“dacă suferinţa nu are nici un sens atunci este o bestialitate greu de suportat.”

Ioan ştia însă că Dumnezeu nu este străin de suferinţă , mai mult ştia că Dumnezeu  suferă împreună cu el şi dă un sens acestei suferinţe prin jertfa de pe Cruce a Fiului Său. Dorea nespus să mai ajungă în ţară. Era imobilizat într-un pat . Am povestit despre cunoscuţi comuni şi ne-am rugat împreună. La plecare l-am sărutat pe frunte şi ca  replica mi-a cerut obrazul să mi-l sărute. M-a ţinut strâns de mână parcă în dorinţa de a nu pleca spunându-mi:

„Dumnezeu te-a adus aici să mă mângâi, eşti un sol de la Dumnezeu.“

A fost ultima mea întrevedere. I-am mai trimis o scrisoare după alegerile din 96 printr-un fost student de la  Filologie  pe atunci proaspăt deputat din partea PNŢCD care avea drum spre Bonn.  De atunci nu am mai primit nici un semnal despre poet însă aveam convingerea că rugăciunile din cuptorul de foc al suferinţei ridicate de Ioan Alexandru  din cămăruţa unde şedea la Bonn aduc binecuvântarea şi mângâierea pe care o îngăduie Dumnezeu celor ce-L slujesc.

 Apoi  a venit vestea vestea morţii sale pe data de 16 Septembrie 2000. Mi s-a spus că a fost găsit cu capul pe biroul sau unde se afla în lucru la un imn dedicat Învierii. Ioan Alexandru a trecut de vama morţii iar trupul său a ajuns în sfârşit în ţară într-un sicriu sigilat. L-am întâmpinat la miezul noapţii la Biserica Sf. Gheorghe cel nou. Aici ne întâlneam adesea cu ani în urma împreună cu  grupul pro vita sau de priveghi la mormântul lui Brâncoveanu.. Am venit cu flori de busuioc. Ştiam că busuiocul era o floare nepreţuită pentru Ioan. În casa unde a locuit în Bucureşti balconul unde adesea lucra era plin de flori de busuioc, amirosind în toată locuinţa. A fost o noapte de veghe şi rugaciune împreună cu parintele Constantin Galeriu, familia îndoliată şi câţiva cunoscuţi. S-au mai ţinut câteva servicii funerare în zilele urmatoare apoi după îndelungi desbateri s-a  decis să fie înmormantat la Mănăstirii Nicula aproape de satul său natal Topa Mică. Cu secole în urmă de la această mănăstire au pornit în toată ţara icoanele pictate pe sticlă cu Mântuitorul din a cărui rană din coastă creşte viţa de vie cu rodul său care este sângele Domnului ce hraneste euharistic lumea. Tot aici vine suflarea românească în pelerinaj de sărbători pentru a se închina cu evlavie Pruncului sfânt ţinut cu candoare în braţele materne ale Maicii Sale. Cred că Ioan a fost primit de Domnul în Împărăţia Sa ca un prinţ al pruncilor şi inocenţilor pentru a căror cauză sfântă s-a luptat cu ori ce risc.Ioan Alexandru a trecut sub ţară la trainica temelie a Bisericii mileniului trei consolidată de înaintaşii credinţei începând cu apostolii, martirii şi mărturisitorii lui Hristos meşterul şi ziditorul Ei.

 Parintele Constantin Galeriu avea să citească peste câţiva ani de la plecarea lui Ioan din această lume,  la o comemorare a poetului printre ultimile mărturii lăsate de Ioan pe o scrisoare scrisa de mâna sa. Era un dialog peste moarte şi timp cu mama sa,  căreia-i prezenta martirii români  care veneau să aducă închinare Mântuitorului şi în cele din urmă pe însuşi  Iisus Hristos cel Înviat

“. …Domnul Iisus Hristos a venit şi El aici la mormântul tău, să vezi cine este Mântuitorul tău , maică, cine-ţi ia moartea şi păcatul.Ai crezut aducând atâţia oamneni aici că ei te mântuie, dar ei aşteaptă să fie mântuiţi de Iisus Hristos ca şi tine.Scumpă mamă, alături este Iisus Hristos înviat din morţi, cuprins într-o lumină extraordinară care învăluie pamântul şi ne cuprinde pe noi toţi.…O scumpă mamă acum că ţi-am adus lumina învierii la mormânt te las pentru o vreme pe întuneric. O să te descurci, dacă nu, strigă-mă şi am să vin să te ajut.Rămâi cu bine scumpă mamă, lumina învierii lui Iisus Hristos să-ţi ţină de urât şi de cald în această peşteră întunecată şi rece, rămâi cu bine. Soli Deo Gloria , Aleluia, Aleluia, Amin “ 

Doresc ca faptele şi învăţătura lui Ioan Alexandru redate pe acest blog să fie o transparenţă prin care  Duhul Sfânt să lumineze icoana Celui pe care Ioan L-a slujit şi  iubit cu toată făptura sa şi care la inspirat în scurta dar incandescenta sa vieţuire pe acest pământ: Iisus Hristos biruitorul morţii.

 Silviu Despa

“Cartea ce ne-a zămislit ca neam cu limbă proprie din adâncurile indefinite ale tăcerii şi recunoştinţei pe noi românii, ca şi pe celelalte popoare ale Europei, Biblia, Cuvantul lui Dumnezeu, a fost  eliminată din viaţa noastră socială, de pe băncile şcolilor, din Universităţi din toate instituţiile ţării. Scriitorii noştri cei mai de seama în Duhul şi splendoarea evangheliilor s-au format de la Varlaam şi Antim Ivireanu, de la Dosoftei şi cronicari la Arghezi, Goga, Voiculescu la Crainic si Iorga, Galaction care a tradus-o încă odată. Este cartea de căpătâi a scrisului românesc, iar reaşezarea ei, a Bibliei în locul de cinste ce i se cuvine în viaţa intimă şi publică, a caselor noastre, a poporului nostru este acuma mai urgentă ca oricând. Ambiguitatea, boala cuvintelor limbii române nu va fi cu putinţă să înceteze fără întoarcerea lor la matca din care au izvorât, la statutul de slujitoare ale sufletului neamului nostru.În acest sens suntem îndreptăţiţi a cere ca viitorul preşedinte al ţării, dimpreună cu guvernul să depună jurământul pe Evanghelie şi pe cruce, cum se întâmplă în ţările civilizate cu trecut asemanator nouă.”

  Când în Parlament s-a ivit problema pe ce şi cine jurăm pentru reaşezarea şi reintrarea României în lumea civilizată Ioan Alexandru a prezentat în plenul Camerei Deputaţilor urmatorul discurs: 

„Ca un jurământ să implice straturile cele mai profunde ale conştiinţei, ca martorul invocat în acele clipe solemne să devină nu numai partenerul ci şi dezvăluitorul adevarului, popoarele vechi şi apoi Europa creştină inclusiv ţara noastra au depus jurământ în faţa lui Dumnezeu. El cel ce singurul se jura numai pe sine însuşi, cum ne spune Biblia, întrucât nu există cineva mai mare decât El. Dumnezeu în Sfânta Treime Cel ce este isvorul şi izbăvitorul vieţii fiecăruia, în faţa Lui stă sau cade marturia conştiinţei noastre spre binele şi indreptarea fraţilor noştri.De aceea Europa dar şi America şi acum până adânc în Asia şi Africa jurământul se depune acolo unde populaţia este majoritar creştină pe Sfânta Scriptură şi pe cruce.Indiferent de convingerile personale ale unui lider politic ales de popor acesta se cuvine să se supună rânduielilor , pentru a dobândi investitura reală a bunei credinţe a celor mulţi, atingând cu dreapta sa cartea de căpătâi a neamului românesc cea în duhul căreia ne-am născut ca grai şi popor şi aceasta este Sfânta Scriptură asternută pe crucea morţii şi Învierii lui Iisus Hristos.Prea mari sunt jertfele ce au adus România la starea de faţă pentru a nu fi la înălţimea istoriei şi a împlini cele cuvenite mai ales în instituţia de frunte a ţării care este Parlamentul.Iar asupra tricolorului trebuie să se astearnă albastră aşa cum este înstelata de la Sf. Constantin Crucea aşa cum a fost întotdeauna.Aşa să ne ajute Dumnezeu !

25 iunie 90” 

Ioan Alexandru a fost cel care a iniţiat proiectul educaţiei religioase în şcoli.A venit vremea , spunea Ioan , să începem atragerea în ceea ce gândim şi făptuim a puterilor uriaşe, întru edificarea spiritului, dăruite de prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu şi rugaciunii în viaţa de zi cu zi:

“ Şcolilor române le revine această misiune acum de-a elibera copiii noştri de sub influenţa nefastă a evoluţionismului darvinist adeverit ca o eroare şi de-a aşeza în matca reală  creaţionismului şi învăţăturile  Bibliei.”

 Sfanta Scriptura era prezenta in litera si spirit  la Ioan din  timpul  perioadei  dictaturii comuniste pana a inchis ochii. In amfitetrul Universitatii spunea ca Dumnezeu are doua mari cărţi : Cartea naturii şi Sfânta Scriptură: 

„Prin natură ajungi la o cunoaşterea abstractă a lui Dumnezeu. Ca să-l cunoşti personal trebuie să ai contact cu textele unde se revelează El.

În fiecare cuvânt al Lui din Sfânta Scriptură simţi pulsul Dumnezeului celui Viu.Biblia este Cartea Cărţilor, este cea mai scumpă comoară pe care o avem. În ea dăm de El, Iisus Hristos. În ea Dumnezeu este surprins  acţionând în istorie prin oameni luminaţi de Duhul Sfânt. Dumnezeu se revelează, iar oamenii i-au surprins înfăţişarea până în clipa când însuşi a aplecat cerurile şi a pogorât în carne şi oase prin fecioara Maria , Iisus Hristos Dumnezeu întrupat în istorie…

Biblia este cartea imnica a lumii, starea de adoraţie şi laudă aduse Dumnezeului revelat în Istorie. În Duhul ei am început sa ne scriem istoria naţională şi să consemnăm faptele din istorie ale celor ce şi -au închinat viaţa lui Dumnezeu şi a neamului…

Avem aşadar persoana Lui şi cuvintele Lui ; două izvoare eterne din care se revarsă viaţa veşnică. În al treilea rând avem Biserica, oamenii, fraţii noştri care trăiesc din persoana Lui, din cuvintele Lui şi depun mărturie asupra Lui că este viu, în puterea Duhului Sfânt al cărui nucleu de foc vestitor este Iisus Hristos cel înviat aşezat de-a dreapta Tatălui şi în inima noastră.”

 Ioan  a folosit din abundenţă puterea  şi autoritatea Cuvântului. Izvorul acestei puteri era  Cuvântul Întrupat, Logosul Divin sau Iisus Hristos care după Înviere a spus : „Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ.” Învăţătura sa mergea totdeauna la esenţa Sfintei Scripturi care se descoperă ca fiind însăşi Persoana mântuitoare a lui Iisus Hristos a cărui genealogie este  pomul vietii cresut în istoria vechiului popor Israel, irigat şi altoit de Dumnezeul cel viu, Creatorul şi Dătătorul de viaţă : 

 „Biblia este de fapt Cartea genealogiei lui Iisus Hristos, Fiul omului şi a lui Dumnezeu, Cel care a acumulat cele trei învestituri pământeşti de care se vorbeşte în Scripturi: Cea Profetică, cea Regească şi cea Preoţească.

L-au prevăzut profeţii Vechiului Testament, l-au străvăzut toate religiile şi filosofia lumii înainte de venire, iar după Întruparea Sa l-au recunoscut toate minţile luminate în inima cărora şi -a revărsat mila…

Aceasta-i taina lui Dumnezeu: să se întâlnească cu omenirea prin Hristos.”

 A consemnat Silviu Despa 

 „În iconografia bizantină, momentul pascal este de fapt momentul coborârii. Învierea înseamnă coborârea în infern a Mântuitorului, qenoza absolută, scufundarea până la abisurile puterilor infernale unde nu a fost nimeni, coborârea la rădăcinile umanităţii de unde Hristos se întoarce cu prada Sa: Adam si Eva.  Sfărâmând porţile infernului sunt smulse  prototipurile umane şi se restaurează fiinţa omenească în puterea Învierii. Asta înseamnă ca Hristos înviind, coboară in moartea noastră a fiecăruia dintre noi, acolo unde nimeni nu vine cu noi, unde toţi ne părăsesc. În ceasul morţii noastre singurul Hristos vine cu noi,  înviind în moartea noastră, cu moartea pe moarte călcând.

 -Bucuraţi-vă, nu mai suntem singuri , puterea păcatului, puterea morţii au încetat, şi bucuria voastră să fie deplină!

Odată cu Învierea începe eonul Împărăţiei lui Dumnezeu (Bazilea Tuteu). Hristos a înviat!”

 notiţe din cursul lui Ioan Alexandru  

Acest curs de la Arte Plastice l-am frecventat cu  mare bucurie. Ioan avea un alt fel de rostire decât cea de la Universitate. Altfel decât sub  puterea profetică a  proorocilor Vechiului Testament, se scufunda în textele originale greceşti ale poeţilor Bizanţului. Capta şi împărtăşa cu noi mireasma iubirii lui Hristos ascunsă în aceste cuvinte. A  lucrat cu tenacitate la traducerea celor cinsprezece imne ale poetului din veacul al patrulea Efrem Sirul precum şi ale celui din veacul al şaselea Roman Melodul. A comparat, cu acribia omului de ştiinţă, Paradisul lui Dante cu cel al tradiţiei de răsărit bizantine . A comparat deasemenea lumea veche greacă şi  cea ebraică prin textele lor fundamentale cu cele ale revelaţiei cristice.Am amintirea vie din  preajma Crăciunului, cand descopeream comori de credinţă ascunse in  limba  veacurilor trecute atunci când Ioan traducea cuvânt cu cuvânt şi descifra intelesul spiritual al fiecărei propoziţii. Am să refac mai jos  din notitele de curs  păstrate traducerea făcută de Ioan Alexandru la Imnul lui Efrem Sirul, în care este glorificată întruparea Mântuitorului din Fecioară:  

Imnul Naşterii Domnului Efrem Sirul …

Cu cetele cereşti trimis spre laudă

Cu timpul strălucitor hotărât pentru mântuire,

Cu ziua lăudată, rânduită bucuriei,

Voiesc sa mă împărtăşesc de Iubire, voiesc sa mă veselesc. 

În cântări curate voi binecuvânta

Şi în cântări sfinte îL voi lăuda

Pe pruncul care ne-a mântuit îL voi preamări

Harfa proorocilor care L-au vestit a cântat înaintea Lui

Şi isopul preoţilor care L-au iubit a săltat înaintea Lui.

Împreună cu coroana împăraţilor pe care au moştenit-o şi au adus-o Acelui

Domn feciorelnic,

A cărui Maică e şi Fecioară.

Şi pentru că e Împărat, a dat tuturor împărăţia,

Şi pentru ca e preot, a dat tuturor iertarea de păcate,

Şi pentru ca e Miel, a împărţit tuturor hrana.

Cetăţile unui împărat obişnuiesc toate să dăruiască cu mâinile lor cununi de aur.

