Spiritualitatea bizantina

Ioan Alexandru susţinea pe lângă cursul de limba si literatura ebraică de la Universitate  şi un curs de spiritualitate bizantină la Institutul de Arte Plastice N. Grigorescu (Universitatea de Arte) de lângă Catedrala Sf. Iosif. În acest loc erau studiate operele în limba greacă bizantină a melozilor creştini Roman Melodu, Efrem Sirul sau Dionisie Areopagitul. Uneori in timpul dicaturii comuniste, aici ca şi la Universitate, găseam sala de clasă încuiată, fiind nevoiţi să ţinem cursul prin podul clădirii sau atelierele de lucru. Adesea portarul Instituţiei legitima studenţii şi participanţii care veneau la orele de curs. Cred că erau metode de  descurajeze si de urmărire a noastră. Nu ştiu cum se întâmpla că numai la orele lui Ioan se stingea lumina in toată Universitatea, fiind nevoiţi să stăm uneori la lumina lumânării. Însă din fericire aceasta îl inspira mai mult pe poet dând cursului mai mult farmec la lumina lumânărilor.Tot la acest curs poetul ne explica semnificaţia culorilor în lumea veche ebraică şi cea bizantină sau interpreta sinteza dogmatică a icoanelor sau a picturilor celebre ca suport pentru buna înţelegere a mesajului Mântuirii:

 „În iconografia bizantină, momentul pascal este de fapt momentul coborârii. Învierea înseamnă coborârea în infern a Mântuitorului, qenoza absolută, scufundarea până la abisurile puterilor infernale unde nu a fost nimeni, coborârea la rădăcinile umanităţii de unde Hristos se întoarce cu prada Sa: Adam si Eva.  Sfărâmând porţile infernului sunt smulse  prototipurile umane şi se restaurează fiinţa omenească în puterea Învierii. Asta înseamnă ca Hristos înviind, coboară in moartea noastră a fiecăruia dintre noi, acolo unde nimeni nu vine cu noi, unde toţi ne părăsesc. În ceasul morţii noastre singurul Hristos vine cu noi,  înviind în moartea noastră, cu moartea pe moarte călcând.

 -Bucuraţi-vă, nu mai suntem singuri , puterea păcatului, puterea morţii au încetat, şi bucuria voastră să fie deplină!

Odată cu Învierea începe eonul Împărăţiei lui Dumnezeu (Bazilea Tuteu). Hristos a înviat!”

 notiţe din cursul lui Ioan Alexandru  

Acest curs de la Arte Plastice l-am frecventat cu  mare bucurie. Ioan avea un alt fel de rostire decât cea de la Universitate. Altfel decât sub  puterea profetică a  proorocilor Vechiului Testament, se scufunda în textele originale greceşti ale poeţilor Bizanţului. Capta şi împărtăşa cu noi mireasma iubirii lui Hristos ascunsă în aceste cuvinte. A  lucrat cu tenacitate la traducerea celor cinsprezece imne ale poetului din veacul al patrulea Efrem Sirul precum şi ale celui din veacul al şaselea Roman Melodul. A comparat, cu acribia omului de ştiinţă, Paradisul lui Dante cu cel al tradiţiei de răsărit bizantine . A comparat deasemenea lumea veche greacă şi  cea ebraică prin textele lor fundamentale cu cele ale revelaţiei cristice.Am amintirea vie din  preajma Crăciunului, cand descopeream comori de credinţă ascunse in  limba  veacurilor trecute atunci când Ioan traducea cuvânt cu cuvânt şi descifra intelesul spiritual al fiecărei propoziţii. Am să refac mai jos  din notitele de curs  păstrate traducerea făcută de Ioan Alexandru la Imnul lui Efrem Sirul, în care este glorificată întruparea Mântuitorului din Fecioară:  

Imnul Naşterii Domnului Efrem Sirul …

Cu cetele cereşti trimis spre laudă

Cu timpul strălucitor hotărât pentru mântuire,

Cu ziua lăudată, rânduită bucuriei,

Voiesc sa mă împărtăşesc de Iubire, voiesc sa mă veselesc. 

În cântări curate voi binecuvânta

Şi în cântări sfinte îL voi lăuda

Pe pruncul care ne-a mântuit îL voi preamări

Harfa proorocilor care L-au vestit a cântat înaintea Lui

Şi isopul preoţilor care L-au iubit a săltat înaintea Lui.

