cucii cântă aici la fraţi. De bună seamă şi surorile albine vin aici cu bâzâitul lor şi dau miere şi faguri copilaşilor. Toate conlucrează cu Dumnezeu la mântuire!

 Îţi mulţumim Doamne ca Tu ai coborât cu noi şi Tu ne izbăveşti pe toţi. Tu ne dai un trup de slavă şi frumuseţe. Toate metehnele noastre Tu le cureţi şi transfigurezi carnea aceasta trecătoare şi spunem  cu Sf. Pavel :

“tare doresc Doamne să mă dezbrac de trupul acesta şi să fiu înghiţit de slavă, să mă îmbrac cu celălat trup de slavă.”

Şi noi suspinăm în cortul acesta departe de Dumnezeu, aşteptând înfierea, aşteptând să fie înghiţită moartea de viaţă, să fim îmbrăcaţi cu trupul de taină. Îţi mulţumim pentru somn, care vine la vremea potrivită, pentru trezie, pentru vremuri cu ploaie, pentru vremi cu ceaţa, pentru vremi cu lapoviţa. Mulţumim pentru primăvară, pentru vară, toamnă şi iarnă!

 Tu esti Tată bun! Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de la Tine este Părinte! Mulţumim că ne ţi pe pământ Doamne şi la vremea potrivită îţi vom mulţumi şi pentru sora noastră moartea care ne ajută să ne apropiem mai tare de Tine, şi să trecem dincolo când nu mai putem sa mai stăm aici şi când se scămoşează limba, cum zice Ecleziastul , când umbli ziua în amiaza mare ca pe întuneric, şi găleata de aur îşi rupe lanţul şi nu mai ai nici o plăcere pe pământul acesta. Atunci Tu trimiţi pe sora noastră moartea şi ne strămuţi dincolo!

 Mulţumim Iisuse că te putem lăuda în starea în care suntem pentru că nici Ţie nu-ţi place dacă ne tot plângem. Ţie îţi place să Te lăudăm şi să te mărim , pentru că de un milion de ori bunătatea Ta este mai mare, iar suferinţele noastre de o zi au răsplată veşnică. Aşadar Doamne  mulţumim că trăim aici pe pământ în cortul acesta. Tu eşti aproape de noi şi Tu ne iei din ce în ce, din slavă în slavă, în corturile Tale luminoase!

 Fie Doamne ca mâinile  acestea să le ridicăm în fiecare zi, precum se desfac crengile în păduri şi se deschid trandafirii să-şi verse mireasma. Sa se deschidă mâinile acestea înaintea Ta să Te slăvească să Te laude şi să verse mireasma doxologiei şi a măririlor. Fă Doamne ca mâinile acestea , înainte de a le duce la gură pentru hrana trupească să le desfacem înaintea Ta şi să-Ţi mulţumim pentru toate!

Doamne Iisuse Hristoase , caută din cer şi vino şi cercetează via aceasta pe care ai sădit-o cu dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea! Ascultă-ne Doamne căci te iubim cât putem noi. Dă-ne putere să te iubim cu iubirea Ta. Da-ne putere sa te chemam cu mângâierile şi bucuriile Tale. Vino Doamne cu bucuria Ta! Pe Tine Te dorim Doamne! Sufletul meu însetează după Tine, Dumnezeul cel viu, mai mult decât cerbul după izvoarele cu apă ca să-i astâmpere setea. Mai mult decât păsările după azur şi cântec însetăm după Tine Dumnezeul ce viu, aleluia, amin. Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, maranata, a venit şi vine!

 Hristos a înviat !

Învierea lui Hristos să ne însoţească toate zilele!

 Fii binecuvântat loc sfânt, Biserica lui Hristos in mijlocul acestor fraţi din locul acesta unde este prezent Iisus Hristos prin sfânta Sa euharistie şi sfântul Său Cuvânt, în carnea şi oasele noastre care se împărtăşesc ca mădulare din corpul înviat al lui Iisus Hristos. Amin!”

  La sfârşitul călătorie noastre pe urmele martirilor creştini am ajuns la peştera sf. Andrei apostolul rămas în memoria colectivă a localnicilor ca fiind cel  care a  creştinat aceste ţinuturi . Aici am ridicat spre cerul înserat de toamnă melosul vechiului cântec bisericesc : “Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc….” 

A consemnat Silviu Despa