Cetăţile lui Iuda sunt cununi cuvântătoare, Doamne al meu

Ele iţi aduc cununile din gura lor, o Iisuse,Betleem, Canna si Nazaret, Betania, Sichem şi Samaria( şi celelalte) cetăţi care s-au învrednicit să te încununeze pe Tine…

Cu gura slaviţilor (mucenici) iţi mulţumesc Ţie, că am putut să văd Pruncul, Fiul celui nevăzut, pentru că s-a făcut văzut,

Ca să mă ridice în înaltul tăriei împreună cu sfinţii,

Pentru a lăuda în întinsele şi îndepărtatele ceruri,

Care sunt pline de măreţia Lui şi totuşi nu sunt în stare să cuprindă în ele mărimea

Celui care a coborât şi s-a făcut prunc mic în iesle.

Glasurile din cer Te-au vestit ,

Urechile celor  pământeşti Te-au sorbit în (cuvintele) vestirii de bucurie,

O, Izvor nou, pe care Adam nu l-a putut gusta,

Care a făcut, însă, să ţâşnească cele douăsprezece izvoare grăitoare

Şi viaţa a umplut pământul!…

Pentru a nu-i inspăimânta cu mărimea Sa pe cei ce-l văd,

S-a cuprins pe Sine din totul, in Ţara Evreilor,

(Şi din această) întreagă (Ţara) în Iudeea,

Şi din aceasta în Betleem, până când a umplut (numai) micul pântece(al Fecioarei).

Şi după ce s-a făcut grăunte de muştar în grădina noastră

Şi rază mică pentru ochii noştri,

S-a ridicat, a crescut şi a umplut pământul. 

Efrem Sirul in traducerea lui Ioan Alexandru 

Odată m-a invitat la catedră în locul său să prezint traducerea unui imn al poetului Roman Melodul din veacul al şaselea, în faţa participanţilor la curs, spunându-mi ca el trebuie urgent să plece. Mi-a lăsat în faţă pe catedră câteva hârtii scrise cu stiloul de mana cu multe stersături şi taieturi pline de cuvinte greceşti şi romaneşti amestecate. Am încercat să descifrez câteva fraze, după care m-au asaltat la catedră toţi cursanţii ca să desluşim  împreună cele scrise de profesor. Am rămas cu amintirea acelui Imn , pe care-l prezint mai jos:

Imnul naşterii Domnului Hristos

de Roman Melodul

Fecioara astăzi pe Cel dinaintea genezei naşte

Şi pământul peştera celui inaccesibil dăruie.

Îngeri şi păstori doxologesc

Magii cu stele călătoresc

Căci noua s-a născut

Prunc nou dinaintea veacurilor, Dumnezeu.

Bethleemul a redeschis paradisul, să mergem să-l vedem

Fructul paradisului în criptă l-am găsit să mergem să luam miezul paradisului din peşteră.

Acolo a răsărit rădăcina de neatins din care a invlastarit mântuirea.

Acolo a fost găsit isvorul neforat din care David cândva a dorit sa bea.

Să pornim spre acolo unde s-a născut prunc tânăr dinaintea veacurilor Dumnezeu.

Tatăl mamei într-un fel tainic devine fiul ei.

Mântuitorul pruncilor prunc în iesle acolo fiind

În admiraţie spune nescatoarea:

-Spune-mi mie copile cum ai fost semănat în mine şi cum ai crescut în mine.

Te văd inima mea( scumpul meu) şi mă umplu de teamăCăci alăptez şi nu am cunoscut bărbat

Căci te privesc în scutece înfăşat

Însă fecioria mea este încă neatinsă

Căci tu ai privegheat-o pe aceasta când ai binevoit a te naşte.

Prunc tânăr înainte de veacuri, Dumnezeu.

Cel mai de sus împărat,Ce-i între Tine si cei mai de jos cerşetori?

Creatorul cerului de ce ai venit în întâmpinarea pământului.

Te-ai îndrăgostit de peşteră, te bucură ieslea?

Iată ca nu este topos, spaţiu  pentru slujitoarea la locul de odihnă.

Spun ca nu-i spaţiu ? dar nu-i nici peşteră , căci şi aceasta de aici este a altuia.

Când Sara a născut prunc i s-a dat moştenire pământ mult, mie însa nici o peştera.

Mi s-a împrumutat peştera în care ai vrut să locuieşti.

Prunc mic dinaintea veacurilor Dumnezeu. 

Nota de curs – Roman Melodu in traducerea lui Ioan Alexandru 

Dogma Întrupării Cuvântului era o temă de mare preţ pentru Ioan pe care o desbătea odată cu traducerea Imnelor acestor mari poeţi.Parafraza gândirea patristica :“Cuvântul întrupat este un mister  mai mare decât creaţia lumii’ preluată apoi şi de teologul rus V.Losky, încercand să ne explice sensul profund al acestei apocatastaze:

 „Prin Întrupare se întâmplă ceva nou în ce priveşte creaţia : Eliberarea ei de sub puterea morţii şi devenirii. Ieşirea ei de sub puterea veşnicei reîntoarceri şi din ciclul cosmic al reproducerii pe orizontală  în dimensiunea verticala în vederea îndumnezeirii ei.” 

 A cunoscut  foarte bine lumea veche greacă păgână prin poeţii săi care reflectau tragica condiţie umana şi suspinul lor după un Salvator. Ne citea texte care aratau starea lor de aşteptare a Zeului Necunoscut de care vorbeşte Sfântul Pavel in Areopag. Spunea  că Iisus Hristos a devenit plauzibil pentru umanitate prin faptul că nu s-a sustras morţii ci dinpotriva s-a afundat în abisurile insondabile ale suferinţei umane.Adesea  amintea vorbele poetesei Safo de dinaintea  venirii  Mântuitorului în istorie:

“Dacă zeii ar suferi cu noi, ar fi vrednici de încrederea noastră, însă zeii cruzi nu sunt pe măsura pioşeniei oamenilor.”

În rostirile sale putea fi identificat suspinul după veşnicie  şi dorul său nestăvilit după ceea ce este nepieritor, după aceea  „Cetatea Stătătoare” restaurată prin Inviere de care se vorbeşte în Scripturi.

“Nu numai revelaţia Vechiului Testament care conţine legământul lui Dumnezeu cu acest popor mareţ ebraic ne vorbeşte de Înviere , ci toate religiile şi toată natura, cum spune Sfântul Pavel în Corintei, suspină şi aşteaptă Învierea.” 

       Suflul poetic al acestor melozi creştini ai primelor veacuri l-a vânturat pe Ioan Alexandru la sfarsitul secolului trecut, dând naştere Imnelor sale: Imnele Iubirii, Imnele Ţarii Româneşti, Imnele Moldovei, Imnele Transilvaniei, Imnele Bucuriei…

În cele din urma a ajuns el la această postura de melod al României creştine, ridicând catedrale de cuvinte luminate de Spiritul Sfânt,  ca ofrande aduse Logosului Întrupat.

Ca poet  ştia  cel mai bine că făpturile vazute şi nevazute ale lumii acesteia sau celei de dincolo pot fi cel mai bine surprinse şi descrise în  înaltul limbaj poetic care operează cu metafore, parabole, simboluri, personificaţii sau alegorii. Acest tip de limbaj poate fi găsit in toate cărţile fundamentale ale umanităţii şi mai cu seamă în Sfânta Scriptură. Mântuitorul insuşi a vorbit de cele mai multe ori prin  parabole când se referea la lumea nevăzută. Intr-o discuţie cu teologul  Dumitru Stăniloaie l-am auzit pe Ioan Alexandru făcând apologia acestui tip de limbaj, vorbind despre teologia poetică ca fiind fundamentul teologiei milenului trei:

“Dumnezeu nu poate fi cuprins în formule sau propoziţi ci într-o teologie poetică. Faţă de prezenţa lui Dumnezeu omul cântă, se roagă şi intră in extaza adoraţiei…”

 Ioan a avut o experienţă nemijlocită cu spiritualitatea bizantină  pe care o considera o sinteză de culturi şi spiritualităţi în care nici Grecia clasică, nici Tracia dyonisiacă, nici profeţia iudaică nu-şi pot revendica hegemonia.

 Mi-a relatat în detaliu profunda sa trăire spirituala din noaptea când ca vizitator în Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul, ctitoria împăratului Iustinian, a uitat să iasă la sfarsitul programului de vizită iar paznicul neobservandu-l l-a  închis peste noapte în interiorul Basilicii.

 A fost atras de acest spaţiu misterios şi de momentele istorice care au marcat soarta acestui lăcaş de cult. Cel mai tragic şi măreţ dintre acestea, pe care îl amintea de atâtea ori, a fost masacrarea creştinilor în 1453  de către  turcii musulmani în interiorul Basilicii, când cântau laudă lui Dumnezeu iar Catedrala si Constantinopolul se prabuşeau sub asediul musulman:

“Totuşi în cenuşa Bizanţului a mai rămas inca jar, iar această spiritualitate nu s-a stins din istorie odată cu căderea Constantinopolului, pentru că a fost întemeiată pe mărturia  Domnului.

Spiritualitatea bizantină începe pe dealul Căpăţânii. Aici începe incendiul iubirii care aprinde tot cosmosul. În virtutea acestui act se pune temeiul unui nou eon care dezvăluie o faţă neştiută a fiinţei lui Iahve: Dumnezeu ca Persoană, ca Tată, esenţa Sa fiind iubirea. Asadar Absolutul se revelează ca Iubire.“

  Cunoscând capacitatea lui Ioan de a intra în miezul evenimentelor istorice, nu m-a surprins faptul că el s-a pierdut în contemplarea semnelor acelor timpuri lăsate în această  Biserica răstignită pe crucea Bosforului pe care a numit-o “maica latină de răsărit a poporului român.”

În bătaia ritmica a valurilor mării care se auzeau în depărtare, Ioan a rămas singur toată noaptea, cu excepţia unui porumbel ce se rotea sus în cupolă, închis şi el  în Sfânta Sofia. Mi-a spus ca a fost noaptea cruciala a convertirii sale. Atunci viaţa şi opera sa  a cunoscut o noua dimensiune spirituală. S-a dedicat total lui Hristos şi extinderii Împărăţiei Sale. După revoluţie una din dorinţele sale a fost să înfiinţeze, ca semn de eliberare din dictatura atee, Universitatea Creştină Sfânta Sofia în amintirea academiei răsăritene de la Constantinopol.despre care a spus: 

„Ea  este un simbol în jurul acestei Basilici (Sfanta Sofia) unice pe pământ, devastată cu peste o jumătate de mileniu în urmă. Este un model, intr-un fel sau altul pentru toata Europa, nu numai în arte ci şi în gândire. De acest sofianism s-a pătruns si Lucian Blaga la un moment dat.Cea mai căutată Universitate din Japonia cuprinzând zeci de facultăţi din toate ştiinţele, poartă acest nume, al ctitoriei stramoşului nostru Iustinian; împăratul care a mutat Academia de la Atena la Constantinopol în jurul Sfintei Sofii devenind astfel  marea universitate a Răsăritului.” 

A consemnat Silviu Despa

        Ioan a fost atins şi de marea poezie a Occidentului creştin pe care a studiat-o şi care l-a inspirat şi îndemnat, în aceiaş măsura ca şi cea răsăriteană. Din opera lor a înţeles să  aprofundeze  Cuvântul lui Dumnezeu unde se afla Adevărul. A înţeles precum Dante, a cărui opera ne-a predat-o la clasă, în versul final al Paradisului din Divina Comedie :”L’amor che muove il Sole e L,altre stelle”.

Iubire este cea care mişcă sori şi stele. În centrul universului, ceea ce î-l susţine, osia lumii, este energia dragostei divine dăruită şi primită de către Persoanele Sfintei Treimi. Aceasta relatie sfanta  facea ca Ioan sa intre in extaza religioasa si sa exclami impreuna cu evanghelistul:

‘Dumnezeu este Iubire’- oti o Theos agape estin

“Suntem chemaţi să ne prindem de mâini în hora  Sfintei Treimi care este Iubire, să fim mădularele acestei iubiri , să primim în inimile noastre acest foc mistuitor care nu arde ci curăţă şi purifică. Să se  aprindă în inima noastră speranţa , credinţa, iubirea care mişca sori şi stele, care a umplut şi umple lumea până la sfârsit, adeverind faptul  că fiecare om este Templu şi Sanctuar al Duhului Sfant; corpul şi sufletul nostru sunt vase preţuite în care se revarsă Duhul Sfant care aduce  sfinţenie pentru toţi oamenii, pentru toate neamurile, pentru toate dialectele , pentru toate limbile, pentru toate glosele, şi în cele din urmă şi pentru noi , nevrednicii şi neputincioşii , aleluia , amin, Maranata !”

 Poetul a fost cuprins de entuziasmul descoperirii  relaţiei sfinte de iubire între persoanele Sfintei Treimi care a pus amprenta pe toata opera sa scrisa şi vorbită.

Această relaţie de iubire jertfitoare din libertate a  stat la baza principiilor care l-au calauzit în viaţă şi care o explică în amănunt intr-o disertatie spontana facuta cu ochii inchisi in camera sa de lucru:

 „Sfânta Treime a făcut şi face plauzibil în istorie pe Dumnezeul cel viu. Ea a început  să se manifeste ca realitate vie în fiinţa omului asa cum este relatat in capitolul al 12-lea al Genezei când îi porunceşte lui Avraam, parintele popoarelor, să iasă din pământul său, din neamul său, din casa sa şi să vină în pământul făgăduinţei, pe care nu l-a văzut niciodată şi pe care nu-l va moşteni niciodată… La stejarul lui Mamre, Dumnezeul cel viu, în chipul Sfintei Treimi, S-a revelat lumii

.- De ce trebuie să vorbim despre Dumnezeu mereu în cadrul Sfintei Treimi?