Împreună cu coroana împăraţilor pe care au moştenit-o şi au adus-o Acelui

Domn feciorelnic,

A cărui Maică e şi Fecioară.

Şi pentru că e Împărat, a dat tuturor împărăţia,

Şi pentru ca e preot, a dat tuturor iertarea de păcate,

Şi pentru ca e Miel, a împărţit tuturor hrana.

Cetăţile unui împărat obişnuiesc toate să dăruiască cu mâinile lor cununi de aur.

Cetăţile lui Iuda sunt cununi cuvântătoare, Doamne al meu

Ele iţi aduc cununile din gura lor, o Iisuse,Betleem, Canna si Nazaret, Betania, Sichem şi Samaria( şi celelalte) cetăţi care s-au învrednicit să te încununeze pe Tine…

Cu gura slaviţilor (mucenici) iţi mulţumesc Ţie, că am putut să văd Pruncul, Fiul celui nevăzut, pentru că s-a făcut văzut,

Ca să mă ridice în înaltul tăriei împreună cu sfinţii,

Pentru a lăuda în întinsele şi îndepărtatele ceruri,

Care sunt pline de măreţia Lui şi totuşi nu sunt în stare să cuprindă în ele mărimea

Celui care a coborât şi s-a făcut prunc mic în iesle.

Glasurile din cer Te-au vestit ,

Urechile celor  pământeşti Te-au sorbit în (cuvintele) vestirii de bucurie,

O, Izvor nou, pe care Adam nu l-a putut gusta,

Care a făcut, însă, să ţâşnească cele douăsprezece izvoare grăitoare

Şi viaţa a umplut pământul!…

Pentru a nu-i inspăimânta cu mărimea Sa pe cei ce-l văd,

S-a cuprins pe Sine din totul, in Ţara Evreilor,

(Şi din această) întreagă (Ţara) în Iudeea,

Şi din aceasta în Betleem, până când a umplut (numai) micul pântece(al Fecioarei).

Şi după ce s-a făcut grăunte de muştar în grădina noastră

Şi rază mică pentru ochii noştri,

S-a ridicat, a crescut şi a umplut pământul. 

Efrem Sirul in traducerea lui Ioan Alexandru 

Odată m-a invitat la catedră în locul său să prezint traducerea unui imn al poetului Roman Melodul din veacul al şaselea, în faţa participanţilor la curs, spunându-mi ca el trebuie urgent să plece. Mi-a lăsat în faţă pe catedră câteva hârtii scrise cu stiloul de mana cu multe stersături şi taieturi pline de cuvinte greceşti şi romaneşti amestecate. Am încercat să descifrez câteva fraze, după care m-au asaltat la catedră toţi cursanţii ca să desluşim  împreună cele scrise de profesor. Am rămas cu amintirea acelui Imn , pe care-l prezint mai jos:

Imnul naşterii Domnului Hristos

de Roman Melodul

Fecioara astăzi pe Cel dinaintea genezei naşte

Şi pământul peştera celui inaccesibil dăruie.

Îngeri şi păstori doxologesc

Magii cu stele călătoresc

Căci noua s-a născut

Prunc nou dinaintea veacurilor, Dumnezeu.

Bethleemul a redeschis paradisul, să mergem să-l vedem

Fructul paradisului în criptă l-am găsit să mergem să luam miezul paradisului din peşteră.

Acolo a răsărit rădăcina de neatins din care a invlastarit mântuirea.

Acolo a fost găsit isvorul neforat din care David cândva a dorit sa bea.

Să pornim spre acolo unde s-a născut prunc tânăr dinaintea veacurilor Dumnezeu.

Tatăl mamei într-un fel tainic devine fiul ei.

Mântuitorul pruncilor prunc în iesle acolo fiind

În admiraţie spune nescatoarea:

-Spune-mi mie copile cum ai fost semănat în mine şi cum ai crescut în mine.

Te văd inima mea( scumpul meu) şi mă umplu de teamăCăci alăptez şi nu am cunoscut bărbat

Căci te privesc în scutece înfăşat

Însă fecioria mea este încă neatinsă

Căci tu ai privegheat-o pe aceasta când ai binevoit a te naşte.

Prunc tânăr înainte de veacuri, Dumnezeu.