 -Pentru că dacă nu este Sfântă Treime, dacă Dumnezeu nu este în trei, El nu poate să fie prezent în Iisus Hristos ca Dumnezeu, iar Isus Hristos, Cel care a venit pe pământ, nu este Dumnezeu. Şi dacă Isus Hristos nu este Dumnezeu, nici păcatul şi nici moartea nu au fost ridicate…. Dacă Iisus Hristos nu a înviat din morţi, dacă El nu este Fiul lui Dumnezeu, acel Dumnezeu nu este forma şi realitatea ultimă şi definitivă în ce priveşte existenţa omenească şi a cosmosului întreg. Iisus Hristos a venit şi ne-a spus un lucru extraordinar. „oti o Theos agape estin „adică, Dumnezeu este iubire!” Dar iubirea nu se poate, cum spun dogmaticienii, afirma şi exista decât interpersonală. Dumnezeu ca să îşi reveleze esenţa Sa ca Dumnezeu al iubirii, trebuia să şi-o manifeste şi să şi-o facă ştiută, cunoscută, cuiva egal sieşi. Iubirea nu poate fi între stăpân şi rob, pentru că nu mai este egală, deplină, nu mai este din libertate. Când Hristos a spus că Dumnezeu este iubire, El a revelat aceasta de pe o platformă a egalităţii Sale cu însăşi fiinţa dumnezeirii şi ca atare El S-a revelat ca Dumnezeu. Aşadar monoteismul este triadic. Dumnezeu de o fiinţime a Sa cu Hristos  în Duhul Sfânt. Dumnezeu numai cu o persoană egală cu dumnezeirea Sa se putea manifesta ca Dumnezeu al iubirii. Iar un alt Dumnezeu, o altă formă a existenţei lui Dumnezeu, numai creatoare, departe în fundul fundurilor cerurilor dincolo de lumea creată, care nu se manifestă în esenţa Sa ca iubire şi ca Părinte rămâne departe de fiinţa omenească. Dumnezeul creator S-a revelat  în prima Sa faţă ca Dumnezeul Savaot al oştirilor, Dumnezeul puterilor care zguduie munţii şi clănţăne dinţii muritorilor şi introduce mai întâi spaima asupra lumii. Însă în Iisus Hristos noi aflăm despre Dumnezeu cele doua lucruri fundamentale: Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este părinte.El este Tatăl nostru şi are o inimă de mamă. Această realitate a Sa, paternitatea Sa, Dumnezeu ca Tată abia prin Abraham, tată al popoarelor, a început să se manifeste la modul simbolic, la stejarul lui Mamre, ca Sfântă Treime, care s-a desvaluit  ca realitatea  ultimă eternă în istorie prin Iisus Hristos, care este persoană egală Sieşi, de o fiinţime cu Dumnezeu. „Dumnezeirea Sa  nu a răpit-o şi nu a socotit un lucru luat pe nedrept ci din voia Sa S-a coborât de acolo.” Deci nu a răpit Dumnezeirea, nu este unul care a intrat  cu forţa în sânul dumnezeirii şi a coborât de acolo ca un rob care a luat ceva de la stapân. Aşadar era si este fiinţial egal Tatalui. Dumnezeu numai faţă de Fiu, faţă de o esenţă cu Sine, o fiinţă egală cu Sine, se putea manifesta ca Dumnezeu al iubirii şi ca părinte. Dacă această realitate a lui Dumnezeu nu se revela în Iisus Hristos, nici Hristos nu era Dumnezeu, nici Dumnezeu nu era Tată, şi ca atare toate închipuirile şi întruchipările şi toate voinţele şi speranţele omenirii erau concentrate asupra unei întruchipări ale absolutului care trebuiesc corijate de-a lungul vremii şi nu era spus ultimul cuvânt al lui Dumnezeu în Hristos; nu eram aduşi în cea mai apropiată apropiere faţă de Dumnezeu prin Hristos şi nu ni se dădea ultimul cuvânt pentru cei de ieri, pentru cei de azi şi pentru cei de mâine în ce priveşte mântuirea în Iisus Hristos. Sfânta Treime aşadar nu este o reprezentare omenească ci este revelaţia în Iisus Hristos a sânurilor cele mai de taină ale dumnezeirii. Hristos a venit şi vine  din esenţa divină, ca partener absolut al iubirii lui Dumnezeu. Între Tatăl şi Fiul, ca persoane egale în Duhul Sfânt, se înfăţişează întruchiparea care corespunde pe pământ în înfăţişarea omenească, mamă tată şi copil – apariţia pruncului din iubirea celor doua persoane -Între Tatăl şi Fiul, în prezenţa Duhului Sfânt a apărut creaţia; lumea a apărut din iubirea lui Dumnezeu, nu din necesitate. Dacă Hristos nu ar fi Dumnezeu, El nu Se putea revela ca iubire, şi ca atare, ar fi rămas necreator, ar fi necreator. Însăşi faptul că există creaţia e semn că Dumnezeu este iubire, este iubire care se împărtăşeşte plenar Celui egal sieşi, lui Iisus Hristos în Duhul Sfânt; ea se împărtăşeşte, este uriaşă şi egală în sânul Sfintei Treimi, care însă debordează. Din iubirea aceasta care debordează din sânul Sfintei Treimi s-au născut stelele cerului, s-a născut firul de iarbă, s-au născut păpădia şi  s-au născut pruncuţii pe faţa pământului, s-a spânzurat de grindă leagănul în care gângure copilaşul în sfânta familie a tatălui şi a mamei. Creaţia, cosmosul creat este o debordare a iubirii uriaşe din sânul Sfintei Treimi, nu din necesitate, ci din actul iubirii. Dacă Hristos nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu nu S-ar fi putut manifesta faţă de noi ca Părinte şi nu s-ar fi putut desfolia pentru faţa omenească dumnezeirea Sa, ca iubire din voinţa libertăţii nu din necesitate. Nu ne putea nouă dărui Dumnezeu ce are mai de preţ decât pe Fiul Său care era de aceiaşi esteţa cu El. Un mare învăţat al secolului spune despre Sfânta Treime aşa: noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu în doua momente existenţiale ale intrării Sale în istorie şi al amestecului Său în viaţa noastră. În Isus Hristos Dumnezeu S-a revelat fără rămăşiţă, deplin, absolut ca Dumnezeul cerurilor şi al pământului, care are putere asupra păcatului şi asupra morţii. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşadar exclusiv prin Iisus Hristos. Iisus Hristos, care este Dumnezeu, a revelat pe Tatăl ca părinte şi ca esenţă a părintelui fiind inima iubitoare, fiind Iubirea, „oti o Theos agape estin”- Dumnezeu este iubire- este ceea ce au spus Părinţii:  -Tată cu o inimă de mamă-. În Hristos ni S-a revelat plenar Dumnezeu. Noi î-L cunoaştem pe Dumnezeu absolut coborât în istorie, de o fiinţime a Sa cu Dumnezeu în înfăţişarea lui Iisus Hristos.  Îl cunoaştem pe Dumnezeu în Iisus Hristos care vieţuieşte în noi şi  a coborât pe pământ,  a vieţuit cu noi timp îndelung, a pătimit cu noi, a trecut prin momentele cruciale ale fiinţei omeneşti- ceasurile cele mai cumplite de suferinţă, de durere, de mizerie, de biciuiri şi scuipături şi în cele din urmă moartea pe cruce. Apoi a îngăduit Dumnezeu să intervină asupra fiinţei Lui pentru ca să ni-L dea plenar inimilor noastre, să-L ia prin inviere omorând puterea păcatului şi a morţii, prin dumnezeirea Lui. Cunoaştem aşadar pe Dumnezeu prin Hristos iar Dumnezeu este iubire şi Iubirea este relaţie. Nici noi pe noi înşine nu ne cunoaştem altfel, decât prin relaţie. Eu nu pot să fiu om decât prin relaţie cu cineva; eu nu pot să mă adeveresc ca om decât în relaţie de iubire cu seamănul meu. Dumnezeu nu şi-a putut revela dumnezeirea decât în relaţie. El nu S-a putut revela în lume ca Dumnezeul iubirii decât într-o relaţie de-o fiinţimea Sa cu Fiul Său. Iar ea ca să nu fie din necesitate ci din libertate trebuia să fie egală fiinţial “lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl.” Aşadar această de-o fiinţime cu Tatăl ne-a adus nouă cea mai mare binefacere şi cea mai mare nădejde de a vieţui pe pământ şi ne-a împlinit ca relaţie. Existând relaţional între noi ieşim din peştera singurătăţii fiecare afirmându-ne în istorie ca relaţie, ca iubire. Aşadar existenţa în sânul Sfintei Treimi a relaţiei ca iubire, stabileşte pe pământ fundamentul existenţei interumane. Suntem relaţionaţi, suntem smulşi din cuibul singurătăţii, al egoismului, al spaimei, al singurătăţii şi puşi pe dimensiunea relaţiei. Dacă Dumnezeu îşi realizează şi revelează deplinătatea dumnezeirii Sale în cadrul Sfintei Treimi, în inter-relaţie, adică iubirea, care nu poate fi revelată decât în fiinţimea Sa cu Dumnezeu, dacă El ne revelează asta pe pământ, nici noi nu ne putem da fructul maxim al existenţei noastre decât tot în relaţie. Nu-L putem iubi pe Dumnezeu decât în relaţie. Când iubim suntem egali cu semenii noştri, cu soţia noastră, cu pruncii noştri, suntem egali cu ceilalţi oameni şi relaţiile dintre noi trebuie să fie întemeiate odată pentru vecii vecilor ca relaţii de iubire aşa cum sunt în  sânul Sfintei Treimi.

 Dumnezeu ne-a revelat în Hristos însăşi inima Sa, cea a iubirii, şi ne-a dat alt văz-duh inimii noastre. Hristos a venit din sânul Sfintei Treimi şi L-am cunoscut ca Dumnezeu adevărat de o fiinţime cu Dumnezeu şi ne-a adus cea mai mare comoară din ceruri. A adus relaţia dintre Tată şi Fiu din sânul Sfintei Treimi, a adus esenţa dumnezeirii care este iubirea, şi a anunţat o nouă eră, era iubirii, până la sfârşitul veacurilor; a stabilit între oameni o nouă formă de existenţă, care este fundamentul cosmosului din care s-au creat toate şi care este însăşi esenţa Sfintei Treimi, însăşi esenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este agape, Dumnezeu este relaţie de iubire. În iubire fiinţa umană îşi revelează ultimele străfunduri ale fiinţei sale. Acest lucru nu este un lucru de la sine de înţeles, acest lucru lumea orientală, Asia, nu-l cunoaşte. Am avut de curând ocazia să văd că acest lucru este o revelaţie pentru ei. Atâta lume pe pământ încă nu cunoaşte acest relaţional, această relaţie pe care Hristos a redat-o din sânul Sfintei Treimi.”

 A consemnat Silviu Despa

La început a fost Cuvântul – Ioan 1,1

           Eram încă licean când prin anii 80 umblam prin bisericile din Bucureşti după hrană spirituală şi cunoştinţe teologice. Am avut şansa ca în familie să descopăr prin credinţa mamei o lume spirituală cu valori întemeiate pe morala creştină. Regimul comunist al acelor vremi nu oferea decât surogatul de ideologie ateist-comunistă pe care încercau sa-l inoculeze, prin liderii de opinie ai timpului, tinerilor lipsiţi de educaţie religioasă. Marea majoritate a părinţilor acelor timpuri erau ei înşişi victime acestei ideologii materialiste, aşa că bisericile creştine de diferite confesiuni şi mănăstirile, atât cât erau de libere, ofereau o perspectivă spirituală  pentru cei ce le călcau pragul. Pe finele liceului, am auzit de la un profesor de sport, pasionat de poezie, de interesantele prelegeri ţinute de Ioan Alexandru la Universitate. Am  fost  prezent din curiozitate la acest curs facultativ şi am descoperit mai mult decât cursul în sine de limba şi literatura ebraică, am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei în Iisus Hristos într-un spaţiu universitar, un lucru cu totol iesit din comun in acele vremuri. A fost pentru mine prima dată când am asistat la o abordare competentă a Sfintei Scripturi, întemeiată pe textele originale. Ioan Alexandru avea autoritatea filologului, cunoscător al limbilor vechi, în interpretarea textelor sacre. Gândirea sa profund simbolica adaptată vremurilor evocate precum şi  cunoştintele teologice  imbogaţeau cursul făcându-l atractiv şi plin de conţinut spiritual. Am simţit din primul moment că întraga sa tărie de caracter, mai ales curajul  de care dădea dovadă provenea din comoara de înţelepciune ascunsa în buna interpretare a Sfintei Scripturi. Mai târziu, după ce l-am cunoscut manifestându-se şi în alte acţiuni extra universitare am  realizat că era implicat cu toată făptura sa în slujba unei misiuni creştine profunde ce şi-o asumase din libertate, cu orice risc.

 M-am interesat imediat de biografia sa, începând cu liceul George Bariţiu, Filologia la Cluj şi Bucureşti, anii petrecuţi  în Germania cu bursa Humbold recomandată de Martin Haideger, unde a făcut studii de specialitate în limba şi literatura greacă şi ebraică, teza sa de doctorat „Patria la Pindar şi Eminescu“, traducerile lui Holderlin şi a lui Rainer Maria Rilke din germană, a Odelor lui Pindar din gracă şi  Cântarea Cântărilor din ebraică .Tot atunci, la primele seminarii, am aflat că  fusese desfiinţată catedra de studii eminesciene unde a susţinut cursuri împreună cu doamna profesor Zoe Dumitrescu Buşulenga. Versul eminescian  l-a călăuzit pe Alexandru şi după aceea, la catedra de limba şi literatura ebraică, descoperind în el valenţe pe care eu nu le bănuiam până atunci:

 „Tu trebuie să te cuprinzi de acel farmec sfânt,

şi noaptea candela s-aprinzi Iubirii pe pământ.“ 

Prelegerile lui Ioan purtau acest farmec sfânt care m-a cuprins şi pe mine.

Fiind student  la o facultate tehnica în care erau predate limbaje abstracte de programare pentru calculator şi  în care relaţia cu profesorii era destul de impersonală iar cursurile pe care trebuia să le parcurg erau lipsite de  sens spiritual, am simţit nevoia frecventării acestor cursuri facultative de doua sau chiar trei ori pe săptămână. Am fost marcat de personalitatea lui Ioan Alexandru, din primul moment când l-am văzut şi auzit. Rostea cu voce puternică, fără rezerve, în plină aulă universitară, adevăruri de fiinţă şi credinţă. Datorită contextului politic dictatorial care inocula frica faţă de tot ce nu era in consens cu directivele Partidului unic din aceea vreme, mulţi tineri aveau reţineri de ordin ideologic  să participe la aceste cursuri atractive şi bogate in sensuri spirituale.

Lumea in acea vreme era obişnuită cu cei ce aduceau laudă „conducătorilor iubiţi” ai Partidului, aşa că aceasta „arătare“ a cărui doxologie viza un alt Domn şi o alta Împărăţie, cu alte valori decât cele ale materialismului dialectic, trebuia izolat. Atât Ioan cât si noi cei ce participam şi frecventam cursul în mod sistematic , am fost supusi la diferite metode de descurajare pentru a-l abandona. Unii studenţi care doar auziseră de el îl porecliseră „monstru sacru“. Nu ştiu ce conotaţie avea această sintagmă dar cu siguranţa era ceva sacru în ceea ce făcea la catedră. Se apropia de textele sfinte cu sfiala şi reverenţa unui sacerdot. Era o făptură vorbitoare cu gesticulaţii largi pătrunsă de un adevăr absolut care trebuia să-l comunice. Pentru mine era un vas ales de Domnul al acelor timpuri îmbâcsite de ateism. Multe din comentariile care le făcea la curs mai ales în ce priveşte istoria vechiului popor evreu din perioada robiei egiptene erau prin analogie  legate de cotidianul nefericit al regimului dictatorial în care trăiam, având  curajul  să spună  pe nume urâciunea acelor timpuri. Avea uneori ceva profetic în rostire, precum proorocii vechiului Israel, care prevestea ceva ce v-a aduce eliberarea României din minciuna şi ateismul în care vieţuiam.

Într-o lume comunistă şi atee construită în timp cu tenacitate de ideologi de export sau autohtoni, Ioan avea  o voce stridentă care striga în pustiul acestei lumi sărăcite spiritual, material şi moral. Vocea lui se identifica cu cea a Bibliei şi a Bisericii lui Hristos. Precum lui Ioan Botezătorul, cred ca mulţi i-ar fi dorit capul pe tava regimului comunist deoarece devenea din ce în ce mai deranjant în spaţiul universitar şi nu numai. Am recunoscut imediat în persoana lui un om viu si liber care a îndrăznit nelimitat să-l proclame pe Hristos ca Domn şi Mântuitor.I-am citit rapid opera scrisă formată din câteva volume de poeme şi  eseuri. Am fost captivat de poezia sa sărbătorească şi erudită, unică în peisajul liricii contemporanilor săi de breaslă. Factorul subiectiv din textele sale se împleteau în mod fericit cu realitaţi istorice bine documentate intr-un stil original cultivat din scriile vechi  imnice bizantine.Am încercat să desluşesc portretul său poetic. Am citit sute de poezii descoperind  inima lui Ioan plină de pasiune şi iubire pe traseul căutărilor sale spirituale.În primele sale volume de poezii telurice  „Cum să vă spun” ”Viaţa deocamdată”, „Infernul discutabil”,„ Vămile pustiei”  am  recunoscut  criza existenţiala a omului sincer căutător de cele veşnice. Se raporta la eternitate prin rădăcinile ancestrale ale tradiţiei şi culturii străpunse de fulguirile  revelaţiei naturale.   În aceste poeme Ioan  descoperea  în sine experienţa pustiei, precum vechiul popor evreu în deşert, cu confruntările şi uriaşele încercări între el şi Ţara Promisă.În colecţia de poeme Imne am văzut  împlinirea căutărilor sale. De la poemele în care era  împărtăşită  natura umană ne-restaurată până la imnuri de iubire pentru Cel ce este Izvorul Iubirii. Simţeam prezenţa unei incantaţii spirituale în poemele sale de sărbătoare şi mulţumire. Toate puneau în lumină lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. Imnografia sa purta amprenta Duhului Sfânt. A binecuvântat în poeme pământurile româneşti şi a slăvit fapta  martirilor şi mărturisitorilor lui Hristos din diferite toposuri, transfigurându-le în imn.  Si-a închinat ani buni din viaţă pentru a descifra documentele legate de cele trei provincii româneşt cu Biserica şi domnitorii acestora. Opera sa, precum a ante-mergătorilor săi imnologi bizantini, rămâne, în ceea ce are fundamental, teologie poetică, în sensul de cunoaştere a lui Dumnezeu pe cale poetică.  Stilul său era vizibil schimbat odată cu apariţia Imnelor, fiind influenţat de marea poezie a Bizanţului pe care a studiat-o în amănunt. Imnul pentru Ioan era forma sublimă de manifestare a omului în prezenţa lui Dumnezeu.Când a început să scrie poezii de acest fel, mulţi intelectuali sceptici sau liberi cugetători, l-au criticat pentru poezia sa imnică considerând-o desuetă şi mai ales nepotrivită cu orientarea dată de formatorii de opinii şi caractere ale acelor timpuri. Slavă Domnului ca poeziile sale au trecut, prin diverse trucuri şi oameni de bună credinţa de vămile ideologice ale timpului, putând  fi publicate. Ca orice mare spirit de geniu, a suportat  ridicolul şi marginalizarea contemporanilor săi, poezia sa ne fiind recunoscută la adevărata sa valoare nici de breasla poeţilor nici de „cenzorii” Bisericii. Avea o fire într-o continuă ardere pentru descoperirea celor mai presus de fire. Mesajul său venea din străfundurile amintirilor noastre colective încercând să desluşească chipul lui Dumnezeu ascuns în făptura umană.Călătoriile de studiu pe care le făcea în ţară sau străinătate erau prilejuri de a aduna nectarul şi mireasma spirituală a acelor toposuri ca să le transforme în eseuri de o mare densitate spirituală, unele publicate în colecţia „Iubire de Patrie”.Punea în lumina cuvântului portretele şi operele marilor artişti , poeţi, istorici, voievozi sau martiri ai acelor locuri pe care le studia cu acribia omului de ştiinţă. Lucrările lor erau văzute de Ioan ca fiind opera Duhului Sfânt. Ele aparţin de cele trecute dar erau aduse la viaţă şi legate de cele viitoare prin prezenţa tainică a chipului lui Hristos în ele.Iată cum descrie aceasta prezenţă de care „ne ţinem ca umbra de lumină”, cum îi plăcea să spună :

„ Ce avem mai sfânt pe pământ şi mai curat şi mai binefăcător şi mai înălţător şi biruitor şi mântuitor şi mângâietor şi întăritor şi iubitor şi ne-răzbunător şi ne-înfricoşător  şi iertător şi nemuritor şi netrecător şi îndumnezeitor este El Hristosul şi cuvintele şi culorile şi melodiile cele mai sublime ale tuturor neamurilor ce s-au întors la El şi ale celor mai adânci înzestrători de doua milenii încoace. Cele mai creatoare minţi şi hăruite inimi îşi trag inspiraţia şi adoraţia iubitoare din izvorul nepieritor al inimii Sale străpunse, a făpturii Sale înviate din morţi”

Închipuiţi-vă că toate aceste epitete erau spuse dintr-o singură răsuflare, nu erau căutate în diferite locaţii de memorie. Era înzestrat cu un torent doxologic de nestăvilit în vorbă ca şi în scris ce provenea din inspiraţia Duhului Sfânt  şi din pieptul sau încălzit de iubire după Hristos.Prezenţa lui Ioan Alexandru atât de vie, intensitatea vieţurii credinţei precum şi puterea cuvantului rostit şi scris aveau o obârşie nelumească, purtau aripa Duhului Sfânt. În virtutea credinţei care l-a animat, a lucrat cu harnicie la opera sa care a atins mintea şi inima multor tineri din acele vremuri tulburi. O făcea ca unul ce avea chemarea să marturisească , să facă cunoscut lumii ceva foarte important care ţine de revelaţia biblică, cartea fundamentală a omenirii.   Nu a fost numai un om al cuvântului, deşi cuvântul la Ioan era faptă ziditoare de caractere, ci şi al acţiunii implicat atât cât a fost cu putinţă în evenimentele istorice cruciale pe care  viaţa ni le-a pus în faţă. Întotdeauna venea la curs cu Sfânta Scriptură, scrisă cu literele vechi ebraice. Era plină de notiţe şi sublinieri. Analiza fiecare cuvânt scris,  încercând să-i pătrundă înţelesul spiritual şi filologic. Desfolia înţelesurile  cuvintelor până ajungea la miezul de foc al lor care se arăta energizant, plin de incarcatura spirituală.Parcă am şi acum în faţa ochilor pe Ioan la catedră cu  Biblia, mare, îmbrăcată într-o hăinuţă mov, deschizând-o de la sfârşit, întrucât era scrisă în textul original ebraic care se citeşte invers decât suntem noi obişnuiţi. La fel de însemnată  era şi  Septuaginta , Vechiul Testament scris în greaca veche, din care ne citea adesea. Erau comentate cuvintele greceşti  în spaţiile dintre rânduri pentru a desluşi mai bine înţelesul lor. Punea preţ pe interpretarea lor corectă. Îmi aduc aminte de îndemnul său către studenţi:

 „Folosiţi aceşti ani de foc din viaţa dumneavoastră, învăţaţi limbile ce păstrează cuvintele Domnului în Evanghelii şi Scripturi: greaca veche şi ebraica proorocilor, apoi latina sfinţilor strămoşi  fără de care nu se poate lucra cum se cuvine în ogorul mântuirii.”

Am fost fascinat  de  frumuseţea textului original pe care-l rostea şi  interpreta cu harul şi cunoştinţele dobândite în anii săi de studii. Era un mare privilegiu pentru mine să am  în faţă un profesor care stăpâneşte limbile care au păstrat izvoarele revelate ale Sfintei Scripturi. La curs erau prezenţi foarte mulţi studenţi de la diverse facultăţi şi universităţi,   dar şi oameni trecuţi de anii studenţiei dornici de un cuvant ziditor de credinţă şi speranţă. L-am vazut de câteva ori şi pe bătrânul  călugăr, Nicu Stainhart imbrăcat in haine de monah venind cu paşi marunţi să ia notiţe  la cursul lui Ioan.  Uneori poetul încerca un dialog cu studenţii sau cu sine pentru a analiza mai bine mesajul scripturistic . Avea uneori  umor,  realizat involuntar, în acest dialog în ciuda  gravităţii şi seriozităţii temelor  abordate. Chiar  şi în aceste ipostazuri punea în vederea studenţilor unica soluţie revelată pe care umanitate o are în vederea  ieşirii din blestemul păcatului şi morţii:

 ”-De ce avem nevoie  de Hristos?

-Pentru că nu ne putem mântuii singuri.

-Noi de aceia credem în Iisus Hristos pentru că are puterea să ridice păcatul şi moartea.

- Suntem cu toţi interesaţi de această a  doua Lui putere extraordinară care vizează chestiunea morţii 

-Toţi murim. Va rog sa credeţi…

-Să ridice mâna în sus unul care să spună  că el nu are de gând să…  moară…

-Hai să zicem că dacă v-aş spune să ridice mâna in sus unul care zice că nu are păcat, poate aţi fi înclinaţi să o faceţi pentru că încă nu v-aţi descoperit păcatul. 

 -Cred ca nu aţi avea curajul fariseic să ridicaţi mâna nici pentru asta… Iov zice că dacă o zi ai trait pe pamânt eşti păcatos iar Mântuitorul a zis celor care au luat piatre să pietruiască pe desfrânată „cine nu are păcat să dea în ea.”  S-au smerit însă şi au azvârlit pietrele jos pentru că toţi erau păcătoşi.

 Nu are nimeni putere să ridice păcatul şi nici nu şi-a luat cineva aceasta pretenţie decât Iisus Hristos despre care s-a spus :

 „-Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!”

El a fost singurul care a zis „pacatele îţi sunt iertate”, motiv pentru care a şi fost omorât. Când Hristos ridica puterea pacatului se adeverea că era de fapt Dumnezeu.

Aşadar orice criminal poate să devina un sfânt. Nimeni nu este pierdut definitiv, numai să se întoarcă la El. Dacă te intorci, pacatul îţi poate fi ridicat şi vei primi inelul pe deget precum a primit fiul risipitor…”

 Mulţi l-au făcut nebun  pentru că  predica cu entuziasm Cuvântul Domnului, oriunde era invitat. Faptul ca avea doctoratul în filologie şi diplome de atestare a cunoştinţelor în domeniul catorva limbi moarte l-au ajutat să depăşească multele încercări la care a fost supus în timpul regimului comunist. În călătorii purta cu el şi o Biblie micuţă de buzunar, ediţia Cornilescu, în limba română. Spunea la curs ca Dumnezeu are doua mari cărţi : Cartea naturii şi Sfânta Scriptură.

„Prin natură ajungi la o cunoaşterea abstractă a lui Dumnezeu. Ca să-l cunoşti personal trebuie să ai contact cu textele unde se revelează El. În fiecare cuvânt al Lui din Sfânta Scriptură simţi pulsul Dumnezeului celui Viu. Biblia este Cartea Cărţilor, este cea mai scumpă comoară pe care o avem. În ea dăm de El, Iisus Hristos. În ea Dumnezeu este surprins  acţionând în istorie prin oameni luminaţi de Duhul Sfânt. Dumnezeu se revelează, iar oamenii i-au surprins înfăţişarea până în clipa când însuşi a aplecat cerurile şi a pogorât în carne şi oase prin fecioara Maria , Iisus Hristos Dumnezeu întrupat în istorie…Biblia este cartea imnica a lumii, starea de adoraţie şi laudă aduse Dumnezeului revelat în Istorie. În Duhul ei am început sa ne scriem istoria naţională şi să consemnăm faptele din istorie ale celor ce şi -au închinat viaţa lui Dumnezeu şi a neamului…

Avem aşadar persoana Lui şi cuvintele Lui ; două izvoare eterne din care se revarsă viaţa veşnică. În al treilea rând avem Biserica, oamenii, fraţii noştri care trăiesc din persoana Lui, din cuvintele Lui şi depun mărturie asupra Lui că este viu, în puterea Duhului Sfânt al cărui nucleu de foc vestitor este Iisus Hristos cel înviat aşezat de-a dreapta Tatălui şi în inima noastră.”

Ioan  a folosit din abundenţă puterea  şi autoritatea Cuvântului. Izvorul acestei puteri era  Cuvântul Întrupat, Logosul Divin sau Iisus Hristos care după Înviere a spus : „Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ.” Învăţătura sa mergea totdeauna la esenţa Sfintei Scripturi care se descoperă ca fiind însăşi Persoana mântuitoare a lui Iisus Hristos a cărui genealogie este  pomul vietii cresut în istoria vechiului popor Israel, irigat şi altoit de Dumnezeul cel viu, Creatorul şi Dătătorul de viaţă:  

„Biblia este de fapt Cartea genealogiei lui Iisus Hristos, Fiul omului şi a lui Dumnezeu, Cel care a acumulat cele trei învestituri pământeşti de care se vorbeşte în Scripturi: Cea Profetică, cea Regească şi cea Preoţească. L-au prevăzut profeţii Vechiului Testament, l-au străvăzut toate religiile şi filosofia lumii înainte de venire, iar după Întruparea Sa l-au recunoscut toate minţile luminate în inima cărora şi -a revărsat mila…Aceasta-i taina lui Dumnezeu: să se întâlnească cu omenirea prin Hristos.”

Pe lângă învăţătura din Scriptură, prezenta la cursuri şi felul cum se poate îmbunătăţi viaţa, din experienţa celor luminaţi de duhul  lui Dumnezeu de-a lungul celor doua milenii de creştinism. Era o învăţătura încărcată cu înţelepciunea veacurilor, precum un drum bătătorit de 2000 de ani de cei ce l-au urmat pe Hristos. Ioan Alexandru era o prezenţă plină de viaţă şi dădea viaţă la tot ce  spunea. La catedra făcea mult mai mult decât un curs de limba ebraică, oferea o adevărată hrană spirituală. Adesea Ioan îşi începea cursul vorbind încet, aproape în şoaptă, citind fluent  din Ebraică din Vechiul Testament. Studenţii încă mai şoşoteau unii cu alţii realizând acea rumoare specifică claselor cu studenţi ne-polarizaţi de atenţia profesorului. Parcă simt şi acum  momentele, întipărite în inima şi minte, când Ioan izbucnea cu voce tare citind  începuturile din cartea Facerii : Bâreşit bara Elohim…… Se contopea cu textul original, lăsându-l pe el să vorbească. Elibera acele  puteri care locuiau latent în textele sfinte. Mulţi rămâneau şocaţi de aceste manifestări. Am văzut  feţele unor comunişti prezenţi la prelegere, derutate şi înfricoşate în momentele când Ioan experimenta puterea spirituală prin rostirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Temelia pe care şi-a clădit întreaga viaţă şi operă a fost în adevăr Sfânta Scriptură. Întotdeauna îşi împrospăta credinţa descoperind puterile ce stau latente în Cuvântul scris , care deveneau  hrană spirituală pentru el şi pentru noi cei ce ne împărtăşeam de aceste minunate izvoare. Momentele carismatice de iluminare din Sfânta Scriptură  ne cuprindeau şi pe noi . Uneori Ioan împrumuta curajul proorocilor şi profeţilor Vechiului Testament, rostind adevăruri care deranjau ideologii acelor vremi. Alteori cuvintele erau şoptite într-un duh liniştit, iar cuvântul său era  un balsam pentru sufletele rănite.  Avea  momente când inspiraţia era atât de abundentă  încât îl copleşea, aducând în sprijinul cuvintelor rostite  gesticulaţia trupului, încercând parcă, prin ele să-şi contureze viziunea pe care o avea asupra textului sacru. Cursul începea scriind pe tablă cuvintele cheie ale textului. Apoi ne spunea din ce izvor provine respectivul text. A definit trei izvoare în Vechiul Testament: iahvist, elohist şi  cel preoţesc. Daca al treilea e de la sine înţeles, primele doua se refereau la felul în care este numit numele propriu suprem al lui Dumnezeu. Ne spunea ca cel iahvist este cel mai vechi iar cel elohist se refera la pluralul făpturii triadice. După aceia începea traducerea cuvintelor ebraice din text şi bineînţeles  interpretarea şi apologetica creştină. Adesea  făptura sa parcă se scufunda în timp şi istorie, aducând prospeţimea evenimentului prin rostirea sa în grai poetic. Cu ochii închişi şi gesticulaţie largă surprindea prin rostire  momentul de graţie, revelator în ce priveşte mântuirea. Uneori părea a fi vizitat de un înger al Domnului în acest timp kairotic al rostirii. Aceste întâlniri de taina le puteam  surprinde uneori pe expresia feţei  sale, când vorbea cu ochii închişi, văzând parca cu ochii minţii cele nevăzute de ochii biologici.