Cel mai de sus împărat,Ce-i între Tine si cei mai de jos cerşetori?

Creatorul cerului de ce ai venit în întâmpinarea pământului.

Te-ai îndrăgostit de peşteră, te bucură ieslea?

Iată ca nu este topos, spaţiu  pentru slujitoarea la locul de odihnă.

Spun ca nu-i spaţiu ? dar nu-i nici peşteră , căci şi aceasta de aici este a altuia.

Când Sara a născut prunc i s-a dat moştenire pământ mult, mie însa nici o peştera.

Mi s-a împrumutat peştera în care ai vrut să locuieşti.

Prunc mic dinaintea veacurilor Dumnezeu. 

Nota de curs – Roman Melodu in traducerea lui Ioan Alexandru 

Dogma Întrupării Cuvântului era o temă de mare preţ pentru Ioan pe care o desbătea odată cu traducerea Imnelor acestor mari poeţi.Parafraza gândirea patristica :“Cuvântul întrupat este un mister  mai mare decât creaţia lumii’ preluată apoi şi de teologul rus V.Losky, încercand să ne explice sensul profund al acestei apocatastaze:

 „Prin Întrupare se întâmplă ceva nou în ce priveşte creaţia : Eliberarea ei de sub puterea morţii şi devenirii. Ieşirea ei de sub puterea veşnicei reîntoarceri şi din ciclul cosmic al reproducerii pe orizontală  în dimensiunea verticala în vederea îndumnezeirii ei.” 

 A cunoscut  foarte bine lumea veche greacă păgână prin poeţii săi care reflectau tragica condiţie umana şi suspinul lor după un Salvator. Ne citea texte care aratau starea lor de aşteptare a Zeului Necunoscut de care vorbeşte Sfântul Pavel in Areopag. Spunea  că Iisus Hristos a devenit plauzibil pentru umanitate prin faptul că nu s-a sustras morţii ci dinpotriva s-a afundat în abisurile insondabile ale suferinţei umane.Adesea  amintea vorbele poetesei Safo de dinaintea  venirii  Mântuitorului în istorie:

“Dacă zeii ar suferi cu noi, ar fi vrednici de încrederea noastră, însă zeii cruzi nu sunt pe măsura pioşeniei oamenilor.”

În rostirile sale putea fi identificat suspinul după veşnicie  şi dorul său nestăvilit după ceea ce este nepieritor, după aceea  „Cetatea Stătătoare” restaurată prin Inviere de care se vorbeşte în Scripturi.

 

“Nu numai revelaţia Vechiului Testament care conţine legământul lui Dumnezeu cu acest popor mareţ ebraic ne vorbeşte de Înviere , ci toate religiile şi toată natura, cum spune Sfântul Pavel în Corintei, suspină şi aşteaptă Învierea.” 

   

       Suflul poetic al acestor melozi creştini ai primelor veacuri l-a vânturat pe Ioan Alexandru la sfarsitul secolului trecut, dând naştere Imnelor sale: Imnele Iubirii, Imnele Ţarii Româneşti, Imnele Moldovei, Imnele Transilvaniei, Imnele Bucuriei…

În cele din urma a ajuns el la această postura de melod al României creştine, ridicând catedrale de cuvinte luminate de Spiritul Sfânt,  ca ofrande aduse Logosului Întrupat.

Ca poet  ştia  cel mai bine că făpturile vazute şi nevazute ale lumii acesteia sau celei de dincolo pot fi cel mai bine surprinse şi descrise în  înaltul limbaj poetic care operează cu metafore, parabole, simboluri, personificaţii sau alegorii. Acest tip de limbaj poate fi găsit in toate cărţile fundamentale ale umanităţii şi mai cu seamă în Sfânta Scriptură. Mântuitorul insuşi a vorbit de cele mai multe ori prin  parabole când se referea la lumea nevăzută. Intr-o discuţie cu teologul  Dumitru Stăniloaie l-am auzit pe Ioan Alexandru făcând apologia acestui tip de limbaj, vorbind despre teologia poetică ca fiind fundamentul teologiei milenului trei:

“Dumnezeu nu poate fi cuprins în formule sau propoziţi ci într-o teologie poetică. Faţă de prezenţa lui Dumnezeu omul cântă, se roagă şi intră in extaza adoraţiei…”

 Ioan a avut o experienţă nemijlocită cu spiritualitatea bizantină  pe care o considera o sinteză de culturi şi spiritualităţi în care nici Grecia clasică, nici Tracia dyonisiacă, nici profeţia iudaică nu-şi pot revendica hegemonia.