Avea parte de experienţa energiilor divine  tocmai pentru ca era golit de sine pentru a face loc harului dumnezeiesc. Atunci rostirea sa  se transforma  in jertfa Laudei.

Toată făptura poetului cu minte, inimă, intelect şi intuiţie era absorbită total în actul de creaţie al catedralelor de cuvinte înălţate către divinitate. Prezenţa rostirii sala  ne aducea aminte de copilăria noastră trecută când ne pierdeam conştiinţa de sine, fascinaţi fiind  în concentraţie maxima la realizarea castelelor de nisip de pe plajă. Avea o capacitate extraordinare de absorptie a atentiei noastre in cuvantul rostit. El însuşi era precum un copil care trăia mai mult cu un sens al timpului kairotic decât cel cronologic. Era mai aproape de eternitate, de timpul lui Dumnezeu. Nu se împăca cu vremelnicia vieţuirii în acest timp şi spaţiu. Se putea adesea vedea pe expresia  feţei lui   in  timpul prelegerilor  sale încercări de evadare din căngile timpului prin rostirea Cuvantului . La cursurile acestea  am realizat cel mai bine că timpul se poate transfigura. Nu ştiam când treceau cele doua ore în care profesorul se desfăşura în explicarea textelor Sfintelor  Scripturi.

Am în faţă  notiţele în care Ioan descrie semnificaţia Paştelui pornind de la cele mai vechi izvoare filologice din istoria mântuirii ajungând, prin analogii şi  simboluri, la semnificaţia ei ultimă de acum mai bine de 2000 de ani, a morţii şi Învierii Domnului:

„Pasha (Pastele) înseamnă că trece Dumnezeu prin istorie şi cruţă. Trece pe lângă însă nu loveşte mortal ci cruţă, salvează, izbăveşte, smulge. Vei şchiopăta poate, vei fi atins dar nu zdrobit, nu omorât pentru că altcineva suferă pentru tine, altcineva este junghiat şi în virtutea jertfei Aceluia tu vei fi izbăvit. Iar Acela care suferă, cel ce este junghiat este Mielul. Dumnezeu suferă ca tu să fii cruţat, să fii gata de ieşire. Ieşirea din Egipt n-a fost cu putinţa decât în noaptea când Mielul junghiat a fost spânzurat pe crucea istoriei, când sângele lui strâns într-un vas a stropit porţile caselor, a podit Marea Roşie ca oamenii sa poată ieşii din tenebrele morţii şi ale robiei.

Sunt doua evenimente cruciale legate de această sărbătoare a sărbătorilor, axa istoriei: momentul iniţiativei lui Dumnezeu de a se jertfi în Mielul ce se junghie şi ieşirea în virtutea sângelui vărsat dintr-o stare a umilinţelor; ieşirea din robie la libertatea lui Dumnezeu, din animalitate şi indefinit la seminţie şi creştere; de la ispitele pustiei la dreptul de a ridica sanctuar pe faţa pământului… În noaptea Pascala se întâmplă sminteala şi nebunia lumii: Dumnezeu se implică în istorie , nu la modul suveran; se implică asumându-si suferinţa în trup; precum în noaptea luptei a Îngerului cu Iacob, Dumnezeu începe să  şchioapete. Aşadar este cruţat omul şi începe să sufere Dumnezeu. Sunt Paştele Domnului. Scripturile dau mărturie de zguduire a întregului univers. În ceasul acela s-a înroşit luna, s-a cutremurat pamântul, soarele s-a îmbrăcat în sac. La un moment dat Dumnezeu cu toată creatura Lui a intrat într-un fel de clătinare şi s-a făcut cutremur mare în momentul când această suliţă ascuţită a orbirii şi a desnădejdii omeneşti a fost înfiptă în inima lui Dumnezeu. Sunt Paştele Lui când Dumnezeu în sfârşit începe sa-şi pună vlaga dumnezeirii sale în Hristos pentru restaurarea lumii… Dumnezeu începe să strângă toate suferinţele lumii. Începe în sfârşit să se desfolieze, să se desfacă faţa deplină a dumnezeirii Sale, atotiubitoare, atotiertatoare. Începe să-Şi arate în momentul ultimei umilinţe înfăţişarea Sa dumnezeiască. Daca ar fi fost numai om, îşi plimba azurul privirilor a dispreţ, ca un stoic, peste cei care-L prigoneau, şi nu le-ar fi adresat un cuvânt. El a început să intre în chinurile facerii pe acest pat nupţial, cum s-a spus de poeţi, care-i crucea. Intră în agonia nunţii şi a naşterii chipului lui Dumnezeu în făpturile lui Dumnezeu. Chip embrionar, ascuns , aproape mort care este vărsat din milele Sale uriaşe, din dragostea Sa dumnezeiasca când începe de pe acest pat nupţial să strige Dumnezeului celui viu cu psalmii de Paşti. Începe cu braţele Sale înjunghiate, cu sângele Sau cel sfânt, care se prelinge pe pământ la rădăcinile jertfelnicului, la rădăcinile pomului vieţii, începe să se prelingă viaţa Sa sfântă şi în puterea acestei jertfe sângerânde, acestei eterne agonii, când se clatină cerurile şi pământul şi Dumnezeu începe să şchioapete, începe lucrarea de izgonire a valurilor păcatului şi a valurilor morţii, cei doi mari duşmani ai omenirii: păcatul şi moartea ; la care nu s-a înhămat nimeni în istorie să le alunge din viaţa noastră, şi nu le poate nimeni  până la sfârşitul veacurilor alunga, decât jertfa din iubire a  Mielului dumnezeiesc, spânzurat pe dealul Căpăţânii.”

 Precum pomul vieţii aşa şi timpul la Dumnezeu este ca un arbore cu ramuri mari şi mici. Când ele se ating e posibil sa treci de pe o ramură a timpului pe cealaltă. Ioan Alexandru  ne purta în înţelesurile Sfintei Scripturi  de pe o ramură a trecutului etern, apoi la alta de pe Crucea de la Calvar şi iar în timpul escatologic, viitorul etern, în care toate la Dumnezeu se întâmpla acum precum în scrisoarea întâia a lui Petru :

 „ În sângele Lui ca Miel nevinovat am fost răscumpăraţi . El care a fost cunoscut lumii mai târziu dar care este junghiat practic de la începutul lumii“

Aceste înţelesuri paradoxale ne-bănuite Ioan le punea în lumina revelaţiei Sfintei Scripturi încercând să desluşească sensul istoric al mântuirii:

 „Aşadar înainte de venirea lui Iisus Hristos în istorie, Dumnezeu şi -a ales ca simbol lucrător acest  Miel Pascal (Obed Iahve, Isaia 53), asupra căruia a îndrăznit să-şi strângă dumnezeirea. În acest simbol eficace (sângele mielului) Moise şi-a scos poporul din robie, suferinţă şi nonsens istoric. În sângele lui Hristos, cel ce avea să intre în istorie,  îşi are tăria sângele mielului de la uşorii uşilor robilor evrei când au ieşit din Egipt. La chemarea Dumnezeului revelat în Rugul care arde şi nu se mistuie şi care se identifica cu „Eu sunt cel ce sunt“ , Moise cheamă poporul său de la existenţă biologică la sens , viaţă şi iubire. În  Hristos se face ultimul salt ontologic în umanitate, de la statura de om la dimensiunea dumnezeiască. Acum Dumnezeu se implică în lupta împotriva puterii păcatului (ghibor hatat) şi a morţii.… “Tatăl meu lucrează şi Eu lucrez“. Grădinarul începe arătura adâncă la Împărăţia lui Dumnezeu . Pregăteşte ogorul să semene viţă şi grâu ca să săvârşească Paştele în întreaga omenire în Împărăţia lui Dumnezeu. Deci înfăţişarea Lui prin simbol eficace ca miel înainte de venire şi ca firimitură şi strop de rouă sângerie în împărtăşanie, după venirea Lui.”

 Când traducea textele originale, nu făcea o substituire simpla a unui cuvânt ebraic cu unul romanesc . Era un întreg efort filologic bazat pe etimologia cuvintelor şi semnificaţia lor în diferite alte limbi, în vederea găsirii înţelelesului  potrivit contextului. Încerca să îmbrace cuvântul ebraic cu cea mai aleasă haină a rostirii poetice pentru a ajunge la frumuseţea sublimă a textelor sacre : 

 „Am avut fericitul prilej să descojesc atâtea mari cuvinte ebraice , pretutindeni am dat de miezul de foc care este Iisus Hristos, care este, arde şi pâlpâie ca foc mistuitor din care iradiază până la sfârşitul veacurilor învierea prin puterea Duhului Sfânt, învierea cea de obşte a fiecăruia dintre noi.“

Încă  mai am notiţele de la exegeza cărţii lui Iov când desluşea din ebraică strigatul lui Iov  către Dumnezeu În comentariul  pe care-l făcea  la această Carte  descria experienţa colosală a lui Iov, şi prin el a întregii umanităţi. Iov nu se putea lepăda de Dumnezeu în nici o condiţie. Prin aceasta dovedeşte că Dumnezeu este mai adânc înfipt în făptura noastră decât suntem noi înşine şi decât toate averile lumii acesteia şi tot ce există în cer şi pe pământ. Ioan   exclama şi interoga, solidar cu condiţia lui Iov, cel mai important verset al acestei Cărţi, considerat de el, cel care-l consacră pe Iov ca premergător al lui Hristos şi învierii trupului:

„Oare carnea aceasta, ochii aceştia vor vedea pe Elohim?(Ta basar oara Iahve) ;

-Va înceta vreodată destrămarea aceasta le care suntem supuşi cu univers cu tot şi vor vedea ochii mei pe Dumnezeul cel viu din această carne?

 -Oare trăim numai ca sa orbim?

 -Oare trăim numai ca sa asurzim?

 -Trăim numai ca sa ne destrămam şi sa devenim hrană viermilor?

-Suntem supuşi stricăciunii pentru veci de veci?

- Şeolul este casa noastră de veci?

 Din destrămarea aceasta ochii mei se vor opri şi vor vedea pe Înviatul din morţi. Strigatul lui Iov este strigatul întregului Vechi Testament. Iov este cel mai mare apostol al Învierii, premergătorul învierii trupului.  Iov a cunoscut toată degradarea fiinţei umane. El nu s-a dezis de Dumnezeu pentru că nu se putea dezice de sinea sa cea mai profundă. Dumnezeu era mai adânc prezent în el, decât el însuşi. În această stare Iov are această viziune colosală „carnea aceasta îl va vedea pe Dumnezeu“; viziune care într-o zi se va împlini cu Hristos. A trebuit deci să vină Dumnezeu în carnea Lui ca să restaureze carnea umană, a noastră, şi astfel să pună această începătură a învierii morţilor în Fiul Său. Sfântul Petru în predica sa se întreabă despre David, Moise şi toţi proorocii cum toţi au văzut stricăciunea şi toţi sunt morţi şi numai  unul singur a ieşit din această văgăună a morţii şi iată ochii noştri şi urechile noastre L-au surprins. L-am pipăit. L-am auzit  şi L-am  văzut. L-am pipăit cu carnea şi cu sângele nostru prin Toma. Am pătruns cu toată fiinţa noastră în Înviatul din morţi, Iisus Hristos după care suspină întreaga omenire. Toţi Îl aşteaptă, toate speranţele sunt puse în această Fiinţă.”

  Ioan avea o viziune crestina asupra lumii eliberată de platonism, asemănătoare  teologului  K.Raner, pe care o prezenta studenţilor direct de câte ori avea ocazia  :

” trebuie să înlăturaţi viziunea dualistă asupra lumii şi să vă debarasaţi  de faptul ca trupul nu este chemat sa-l sărbătorească pe Dumnezeu.”

Îmi aduc aminte cum ne explica semnificaţia sărbătorii de Paşti finalizată şi împlinită în cea a  Pentacostului ( Rusaliilor) şi felul în care s-a metamorfozat înţelesul ei, până va ajunge la semnificaţia ei ultimă de revărsare a Duhului Sfânt. Opera cu simbolistica religioasă a Vechiului Testament. Ne spunea că Rusaliile sau Pentacostul vin din negura istoriei şi au rădăcini simbolice şi analogice în sărbătoarea de recunoştinţă pentru roadele pământului  a vechiului popor Israel. La şapte săptămâni după Paşti , la Templu , Marele Preot primea de la leviţi şi popor pâinile „de aducere aminte” împreună cu mărturia de credinţă cuprinsă în cartea Deutoronom şi apoi cea a lui Rut:

„Arami arami obed ade iţraim“ Eu sunt un biet aramaic, sărman slujitor, tatăl meu a fost slugă în Egipt, scos din casa robiei după ce am strigat la Dumnezeul cel viu şi Tu Doamne ca pe un străin m-ai adus într-un pământ care nu era al meu şi mi-ai dăruit roadele acestui pământ pe care nu eu  le-am însămânţat ci Tu mi-ai dat pâinea lucrată de alţii… Oamenii din vechime luau în seamă miracolul seminţei în faţa căruia stăteau cutremuraţi şi îşi aduceau ofrande. Nu-şi duceau la gură prima îmbucătură înainte de a o duce la sanctuar…Astfel este şi mărturia de credinţă a vechiului popor cum că  nu ne aparţine lumea aceasta, că Dumnezeu a dăruit roadele , că Dumnezeu este stăpânul holdelor, că Dumnezeu porunceşte seminţei să se pogoare în adâncul humei să moară ,să-şi desfolieze firul de iarbă, să urce pe spic înzecit bobul de grâu, jeruit de lumina şi căldura soarelui, clătinat de vânt, scuturat de seceră, tăiat pe faţa pământului , adus la piatra de moară, făcut făină, la lumina serilor frământată, cu acel miraculos aluat care creşte şi umple coveţile şi se face minunată şi se revarsă peste obrazul cald al cuptorului şi se preface în pâine bună , care este hrana umanităţii, care este însuşi trupul Dumnezeului celui viu.”

 Făcea aşadar această legătură tainică a corpului pâinii ca ofrandă şi hrană lumii cu  Hristos pâinea coborâtă din cer, pâinea vieţii care hrăneşte euharistic lumea. După  mărturia de credinţă din cartea Deutoronomului, Ioan ne citea precum  preotul în rânduiala rituală, din cartea lui Rut Moabiteanca care  este şi ea legată în mod misterios de Betleem (care înseamnă Casa Pâinii), locul în care se va naşte Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel  se prefigurează apropierea popoarelor de Casa Pâinii. Atât iudeul cât şi străinul (moabiteanca), sunt chemaţi sa celebreze cu recunoştinţă darurile Domnului:

„În sărbătoarea aceasta era celebrat iudaicul „arami ami obed iţraim”, pribeag în Egipt, în căutarea unei patrii  care nu este de aici, iar pe de alta parte venea la Casa Pâinii străinul, moabiteanca, ca şi cananeanca de mai târziu la firimiturile Domnului. Este o misterioasa prefigurare a popoarelor care vin în binecuvântarea Casei Pâinii. Iudaicul ca şi păgânul se apropie încet de limbile de flăcări, de focul dumnezeiesc ce va irupe peste toate seminţiile de sub cer, cum sunt numite în Faptele Apostolilor…”

Revărsarea Duhului Sfânt , ne spunea Ioan este evenimentul intrării Domnului Hristos în inima fiecăruia ca Domn si Dumnezeu (Kirios si Theos), este inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu din înăuntrul nostru. Rusaliile sau Pentacostul au o semnificaţie absolut noua începând cu evenimentul crucial al Învierii Domnului:

„… Să încercăm să vedem ce se întâmplă la Ierusalim: apostolii erau adunaţi în rugăciune, stăruiau în rugăciune şi post de 10 zile, aşteptând această făgăduinţă, acest ruah cadosh, acest Duh Sfânt misterios. Până acum noi am vorbit de o sărbătoare, acum începe să se prefigureze ceva nou, începe să apară în centrul atenţiei nu o sărbătoare, nu o bucurie, nu fapte legate de aducerea snopilor, de pâine, nu se vorbeşte nimic din toate acestea, totul este de o austeritate şi de o tăcere misterioasă şi tainică, aşa cum a fost austeră ieslea Betleemului, aşa cum auster a fost mormântul învierii. Este o austeritate tăcută, este un ceas tainic al zorilor de rugăciune, când oamenii, apostolii erau de zece ori mai mulţi strânşi laolaltă, potenţându-le puterea, fiind potenţată umanitatea întreagă. La Ierusalim se aflau deci în momentul eruperii Duhului Sfânt ca într-un cerc concentric tot pământul. Aşadar cerul şi pământul. Se aflau cei doisprezece, se afla Maica Domnului şi apoi cele douasprezece seminţii începând cu parţii. Numaratoarea lor începând de la răsărit spre sud, spre vest şi spre miazănoapte. Este aşadar un vârtej cosmic, o prezenţă concentrică: 12, 120, 1200 şi aşa mai departe. Cercul se tot extinde şi în mijlocul lui coboară mila desîvârşită, coboară mila lui Dumnezeu, coboară Duhul cel Sfânt să capteze, atragă  întreaga omenire în mod tainic la marea sărbătoare pe care o vestise  proorocii Ioel şi Zaharia, „Yom Iahve gadol”, marea zi a Domnului, ziua Domnului cea mare şi minunată, marea zi a Dumnezeului celui viu. Este ziua Domnului, Yom Iahve gadol, când Dumnezeu Îşi concentrează toată lucrarea Sa asupra întregii omeniri. Dacă până acum Mântuitorul Hristos cu trupul Său pământesc asimilat dumnezeirii Sale, om deplin, Dumnezeu deplin, se referea pe pământ cu precădere poporului Israel, celor din apropierea Sa, apostolilor care-L puteau vedea, acuma după înviere corpul Său dumnezeiesc aşezat de-a dreapta Tatălui, va atrage întregul pământ aşa cum se întâmplă când se stârnesc uraganele şi apa întregului ocean este absorbită şi strânsă în jurul unui vârtej uriaş care face un fel de gol în mijloc iar ţărmurile se umflă pentru că coboară ca o  putere de sus. Se face aşadar un fel de buric, un fel de falos în ocean, şi ţărmurile se revarsă concentric, spiralat. Aşa ceva s-a întâmplat  la Ierusalim. Este atras tot oceanul omenirii, se face o groapă în mijloc, se revarsă ţărmurile, se umple toată lumea, ca oceanul de ape de puhoiul lui Dumnezeu. La Ierusalim, cei care aţi fost, aţi văzut că e o groapă, pe Sion, locul unde a coborât Duhul Sfânt. Aşa era la Ierusalim în acel moment, în jur concentric erau strânse toate seminţiile pământului aşteptând în rugăciune, aşteptând un moment crucial şi vital în istoria omenirii. Momentul când Iisus Hristos, Cel ce a fost răstignit istoric pe Dealul Căpăţânii, Cel ce a suferit moarte pe cruce, hulit, batjocorit, îngropat şi înviat din morţi se aşează de-a dreapta Tatălui, nu ca să se depărteze de noi ci ca să penetreze înviat în mod tainic, cu corpul Lui desăvârşit transfigurat, să poată penetra inima fiecăruia dintre noi, până la sfârşitul veacurilor. În această zi Hristos Domnul, Înviatul se aşează în Împărăţia Sa şi este ziua când se inaugurează prima zi a Împărăţiei lui Dumnezeu care este în inima noastră. În această zi de Rusalii se inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu. Se face  ieşirea din paradisul terestru deschizându-se porţile  Împărăţiei lui Dumnezeu care este înăuntrul nostru. Acesta este momentul când Hristos penetrează prin focul Duhului Sfânt sub formă de limbi de foc care se lasă peste fiecare din apostoli pătrunzând în inima omenirii simbolic prin cele 12 seminţii, prin cei 120, şi după aceea prin toţi ceilalţi care vor primi prin punerea mâinilor până la sfârşitul veacurilor. Se va extinde această limbă de foc a Duhului, cum spune Ioil, peste toată carnea, peste tot trupul… …braţele lui Dumnezeu sunt Fiul şi Duhul Sfânt ;aşa cum mamele noastre frământă noaptea în coveţi aluatul pentru  prescurile de paşti şi pâine oierilor şi pruncilor, aşa a frământat Dumnezeu cosmosul cu cele doua braţe sfinte ale dumnezeirii Sale, cu Fiul şi cu Duhul.Cunoaştem si simţim pe Dumnezeu prin cele două  braţe, cele două lucrari, cele două intervenţii: „am tunat şi încă o dată voi tuna”, a tunat Dumnezeu pe pământ  de doua ori: a coborât în Fiul şi a coborât de Rusalii în Duhul Sfânt extinzând focul dragostei Sale prin  „beţia” aceea de la ceasul al treilea al dimineţii, în acea fericire uriaşă când toate limbile pământului adunate împreună au simţit aceeaşi inimă şi aceeaşi lacrimă cand a coborât din nou Dumnezeu pe pământ la 50 de zile de la învierea Fiului Său. 

 Acest Duh, Ruah, era prezentat şi parcă invocat în prelegerile poetului ca  o prezenţă tainică şi discretă în tot Vechiul Testament  care s-a manifestat în diferite feluri şi chipuri si care s-a odihnit deplin peste mlădiţa din trupul lui Isei , adică asupra lui Hristos, fructul izbăvitor al umanitaţii şi care s-a manifestat plenar la 50 de zile de la Învierea Sa din morţi:

“ Duhul Sfânt nevăzut a fost totuşi văzut pe faţa pământului în formă simbolică. Arhanghelul care a venit la fecioara Maria pentru a vesti naşterea, L-a văzut sub formă de nor. La botezul Domnului a avut formă de porumbel, apoi L-am auzit ca un vânt, ca o vijelie năpraznică, ca un vuiet de ape mari, ca o mireasmă, în ebraică ruah înseamnă amirosire, acelaşi cuvânt este în Cântarea Cântărilor cap 2, când amiroase, când mireasa amiroase a dumnezeire, când mirele varsă mir noaptea pe clanţa uşii ….preînchipuindu-L pe Hristos. Cuvântul  Ruah înseamnă adiere şi apare de peste 360 de ori, în Vechiul Testament. Ruahul este o prezenţă misterioasă, auziţi-l la stâncile despicate ale Horebului unde s-a furişat monoteul Ilie crezând că e singurul pe pământ când vin furtunile năpraznice şi nu e Dumnezeu acolo, vine focul şi toate acelea şi într-o adiere blândă Îl vede pe Dumnezeu, în bătaia lină, în bătaia tainică. Se spune că de profetul Ilie S-a apropiat cel mai mult Duhul lui Dumnezeu în istorie în forma abia simţită, abia susur, abia murmur, până când în ziua de rusalii când a pătruns înăuntrul nostru. În tot Vechiul Testament El vine, atinge lumea, cum sună vântul peste holde împrăştiind miresmele, cum seara în amurg în orient la Ierihon şi în toate grădinile acestea, la En-Ghedi, în Cântarea Cântărilor, după ce a apus soarele şi după ce a erupt amurgul, se stârneşte o legănare şi toate miresmele înfloririlor se revarsă peste pământ şi se umple de balsam şi de frumuseţe şi de dor de Dumnezeu înfăţişarea lumii. Venea, atingea şi pleca. Venea Samuel cu cornul asupra creştetului lui David, păstor, „tânărul cel mai mic în casa fraţilor mei eram şi păşteam oile tatălui meu pe câmp”, cu acest amiros, cu acest mir în corn şi varsă pe creştetul pruncului şi deodată acesta se luminează cum s-a luminat creştetul blond şi auriu al lui Şaul când a fost luat dintre măgăriţele tatălui său pierdute şi a fost uns rege peste Israel, şi dintr-o dată începe să proorocească şi se odihneşte peste el cum se va odihni peste mlădiţa din tulpina lui Isai peste care vor poposi cele şase Duhuri ale Dumnezeului celui viu. Iată ce spune Isaia: „se vor odihni cele şase duhuri ale lui Dumnezeu, ruah, ruah, ruah… Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, al curajului, Duhul cunoaşterii, al înţelepciunii.” Aşadar, El va odihni desăvârşit asupra mlădiţei din trupul lui Isai, asupra Domnului Hristos în cele şase ipostaze ale înţelepciunii  pe care fiecare creştin, fiecare om care se apropie de Hristos trebuie din adâncul inimii sale sa suspină după ele. Răbdare, cumpătare, bărbăţie, curaj, nădejde, iubire mai presus de toate, credincioşie, şi toate darurile acestui Duh Sfânt care este generos şi nu sunt pe pământ cuvinte înţelepte şi destul de bune să exprime dărnicia care o revarsă cu economie ca să nu risipească şi distrugă acest vas care este corpul omenesc. Această splendoare a dumnezeirii Sale o revarsă cu economie şi din belşug celui ce-L cheamă, fiind întreg înăuntrul nostru în ipostazul Său dumnezeiesc: „Împărate ceresc, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le-mplineşti” o rugă veche, în greacă, „vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. El este Cel care ne spune: Hristos în mijlocul nostru. El este Cel care ne-a spus: Hristos este Domnul, este Hristosul şi Dumnezeul. El ne face să suspinăm: Maranata! A venit şi vine! Te aşteptăm Hristoase! Vino Doamne! „Da, am venit şi vin!” Şi Mireasa spune: vino! Şi Mirele spune: Vin! Am venit şi vin, suspinul din Apocalipsa. Câte se pot spune despre această lucrare misterioasă a Duhului Sfânt…O poate ultimă şi esenţială problemă care trebuie să ne stea înaintea ochilor este cea legată de sfinţirea spaţiului. Duhului Sfânt a umplut întâi casa: ”Toată casa s-a umplut de prezenţa Duhului Sfânt”… atunci s-a întemeiat Biserica, atunci a fost primul amiros de duhovnicie, de sfinţenie a spaţiului din acel nevăzut dumnezeiesc…ruah – duh, pneuma…pneuma înseamnă şi vânt, şi s-a tradus cu „aură”. Când vedeţi în picturile medievale chipurile sfinţilor cu creştetele capetelor lor îmbrăcate cu auriu, înseamnă prezenţa Duhului. În icoane aurul este semnul acestui ruah. Această adiere sfântă în momentul în care primeşte conţinut se arată în formă aurie. Limbile acelea de foc erau aurii purpurii. Auriu este Împărăţia lui Dumnezeu şi purpuriu  înseamnă însăşi esenţa lui Dumnezeu revelată lumii care este Agape. El, Duhul, i-a trezit pe apostoli şi le-a zis: fiţi atenţi, coboară esenţa lui Dumnezeu în voi, care este iubirea. Duhul Sfânt sub formă de limbi de foc, Duhul Sfânt auriu, purpuriu, aduce esenţa lui Dumnezeu în inima noastră care este iubirea. După ce casa s-a umplut de Duh Sfânt, acea densitate dumnezeiască s-a desprins in formă de limbi de foc şi s-au aşezat pe fiecare din apostoli. Este prima oară în istorie cand omul este separat de clan, omul ca persoană inalienată, sfântă, liberă, depinzând direct de Dumnezeu. Dumnezeu îl îmbracă cu cămaşa dumnezeirii Sale, cu focul iubirii Sale…” 

Odată la Universitate  Ioan Alexandru a început cursul trăgând cu creta pe tablă o linie orizontală care semnifica linia pamantului. Apoi din aceasta trăgea sageţi pe verticala cu vârful în jos arătând unde se afla toţi întemeietorii de religii. Adică sub pamant. Începea cu Moise, Mahomed, Buda, Confucius s.a.m.d. şi mai continua şi cu alţi zei pămanteşti mai recenţi precum Lenin, Stalin, Hitler… După aceea trăgea o săgeata mare verticală cu vârful în sus deasupra liniei pământului care-l reprezenta pe Iisus Hristos ,Înviatul din morţi al cărui mormânt este gol, despre care spunea ca este  „sfârşitul şi încununarea tuturor religiilor lumii.” Apoi  parafraza pe Origen în teoria apocatastazisului:

„Nu există salvare în afara Lui. Toţi vor ajunge să-L cunoască.  Va ajunge la El în timp toată omenirea. El este Alfa şi Omega. Însuşi  Mântuitorul a spus: ‚Dacă mă voi înalta Eu pe toţi (Panta) îi voi atrage.”