 Mi-a relatat în detaliu profunda sa trăire spirituala din noaptea când ca vizitator în Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul, ctitoria împăratului Iustinian, a uitat să iasă la sfarsitul programului de vizită iar paznicul neobservandu-l l-a  închis peste noapte în interiorul Basilicii.

 A fost atras de acest spaţiu misterios şi de momentele istorice care au marcat soarta acestui lăcaş de cult. Cel mai tragic şi măreţ dintre acestea, pe care îl amintea de atâtea ori, a fost masacrarea creştinilor în 1453  de către  turcii musulmani în interiorul Basilicii, când cântau laudă lui Dumnezeu iar Catedrala si Constantinopolul se prabuşeau sub asediul musulman:

“Totuşi în cenuşa Bizanţului a mai rămas inca jar, iar această spiritualitate nu s-a stins din istorie odată cu căderea Constantinopolului, pentru că a fost întemeiată pe mărturia  Domnului.

Spiritualitatea bizantină începe pe dealul Căpăţânii. Aici începe incendiul iubirii care aprinde tot cosmosul. În virtutea acestui act se pune temeiul unui nou eon care dezvăluie o faţă neştiută a fiinţei lui Iahve: Dumnezeu ca Persoană, ca Tată, esenţa Sa fiind iubirea. Asadar Absolutul se revelează ca Iubire.“

  Cunoscând capacitatea lui Ioan de a intra în miezul evenimentelor istorice, nu m-a surprins faptul că el s-a pierdut în contemplarea semnelor acelor timpuri lăsate în această  Biserica răstignită pe crucea Bosforului pe care a numit-o “maica latină de răsărit a poporului român.”

În bătaia ritmica a valurilor mării care se auzeau în depărtare, Ioan a rămas singur toată noaptea, cu excepţia unui porumbel ce se rotea sus în cupolă, închis şi el  în Sfânta Sofia. Mi-a spus ca a fost noaptea cruciala a convertirii sale. Atunci viaţa şi opera sa  a cunoscut o noua dimensiune spirituală. S-a dedicat total lui Hristos şi extinderii Împărăţiei Sale. După revoluţie una din dorinţele sale a fost să înfiinţeze, ca semn de eliberare din dictatura atee, Universitatea Creştină Sfânta Sofia în amintirea academiei răsăritene de la Constantinopol.despre care a spus: 

„Ea  este un simbol în jurul acestei Basilici (Sfanta Sofia) unice pe pământ, devastată cu peste o jumătate de mileniu în urmă. Este un model, intr-un fel sau altul pentru toata Europa, nu numai în arte ci şi în gândire. De acest sofianism s-a pătruns si Lucian Blaga la un moment dat.Cea mai căutată Universitate din Japonia cuprinzând zeci de facultăţi din toate ştiinţele, poartă acest nume, al ctitoriei stramoşului nostru Iustinian; împăratul care a mutat Academia de la Atena la Constantinopol în jurul Sfintei Sofii devenind astfel  marea universitate a Răsăritului.” 

A consemnat Silviu Despa

Sfanta Treime

      

        Ioan a fost atins şi de marea poezie a Occidentului creştin pe care a studiat-o şi care l-a inspirat şi îndemnat, în aceiaş măsura ca şi cea răsăriteană. Din opera lor a înţeles să  aprofundeze  Cuvântul lui Dumnezeu unde se afla Adevărul. A înţeles precum Dante, a cărui opera ne-a predat-o la clasă, în versul final al Paradisului din Divina Comedie :”L’amor che muove il Sole e L,altre stelle”.