Mai târziu am aflat de la el că  aceasta comparaţie a lui Hristos cu fondatorii altor religii i-a prezentat-o Mircea Eliade, marele profesor de religii comparate, când s-a întâlnit cu el  la Paris .  Ca replica Ioan Alexandru i-a răspuns atunci profesorului: „Iisus Hristos este sfârşitul şi încununarea tuturor literaturilor lumii. „

Odată după terminarea unui curs, întorcându-ne împreună  de la Universitate spre casa unde locuia din strada Belgrad, ne-am simţit urmariţi. Era o “umbra trista” cum le spunea Ioan acestora. Atunci l-am întrebat despre soarta comuniştilor şi ateilor ce prigonesc urmaşii lui Hristos sau a celor  care sunt indiferenţi faţă de Hristos. În ciuda faptului că trăiam într-o lume periculoasă, confuză şi neprietenoasă mi-a răspuns ceva de felul acesta:

„Focul dragostei lui Hristos există şi la el se încălzesc toţi. Unii stau mai aproape de el alţii sunt mai departe, unii stau cu faţa , alţii cu spatele . Intr-un fel sau altul toţi beneficiază de căldura dragostei lui Hristos. Ei se încălzesc la acelaşi foc numai că nu vor să recunoască sau nu ştiu deocamdată.Marea revelaţie este ca Hristos a străbătut suferinţa, a murit în ea, s-a jertfit în ea şi s-a întâmplat singurul miracol al istoriei omenirii care este Învierea.Ataşamentul faţă de El este total cât vor fi veacurile, ştiind sau ne-ştiind. Unii orbecăie, se lupta împotriva Lui ca cu o himeră. Oamenii chiar daca nu ştiu sunt atraşi de El după cum zice : “pe toţi îi voi atrage”; nu putini, pe toţi. Ei nu  ştiu că de fapt  merg tot întracolo pentru că e singurul care are Puterea. El a spus cele mai teribile cuvinte: „Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ, mergeţi şi spune-ţi neamurilor.”Aceasta-i forţa care atrage neamurile , absoarbe toată umanitatea spre Sine din pântecele infernului…” 

Mai târziu avea să spună ca el l-a vestit pe Hrisros cel înviat în acele timpuri grele ale comunismului, nu ca o împotrivire faţă de regim ci ca unica salvare a României şi omenirii. După ani buni de la căderea regimului comunist, fiind bolnav la Bonn l-am auzit vorbind din nou despre comunişti şi prigonitori spunand: „să-i certe Domnul pentru ce au făcut”, parafrazându-l astfel pe Sfântul Macarie. 

 La îndemnul lui Ioan l-am vizitat pe Petre Ţutea, fost demnitar şi gânditor creştin care a suferit în temniţile comuniste 13 ani după care a fost lăsat singur şi neajutorat la bătrâneţe într-o garsoniera de lângă parcul Cismigiu. Nu am apucat să-l vizitez decât de trei ori pentru că  am fost ridicat şi anchetat de securitate şi apoi urmărit. După ce regimul ceauşist a căzut l-am mai vizitat de câteva ori pe bătrânul înţelept. Cu ceva timp înaite de a muri, iată ce-mi spunea despre Ioan: 

 „ faţă de Ioan Alexandru am o mare admiraţie. Îl iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru. Îl iubesc enorm de mult. Să îndrăzneşti într-o Universitate pozitivistă să fii creştin, asta este cum aş îndrăzni eu, fiind slab, să-i dau o palmă unuia tânăr şi sănătos. A îndrăznit nelimitat… Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru…

Ioan Alexandru îndrăzneşte să fie om. Eu va spun- spre ruşinea mea- nu mai am îndrăzneala să fiu om. Mă jenează conditiia mea umană…”

A consemnat Silviu Despa

În Ianuarie 1990 am fost  împreună la casa parohială de la biserica Sf. Silvestru la pr. Constantin Galeriu. Biserica Ortodoxă era într-o mare criză. Patriarhul Teoctist era  contestat şi i s-a cerut plecarea de pe scaunul Patriarhal la mânăstire. După multe dezbateri gândul celor doi mari oameni ai spiritului s-a îndreptat la Părintele Petroniu din Muntele Athos ca posibil Patriarh al Bisericii Ortodoxe din Romania.

La sfârşitul acestor dezbateri poetul a scris o scrisoare de prezentare şi de chemare către părintele Petroniu de la schitul Prodromul din Muntele Athos care de altfel am şi publicat-o in revista Renaşterea : 

„Îl văd pe parintele Petroniu în strana de miază zi a Bisericii Sihăstriei în timpul miezonopticilor înconjurat de monahi cântând troparele şi imnele fără seaman ale tradiţiei noastre bizantine. Sufletul Domniei Sale de monah strunit prin cele trei voturi : sărăcia, ascultarea şi castitatea mai cunoaşte o nevoinţă, cea a stingerii sinelui, prin cântare şi contopire în melosul comun al celorlalţi. A te contopi fără urmă în cântarea celorlalţi, a-ţi stăpânii vocea, firea, cuvintele, darul natural a-l trece prin focul transfigurator al spiritului aceasta este o lucrare anevoioasă şi cea mai grea pentru că ea cere acel dar al darurilor: deosebirea duhurilor – eliminarea celor ce nu au plăcut lui Dumnezeu şi nu pot zidii pe oameni.

 Parintele Petroniu cunăscător desăvârşit prin scoala înaltă a muzicii bizantine împreună cu soborul de monahi de la Sihăstria erau în acei ani cu peste un deceniu şi jumătate în urmă alături de Cleopa, Paisie şi Ioail. Duhovnici vestiţi, stâlpi de foc ce iradiau lumina nevăzută, bucuria şi pacea de negrăit.

Ei sunt aşa, sporind în virtute şi astăzi, acolo la Sihăstria. Părintele Petroniu la un moment dat s-a adâncit în sihăstria cealaltă a sufletului nostru care este Muntele Athos. Acolo a renăscut schitul Prodromul dimpreună cu alţi monahi mai tineri şi mai vârsnici, iar faima cea bună a numelui dumisale s-a întins în toată Grecia şi în multe ţări europene. În aceste zile grele pentru noi toţi mă gândesc şi eu  la preacuvioşia sa Părintele Petroniu.

 Aş îndrăzni să-i spun câtă nevoie avem acum cu toţi, fii Bisericii, de pacea inimii Dumisale, cât am dori să vină aici între noi să ne mângâie cu înţelepciunea, blândeţea şi cutezanţa spiritului ce-i stăpâneşte cinstita bătrâneţe.

 Lăsaţi pentru o vreme Taborul, iubite Parinte Petroniu şi pogorâţi printre holdele Bărăganului, cu evlavia Dumneavoastră şi cu aura lacrimii ce vă învăluie bunătatea inimii!

Binecuvantaţi şi mă iertaţi preacuvioase iubite părinte Petroniu. Al Dumneavostră, Ioan Alexandru 18 ianuarie 1990 „  

A consemnat Silviu Despa

„Ce are omenirea mai de preţ acum este săptămâna de rugăciune pe care o practică America şi pe care în Bizanţ în secolul al şaselea o practica Împăratul Iustinian, iar la noi o practica an de an Constantin Brâncoveanu.

Sa fie reintrodusă grabnic în plămânul respiraţiei noastre ancestrale.

„Numai Evanghelia lui Iisus Hristos ridică repede neamurile” spunea Eminescu.

Fără Iisus Hristos nu putem face nimic. Să ne rugăm, să devină ziua naţională a poporului roman ziua de rugăciune naţională.

 Sufletul meu este fascinat de America, pentru că în puterea Americii este Iisus Hristos Domnul domnilor, Împăratul împăraţilor, Lordul lorzilor şi pentru că America are surse uriaşe a se ruga zilnic, dar o data pe an o face  la nivel naţional, în spiritul lui Iisus Hristos, începând cu cel ales în fruntea ţării, până la cel mai de jos.

În epoca modernă România nu a avut domni creştini suficienţi şi ţara a căzut pe mâna agnosticilor, ateilor, liberi cugetătorilor, nepăsătorilor, comuniştilor şi altor –isme nefericite.

„Înapoi la Hristos. Întoarceţi-va fraţilor la Iisus Hristos dacă vreţi să salvaţi România!” spunea marele patriot român Vasile Goldis, după reunificarea ţării. Cine l-a ascultat?…Şi ţării i-a mers din rău în mai rău.

Acum să mergem înainte cu Hristos, nu înapoi, înainte cu Hristos şi cu toţi cei ce se pot ruga. America ne este o pildă. Necunoaşterea ei ne-a dus la împuţinarea, descreşterea şi aventurile politice, păcate nefericite ce le-am urmat, mai ales în acest veac…”  

 În perioada postdecembristă poetul  a fost invitat la diverse conferinţe şi simpozioane, însă cea mai de seamă invitaţie pe care mărturiseşte că a primit-o a fost  din partea preşedintelui american de a se ruga împreună înaintea lui Dumnezeu pentru binele omenirii:

“Preşedintele Americii Clinton împreună cu douazeci şi doi de senatori şi congresmani mă invită să mă rog lui Dumnezeu împreună cu ei pentru binele omenirii:

„Avem nevoie de rugăciunea Dumneavoastră!”

Ei ştiu un fapt fundamental: cu cât ne rugăm mai mulţi cu atât sunt şanse mai mari, ruga să fie auzită…Nimeni pe pământ până astăzi nu m-a chemat să mă rog cu el. Nici un scriitor, nici un lider politic, nici o invitaţie n-a sosit pe adresa mea până astăzi, unde să fiu poftit să mă rog.

 Nu să ţin conferinţe ca în Japonia, nu să citesc din opera mea, nu să ţin referate, ci să mă rog împreună. Nici o regină, nici un rege din Europa nu au făcut probabil , nimănui o asemenea invitaţie.

Preşedintele Americii mă invită sa mă rog cu dumnealui şi cu toată conducerea administrativă şi cu toată America pentru binele omenirii.

Când am primit invitaţia am început să plâng încet ca o ploaie de toamnă, îndelung şi nesfârşit. Există o ţară pe lume care se roagă la nivel naţional odată pe an.

 Sigur, rugăciunea este o practică de taină a sufletului atins de Hristos, dar odata pe an se roagă cei ce conduc ţara cu poporul lor, cei ce stau în fruntea ţării.

Grecia veche a pierit pentru ca nu se putea ruga, spun învăţaţii, Roma la fel, Rusia roşie la fel, au dispărut pentru că nu se puteau ruga. Germania lui Hitler a dispărut pentru că nu se putea ruga Dumnezeului Celui Viu. România dictatorului ateu a dispărut pentru că nu se putea ruga.

Iată că America se roagă, a ajuns în fruntea neamurilor pentru acest dar al lui Dumnezeu pe care îl cultivă zi de zi, an de an, la nivel naţional. După război este fapta cea mai măreaţă din istoria omenirii pe care o cultivă, după ştiinţa mea , numai America. În numele lui Iisus Hristos, în spiritul Evangheliei Sale.

Ferice de tine popor american, ferice de tine, ţară a făgăduinţei, care ai găsit între oamenii tăi an de an , de la Eisenhower la Clinton , cu tot Senatul şi Congresul, timp de rugaciune cu toţi predicatorii şi toate Bisericile lor …

 Dacă ar exista un premiu curat, cel mai de seamă din lume, America să-l ia pentru această saptămână de rugăciune naţională care face cel mai mare bine omenirii, iar celor sau celui ce coordonează acest sublim fapt să i se ridice o statuie mai de seamă decât cea a Libertăţii din apele New York-ului…”

  Cu ocazia unei astfel astfel de vizite pe care Ioan a făcut-o în America, a oferit preşedintelui SUA cea mai veche traducere românească a Sfintei Scripturi, Biblia lui Şerban Cantacuzino din 1848: 

“Ce-aş fi putut duce mai de preţ acelor oameni decât Biblia , nu pentru a-i copleşi , ci mărturia noastră ca seminţie născută de Evanghelia lui Hristos. Aceasta este averea noastră spirituală, faptul că-l preţuim pe Hristos şi trăim din Cuvintele Lui…

N-am admirat şi n-am cunoscut nici un predicator american care ar fi avut ceva în plus a-mi spune faţă de ceea ce ştiu din studiul Bibliei şi al Sfintei Tradiţii, de la părintele Stăniloaie, Galeriu, de la duhovnicii mei Paisie şi Cleopa şi ceilalţi.

 Dar admir America pragmatică, pătrunsă de spiritul lui Iisus Hristos, cea care a salvat Europa de doua ori în acest veac cu o previziune biblica asupra evenimentelor istorice. Iubesc aceşti oameni politici creştini, smeriţi,  adânc pătrunşi de taina morţii şi învierii lui Iisus Hristos. Faptul că  se roagă anual cu toată naţiunea începând cu preşedintele, este un eveniment unic în acest secol care trebuie să dea de gândit Europei secularizate şi lumii întregi…

 Cele mai anticristice forţe la un moment dat în istorie precum  Germania nazistă, Rusia comunistă şi Japonia păgână au fost biruite de Evanghelie şi de democraţia de inspiraţie Biblică justă şi perseverentă a Americii şi Angliei.

 Sunt singurele parlamente ce se roagă şi astăzi în fiecare dimineaţă lui Dumnezeu. Pragmatica Anglie şi America s-au batut cu antihrist şi au fost mai puternice.” 

Ca semn de recunoaştere a celui care reprezenta Romania în faţa Americii, Poetului şi Senatorului Ioan Alexandru i s-a acordat din partea Congresului American, steagul naţional al SUA „ The Old Glory” în ziua de 31 august 1993. Acest steag a fost arborat toată ziua pe clădirea Capitoliului, în onoarea României .Întors din călătorie a scris pe nerăsuflate cartea Cu Biblia în America din care am extras câteva paragrafe. Ea are ca  dedicaţie pe prima pagină :

„ iubirii fratelui în Iisus Hristos, Douglas Coe, sufletul săptămânii de rugaciune a Americii, de peste doua decenii.” 

Am şi acuma manuscrisul acestei lucrări din care am citat şi care-mi aduce aminte de entuziasmul cu care îmi împărtăşea impresiile acestei călătorii dar şi râvna de a împlinii  cele bune şi de folos pentru România.Ca răspuns la această vizită senatorul Dan Coates şi congresmanul Frank Wolf au înmânat Biblia cu înscris de aur preşedintelui României. Astfel relaţiile romano-americane au fost reluate prin Sfânta Scriptura. 

Ioan Alexandru a fost  impresionat de modul în care creştinii americani se implică în viaţa publică. A venit cu un entuziasm şi o râvnă nespusă pentru a  se angaja într-un război spiritual împotriva răului, acolo unde el era în cea mai mare concentraţie, adică în instituţiile lăsate de comunişti  precum: penitenciare, spitale, azile, case de copii, armată etc. S-a dus cu Biblia în aceste locuri şi a vestit Vestea cea Bună a lui Dumnezeu oriunde avea ocazia sau era chemat.  

A consemnat Silviu Despa

Ioan Alexandru a fost invitat intre 9 si 13 mai 1990 de statul Norvegian la Oslo sa participe la Congresul Mondial pentru Salvarea Vietii. Aici s-a formulat o declaratie care s-a trimis la O.N.U.: Declaratia drepturilor copilului nenascut.

Poetul la acest congres a contribuit cu un referat care a avut un succes extraordinar. Temele abordate in acest referat au fost : Sfanta Treime, castitatea si puterea rugaciunii. Tot atunci poetul a aflat ca Romania se afla printre tarile cu cea mai ridicata rata a avorturilor din lume. Intors in tara m-a invitat acasa la el sa-mi povesteasca despre impresiile lasate la acest Congres in vederea unui reportaj pentru revista Renasterea. La sfarsitul convorbirii mi-a spus ca astazi infiintam miscarea Pro Vita de salvare a vietii in Romania pentru ca viata cuiva o salvezi acum ori niciodata. Aceasta a fost scanteia care a aprins pasiunea pentru pruncul nenascut dar si compasiunea pentru femeile mintite in ce priveste viata pe care o poarta in pantec. O sa redau mai jos fragmente importante din notitele luate de la aceasta intalnire exact asa cum le-am notat atunci, pentru a simti prospetimea mesajului si entuziasmul cu care Ioan Alexandru s-a intors de la acest Congres:

  „A fost un congres mondial care se ţine din doi în doi ani în diferite ţări şi se numeşte congresul mondial Pro Vita pentru salvarea vieţii copiilor nenăscuţi dar şi celor născuţi şi abandonaţi de societate.