Iubire este cea care mişcă sori şi stele. În centrul universului, ceea ce î-l susţine, osia lumii, este energia dragostei divine dăruită şi primită de către Persoanele Sfintei Treimi. Aceasta relatie sfanta  facea ca Ioan sa intre in extaza religioasa si sa exclami impreuna cu evanghelistul:

‘Dumnezeu este Iubire’- oti o Theos agape estin

“Suntem chemaţi să ne prindem de mâini în hora  Sfintei Treimi care este Iubire, să fim mădularele acestei iubiri , să primim în inimile noastre acest foc mistuitor care nu arde ci curăţă şi purifică. Să se  aprindă în inima noastră speranţa , credinţa, iubirea care mişca sori şi stele, care a umplut şi umple lumea până la sfârsit, adeverind faptul  că fiecare om este Templu şi Sanctuar al Duhului Sfant; corpul şi sufletul nostru sunt vase preţuite în care se revarsă Duhul Sfant care aduce  sfinţenie pentru toţi oamenii, pentru toate neamurile, pentru toate dialectele , pentru toate limbile, pentru toate glosele, şi în cele din urmă şi pentru noi , nevrednicii şi neputincioşii , aleluia , amin, Maranata !”

 Poetul a fost cuprins de entuziasmul descoperirii  relaţiei sfinte de iubire între persoanele Sfintei Treimi care a pus amprenta pe toata opera sa scrisa şi vorbită.

Această relaţie de iubire jertfitoare din libertate a  stat la baza principiilor care l-au calauzit în viaţă şi care o explică în amănunt intr-o disertatie spontana facuta cu ochii inchisi in camera sa de lucru:

 „Sfânta Treime a făcut şi face plauzibil în istorie pe Dumnezeul cel viu. Ea a început  să se manifeste ca realitate vie în fiinţa omului asa cum este relatat in capitolul al 12-lea al Genezei când îi porunceşte lui Avraam, parintele popoarelor, să iasă din pământul său, din neamul său, din casa sa şi să vină în pământul făgăduinţei, pe care nu l-a văzut niciodată şi pe care nu-l va moşteni niciodată… La stejarul lui Mamre, Dumnezeul cel viu, în chipul Sfintei Treimi, S-a revelat lumii

.- De ce trebuie să vorbim despre Dumnezeu mereu în cadrul Sfintei Treimi?

 -Pentru că dacă nu este Sfântă Treime, dacă Dumnezeu nu este în trei, El nu poate să fie prezent în Iisus Hristos ca Dumnezeu, iar Isus Hristos, Cel care a venit pe pământ, nu este Dumnezeu. Şi dacă Isus Hristos nu este Dumnezeu, nici păcatul şi nici moartea nu au fost ridicate…. Dacă Iisus Hristos nu a înviat din morţi, dacă El nu este Fiul lui Dumnezeu, acel Dumnezeu nu este forma şi realitatea ultimă şi definitivă în ce priveşte existenţa omenească şi a cosmosului întreg. Iisus Hristos a venit şi ne-a spus un lucru extraordinar. „oti o Theos agape estin „adică, Dumnezeu este iubire!” Dar iubirea nu se poate, cum spun dogmaticienii, afirma şi exista decât interpersonală. Dumnezeu ca să îşi reveleze esenţa Sa ca Dumnezeu al iubirii, trebuia să şi-o manifeste şi să şi-o facă ştiută, cunoscută, cuiva egal sieşi. Iubirea nu poate fi între stăpân şi rob, pentru că nu mai este egală, deplină, nu mai este din libertate. Când Hristos a spus că Dumnezeu este iubire, El a revelat aceasta de pe o platformă a egalităţii Sale cu însăşi fiinţa dumnezeirii şi ca atare El S-a revelat ca Dumnezeu. Aşadar monoteismul este triadic. Dumnezeu de o fiinţime a Sa cu Hristos  în Duhul Sfânt. Dumnezeu numai cu o persoană egală cu dumnezeirea Sa se putea manifesta ca Dumnezeu al iubirii. Iar un alt Dumnezeu, o altă formă a existenţei lui Dumnezeu, numai creatoare, departe în fundul fundurilor cerurilor dincolo de lumea creată, care nu se manifestă în esenţa Sa ca iubire şi ca Părinte rămâne departe de fiinţa omenească. Dumnezeul creator S-a revelat  în prima Sa faţă ca Dumnezeul Savaot al oştirilor, Dumnezeul puterilor care zguduie munţii şi clănţăne dinţii muritorilor şi introduce mai întâi spaima asupra lumii. Însă în Iisus Hristos noi aflăm despre Dumnezeu cele doua lucruri fundamentale: Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este părinte.El este Tatăl nostru şi are o inimă de mamă. Această realitate a Sa, paternitatea Sa, Dumnezeu ca Tată abia prin Abraham, tată al popoarelor, a început să se manifeste la modul simbolic, la stejarul lui Mamre, ca Sfântă Treime, care s-a desvaluit  ca realitatea  ultimă eternă în istorie prin Iisus Hristos, care este persoană egală Sieşi, de o fiinţime cu Dumnezeu. „Dumnezeirea Sa  nu a răpit-o şi nu a socotit un lucru luat pe nedrept ci din voia Sa S-a coborât de acolo.” Deci nu a răpit Dumnezeirea, nu este unul care a intrat  cu forţa în sânul dumnezeirii şi a coborât de acolo ca un rob care a luat ceva de la stapân. Aşadar era si este fiinţial egal Tatalui. Dumnezeu numai faţă de Fiu, faţă de o esenţă cu Sine, o fiinţă egală cu Sine, se putea manifesta ca Dumnezeu al iubirii şi ca părinte. Dacă această realitate a lui Dumnezeu nu se revela în Iisus Hristos, nici Hristos nu era Dumnezeu, nici Dumnezeu nu era Tată, şi ca atare toate închipuirile şi întruchipările şi toate voinţele şi speranţele omenirii erau concentrate asupra unei întruchipări ale absolutului care trebuiesc corijate de-a lungul vremii şi nu era spus ultimul cuvânt al lui Dumnezeu în Hristos; nu eram aduşi în cea mai apropiată apropiere faţă de Dumnezeu prin Hristos şi nu ni se dădea ultimul cuvânt pentru cei de ieri, pentru cei de azi şi pentru cei de mâine în ce priveşte mântuirea în Iisus Hristos. Sfânta Treime aşadar nu este o reprezentare omenească ci este revelaţia în Iisus Hristos a sânurilor cele mai de taină ale dumnezeirii. Hristos a venit şi vine  din esenţa divină, ca partener absolut al iubirii lui Dumnezeu. Între Tatăl şi Fiul, ca persoane egale în Duhul Sfânt, se înfăţişează întruchiparea care corespunde pe pământ în înfăţişarea omenească, mamă tată şi copil – apariţia pruncului din iubirea celor doua persoane -Între Tatăl şi Fiul, în prezenţa Duhului Sfânt a apărut creaţia; lumea a apărut din iubirea lui Dumnezeu, nu din necesitate. Dacă Hristos nu ar fi Dumnezeu, El nu Se putea revela ca iubire, şi ca atare, ar fi rămas necreator, ar fi necreator. Însăşi faptul că există creaţia e semn că Dumnezeu este iubire, este iubire care se împărtăşeşte plenar Celui egal sieşi, lui Iisus Hristos în Duhul Sfânt; ea se împărtăşeşte, este uriaşă şi egală în sânul Sfintei Treimi, care însă debordează. Din iubirea aceasta care debordează din sânul Sfintei Treimi s-au născut stelele cerului, s-a născut firul de iarbă, s-au născut păpădia şi  s-au născut pruncuţii pe faţa pământului, s-a spânzurat de grindă leagănul în care gângure copilaşul în sfânta familie a tatălui şi a mamei. Creaţia, cosmosul creat este o debordare a iubirii uriaşe din sânul Sfintei Treimi, nu din necesitate, ci din actul iubirii. Dacă Hristos nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu nu S-ar fi putut manifesta faţă de noi ca Părinte şi nu s-ar fi putut desfolia pentru faţa omenească dumnezeirea Sa, ca iubire din voinţa libertăţii nu din necesitate. Nu ne putea nouă dărui Dumnezeu ce are mai de preţ decât pe Fiul Său care era de aceiaşi esteţa cu El. Un mare învăţat al secolului spune despre Sfânta Treime aşa: noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu în doua momente existenţiale ale intrării Sale în istorie şi al amestecului Său în viaţa noastră. În Isus Hristos Dumnezeu S-a revelat fără rămăşiţă, deplin, absolut ca Dumnezeul cerurilor şi al pământului, care are putere asupra păcatului şi asupra morţii. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşadar exclusiv prin Iisus Hristos. Iisus Hristos, care este Dumnezeu, a revelat pe Tatăl ca părinte şi ca esenţă a părintelui fiind inima iubitoare, fiind Iubirea, „oti o Theos agape estin”- Dumnezeu este iubire- este ceea ce au spus Părinţii:  -Tată cu o inimă de mamă-. În Hristos ni S-a revelat plenar Dumnezeu. Noi î-L cunoaştem pe Dumnezeu absolut coborât în istorie, de o fiinţime a Sa cu Dumnezeu în înfăţişarea lui Iisus Hristos.  Îl cunoaştem pe Dumnezeu în Iisus Hristos care vieţuieşte în noi şi  a coborât pe pământ,  a vieţuit cu noi timp îndelung, a pătimit cu noi, a trecut prin momentele cruciale ale fiinţei omeneşti- ceasurile cele mai cumplite de suferinţă, de durere, de mizerie, de biciuiri şi scuipături şi în cele din urmă moartea pe cruce. Apoi a îngăduit Dumnezeu să intervină asupra fiinţei Lui pentru ca să ni-L dea plenar inimilor noastre, să-L ia prin inviere omorând puterea păcatului şi a morţii, prin dumnezeirea Lui. Cunoaştem aşadar pe Dumnezeu prin Hristos iar Dumnezeu este iubire şi Iubirea este relaţie. Nici noi pe noi înşine nu ne cunoaştem altfel, decât prin relaţie. Eu nu pot să fiu om decât prin relaţie cu cineva; eu nu pot să mă adeveresc ca om decât în relaţie de iubire cu seamănul meu. Dumnezeu nu şi-a putut revela dumnezeirea decât în relaţie. El nu S-a putut revela în lume ca Dumnezeul iubirii decât într-o relaţie de-o fiinţimea Sa cu Fiul Său. Iar ea ca să nu fie din necesitate ci din libertate trebuia să fie egală fiinţial “lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl.” Aşadar această de-o fiinţime cu Tatăl ne-a adus nouă cea mai mare binefacere şi cea mai mare nădejde de a vieţui pe pământ şi ne-a împlinit ca relaţie. Existând relaţional între noi ieşim din peştera singurătăţii fiecare afirmându-ne în istorie ca relaţie, ca iubire. Aşadar existenţa în sânul Sfintei Treimi a relaţiei ca iubire, stabileşte pe pământ fundamentul existenţei interumane. Suntem relaţionaţi, suntem smulşi din cuibul singurătăţii, al egoismului, al spaimei, al singurătăţii şi puşi pe dimensiunea relaţiei. Dacă Dumnezeu îşi realizează şi revelează deplinătatea dumnezeirii Sale în cadrul Sfintei Treimi, în inter-relaţie, adică iubirea, care nu poate fi revelată decât în fiinţimea Sa cu Dumnezeu, dacă El ne revelează asta pe pământ, nici noi nu ne putem da fructul maxim al existenţei noastre decât tot în relaţie. Nu-L putem iubi pe Dumnezeu decât în relaţie. Când iubim suntem egali cu semenii noştri, cu soţia noastră, cu pruncii noştri, suntem egali cu ceilalţi oameni şi relaţiile dintre noi trebuie să fie întemeiate odată pentru vecii vecilor ca relaţii de iubire aşa cum sunt în  sânul Sfintei Treimi.

 Dumnezeu ne-a revelat în Hristos însăşi inima Sa, cea a iubirii, şi ne-a dat alt văz-duh inimii noastre. Hristos a venit din sânul Sfintei Treimi şi L-am cunoscut ca Dumnezeu adevărat de o fiinţime cu Dumnezeu şi ne-a adus cea mai mare comoară din ceruri. A adus relaţia dintre Tată şi Fiu din sânul Sfintei Treimi, a adus esenţa dumnezeirii care este iubirea, şi a anunţat o nouă eră, era iubirii, până la sfârşitul veacurilor; a stabilit între oameni o nouă formă de existenţă, care este fundamentul cosmosului din care s-au creat toate şi care este însăşi esenţa Sfintei Treimi, însăşi esenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este agape, Dumnezeu este relaţie de iubire. În iubire fiinţa umană îşi revelează ultimele străfunduri ale fiinţei sale. Acest lucru nu este un lucru de la sine de înţeles, acest lucru lumea orientală, Asia, nu-l cunoaşte. Am avut de curând ocazia să văd că acest lucru este o revelaţie pentru ei. Atâta lume pe pământ încă nu cunoaşte acest relaţional, această relaţie pe care Hristos a redat-o din sânul Sfintei Treimi.”

 A consemnat Silviu Despa