Această adunare de savanţi, preoţi, filosofi, poeţi, profesori, misionari, oameni de ştiinţă din întreaga lume şi-au găsit o preocupare comună din dragoste faţă de viaţa în general şi de viaţa copiilor cu precădere. Se ştie la ora de faţă cam câţi copii sunt omorâţi în pântecele maicii lor anual; nici Hitler, nici Stalin , nici războaiele n-au făcut atâtea victime în ce priveşte viaţa, câte face această stare de întuneric care stăpâneşte omenirea. Aşadar este poate problema cea mai importantă pe plan mondial. Nu este numai indiferenţa părinţilor şi a celor care acceptă avortul sau neştiinţa unor familii ci este o întreagă politică cu ideologii antiumane şi curente subterane de opinie care de fapt sunt împotriva vieţii şi implicit împotriva lui Dumnezeu.

Este o întreagă medicină sinistră, diabolică, care merge a distruge fătul şi a găsi soluţii să stingă viaţa înainte de a veni pe lume. Cu aceste forţe obscure care lucrează şi manipulează viaţa avem a ne confrunta. Cei implicaţi în această mişcare sunt conştienţi că în fiecare ţară sunt astfel de forţe întunecate.

 Au fost reprezentanţi de pe toate continentele din America Latină, Africa, Japonia, America de Nord, Canada, Anglia şi din toate ţările Europene mai puţin aceste ţări de la răsărit. Eu am fost invitat pe cheltuiala congresului şi am luat ştire ce se întâmplă.

 România este printre cele mai triste ţări din Europa în momentul de faţă. Omoară copii pe capete. Deci nu putem amâna nici cu o ora înfinţarea acestei organizaţii Pro Vita în România, că poate într-o oră amânată mai mor nişte copii. Întemeiam imediat şi imediatul înseamnă acum, în clipa asta. Sunt oameni care mor. Ori salvezi viaţa imediat ori nu o salvezi niciodată.

Să se ştie ca există în România aceasta mişcare, ca se poate apela la ea. Vom găsi resurse să ajutăm familiile care se hotărăsc să nu-şi omoare copii, vom găsi cămine pentru copii abandonaţi.

Este o organizaţie ce se adresează tuturor confesiunilor, tuturor partidelor, tuturor oamenilor ce vor să salveze viaţa. Sigur că cei ce se bat cel mai mult pe plan mondial pentru salvarea vieţii sunt creştinii.

Am văzut creştini din Japonia extraordinari. Mi-au spus care-i situaţia la ei, cum se lupta ei pentru salvarea vieţii.

Salvarea vieţii nu înseamnă numai a le da de mâncare ci a le salva şi sufletul. Înseamnă a le da educaţia ce se cuvine, învăţământ superior.

 Din India a venit reprezentantul Maicii Tereza căreia i s-a acordat un premiu pentru salvarea vieţii.

 Au fost medici de o extraordinară frumuseţe sufletească şi un puternic angajament spiritual.

Creştinismul face minuni pretutindeni. Unde sunt puşi creştini în lucrare se întâmplă cu adevărat minuni. Ei ştiu în numele cui salvează viaţa.

Conferinţa mea a pornit de la faptul că teologia şi filosofia trebuie să-şi reevalueze optica faţă de viaţă.

 Am plecat de la gândul că  omenirea şi-a pierdut feciorelnicia. Cultul Maicii Domnului şi implicit cel al fecioarei a fost oarecum înlăturat din viaţa socială. Fetele se strică devreme. S-a dovedit ca forte mult tineret abandonează copii din împreunări nelegitime, preconjugale.  Am accentuat problema castităţii şi am arătat că  faza prenatală a copilului în pântecele maicii sale  este văzută în Evanghelie plecând de la faptul că Fecioara Maria a primit pe Arhanghelul Gabriel (Puterea lui Dumnezeu).

Aşadar asupra oricărei femei care primeşte în pântece intra o putere a lui Dumnezeu în lucrare. Nu trebuie să se teamă să nască copilul pentru că Dumnezeu este în lucrare. Am amintit scena vizitei Fecioarei Maria la Elisabeta când s-a realizat dialogul dintre Ioan si Mântuitorul din pântecele maicilor lor. Unul joacă şi Maica Domnului cânta celebrul Magnificat. Am zis atunci ca cel mai aproape de Dumnezeu nu este omul când moare ci când joacă în pântecele maicii sale.

Am văzut o emblemă reprezentând un glob mare cu un copil în el.   Era ca şi un călugăr care se roagă. Avea picioruşele ca nişte aripioare de albine care a cutreierat multe flori.  Parcă venea din rai. Pruncuţul în pântecele maici parcă era în rai.

 Cum să intervi?!

 S-au arătat foarfecele care-l apucă de cap şi-l smulg de acolo. Este ceva îngrozitor ce se întâmplă. Deci a ne angaja să salvăm viaţa este un lucru esenţial în România. 

Am fost întrebat ce se întâmplă în România că în timpul dictaturii era o lege care oprea omorârea copiilor şi acum se omoară copii cu explicaţii. Într-o vreme a dictaturii totuşi copii se năşteau iar acum când este mai multă libertate primul lucru care-l faceţi este să omorâţi copilul.

Cine a dat legea asta ? m-au întrebat.

Pe mine m-au luat prin surprindere că nu ştiam  cine a făcut lucrurile acestea, dar trebuie să ne gândim că regele Belgiei când a fost pus acum câteva săptămâni să semneze legea cu avorturile a preferat să-şi dea demisia decât să o semneze.

 Lumea este atât de tulburată şi stricată încât sunt gata să omoare copii.

Asta nu înseamnă ca nu sunt forţe, chiar în minoritate, care trebuie să se opună. Noi nu trebuie să ne aşteptăm nici în România să avem popularitate. Nu ne aşteptăm la ceva spectaculos, dar în neşansa şi slăbiciunea asta trebuie să luptăm.

 La ora actuală nu-i nimeni ca stat şi putere lumească să apere această viaţă inocentă decât forţe în minoritate creştine conştiente, căci sunt şi creştini care nu se angajează în lupta aceasta.

 Avem o şansă să putem face ceva prin creştini şi oameni conştienţi. Vor trebui să se implice preoţi, pastori nu ca instituţii ci ca persoane.

 Este o mişcare a persoanelor nu a instituţiilor, o fraternizare din toate limbile şi popoarele cu pruncul, cu fătul, cu Dumnezeu pentru salvarea vieţii. Celebrul vers 17 din Ieremia 20  l-am citat şi l-am propus să fie mottoul congresului mondial:

„ cel mai dezastruos lucru de pe pământ este ca pântecele maicii tale să-ţi devină mormânt.”

Un asemenea mormânt nu se poate dezlega niciodată. De ce?

 Pentru că măicuţa rămâne însărcinată cu un mort care nu poate ieşi din ea.

 S-a pierdut de asemenea în Europa şi în lume înţelesul lui Dumnezeu ca persoană în sânul Sfintei Treimi. S-a pierdut Sfânta Treime care este simbolul cel mai teribil al sfintei familii pe pământ: tata ,mama, fiu.

 Am dat exemplu din tradiţia occidentală pe Millet, pictor francez cu celebrul său tablou: tata, mama si pruncuţul care stă cu mâinile deschise ca şi Hristos răstignit. Îşi ţine mâinile  pe pieptul tatălui şi al mamei. Dumnezeu nu-i singuratate ci e comuniune.

S-a făcut o declaraţie care s-a trimes şi la O.N.U. având  titulatura “Dreptul copiilor nenăscuţi”. Aici la primul articol unde spune că  Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute am propus Dumnezeu Sfânta Treime este Creatorul. Numai ca Dumnezeu comuniune putem exista noi ca comunităţi. Iar familia este simbolul cel mai apropiat al Sfintei Treimi.

Altfel aduci copii pe lume ştiind că eşti sub cortul Sfintei Treimi

”Voi trei, noi trei, miluieste-ne pe noi.”

Deci Sfânta Treime, salvarea Feciorelniciei si puterea uriaşă a rugăciunii au fost temele principale.

Această organizaţie pune un mare preţ pe rugăciune, a bisericilor, a familiilor ca să intre Hristos în casa fiecărui om. Acolo se vor şi naşte copii. Copilaşul are nevoie de iubire. Unde nu-i iubire copilaşul nu vine.

Apoi am prezentat pilde din ţară cum prin rugăciune am dobândit enorm în decembrie. Cum ne rugam împreună în Piaţa Universităţii şi la Timişoara. 

Grecia Veche a dispărut când nu s-a mai putut ruga. Un popor care nu se mai poate ruga dispare din istorie. Şi dacă un popor dispare, gândiţi-va cum dispare un om sau cum dispare o familie, fără urmă!

 Se ştie că în casele unde nu este credinţă, nu estenici  rugăciune.

Deci recâstigarea feciorelniciei, reasezarea atitudinii faţă de Dumnezeul cel Viu ca Sfântă Treime şi aşezarea noastră pe rugăciune aceştia sunt cei trei mari piloni pe care ne putem sprijini.

Mulţumesc lui Dumnezeu că a îngăduit să am drumul acesta să pot să vorbesc şi să comunic cu oameni, să fiu înconjurat de atâta dragoste de către o lume a lui Dumnezeu. Toată lumea este preocupată acum de viaţa copilului.

 Nădăjduiesc că vom reuşi şi noi să facem o asemenea aşezare, comunitate Pro Vita de salvare a vieţii care este foarte importantă.

Ei de ani de zile lucrează şi au documente din fiecare ţară ce se întâmplă. Putem preveni să nu se întâmple ce s-a întâmplat în alte ţări.

 Intrăm în această organizaţie cu gândul precis de a salva viaţa în România. Trebuie să ne angajăm să facem ceva!

 O mulţime de tineri pleacă din ţară. Mulţi dintre ei cad pradă iluziilor şi păcatelor. Suntem intr-un fel responsabili şi de cei care pleacă şi de cei care rămân şi mai ales de cei care nu vin pe lume pentru că ura noastră nu-i lasă.

 Astăzi pornim cu convingere pe drum cu prioritate absolută. Şi asta fără Evanghelia lui Hristos nu se poate. Nici o jertfă în sensul acesta nu este de prisos. Dacă Domnul Hristos răsplăteşte pentru un pahar de apa, dar pentru un prunc salvat!  Să ne ajute Dumnezeu!” 

In aceiasi saptamana in data de 15 mai 1990 am purces la formarea unei structuri organizate a acestei Miscari la sfarsitul unui curs de la Universitate, cu participarea studentilor si celor care frecventau cursul facultativ. S-a hotarat ca patron spiritual sa fie Constantin Brancoveanu cu cei 11 copii, “martir si parinte al neamului”.

A consemnat Silviu Despa

“Cine de Domnul nu se teme, nici de oameni nu se ruşinează. Cine nu crede în Dumnezeu , nici faţă de oameni nu are respect. Vechii evrei aveau o vorbă care am reluat-o zilele acestea  într-un ziar şi la o televiziune din străinătate. Este o vorbă celebră păstrată în Deutoronom care spune aşa: „Lo El lo am”. O vorbă ca un proverb: „unde nu este Dumnezeu, nu există popor.”

 Unde este scos Dumnezeu din viaţa oamenilor, oamenii aceştia sunt o masa de manevră în decădere, se dezmembrează, cad pe mâna diabolicului.

 Aşadar problema centrală care a frământat neamul românesc după război încoace a fost treptata  răcire a inimii noastre faţă de Dumnezeu. Tot aparatul politic, toate instrumentele sociale au făcut ca Dumnezeu sa fie izgonit din viaţa oamenilor. Catastrofa ce s-a întâmplat la noi este o catastrofa de natură religioasă în primul rând. Poporul român a fost lipsit de ceea ce ne-a ţinut de doua mii de ani aici: chipul lui Iisus Hristos.

Suntem singurul popor din răsăritul Europei care s-a născut odată cu creştinismul roman. Ne-au creştinat catacombele, ne-au creştinat sfinţii martiri acum doua mii de ani când au venit pe pământul acesta. Iisus Hristos ne-a ţinut până astăzi.

 Am avut norocul că noi nu am avut împăraţi, am avut voievozi care înseamnă cum ai spune în ebraică „Obed Iahve”, adică „slujitorii lui Dumnezeu”. În toate vremurile Domnitorii erau sub ascultarea Bisericii……

Daca Europa nu va termina odată cu ideologiile acestea se vor naşte alţi monştri dictatori.

M-am gândit la tineretul nostru. L-am văzut cum moare. Dacă nu se vor rezolva fundamental lucrurile în România peste 10-20 de ani va apărea din nou  nevoia de sicrie pentru ei.

Era imposibilă atmosfera în care se ajunsese în România. Fără Dumnezeu. Ajunsesem într-o lume în care instalaseră în locul lui Dumnezeu, cum spune Sfânta Scriptură: „urâciunea pustiirii la loc sfânt”. Am văzut cu ochii mei, fratele mi-i martor, pe un stadion imens omul îndrăcit. Era stăpânit de lighioane şi demoni. Îndrăsnise să-şi pună pe portret în jurul capului aureolă, cum este numai la Domnul Hristos şi Sfinţii în bisericile româneşti.  Aceasta s-a întâmplat pe  un stadion uriaş cu o sută de mii de oameni care-l ascultau şi băteau din palme. Mulţi de bună seamă împinşi cu forţa. Gândiţi-vă dumneavoastră la ce decădere s-a ajuns aici pe un teren bine pus la punct de ateizare şi distrugere a sufletului omului. Blestemat, spune Scriptura, tot ce se încrede în om. Ne-au pus să credem în om în locul lui Dumnezeu. Cum sa crezi în om , domnule? Să spună minciuni şi să afirmi că sunt adevărate. Era nebunie dacă mergea aşa în continuare. Înnebunea toată naţiunea asta. Simţeam că neamul se duce de râpă, ca ne îndrăcim cu toţii şi ne ducem la disperare. Dăm slavă lui Dumnezeu că de Crăciun ne-a ridicat această povară din care trebuie să înveţe omenirea întreagă, cel puţin Europa.

Ne-a fost frică de Ceauşescu atunci, acum o sa ziceţi că intrăm în frica de Dumnezeu… Nu fraţilor.

  Ştiţi ce înseamnă  „Iarat Iahve” ,frica de Dumnezeu, la evrei?

 „Frica de Dumnezeu” înseamnă „reşit hacma”adică „ începutul înţelepciunii”.Frica de Dumnezeu este exact frica pe care o porţi faţă de cineva pe care îl iubeşti foarte mult. Eu am frica de soţia mea, va rog să mă credeţi. O  iubesc foarte mult şi mi-e frică să nu mă părăsească. Este o frică să nu ne părăsească Dumnezeu. Atât de mult î-L iubim, El fiind Iubire, încât îmi impun să nu fac ceva rău si urât ca El să  mă părăsească. De aceea frica faţă de Dumnezeu a omului este de cu totul alt ordin decât frica de tiran. Este o frică religioasă, care-i sfântă şi care mai degrabă cheamă valorile şi averile Sale. De aceia ne rugăm : „Rămâi cu noi…”

 Mie îmi pare imens de rău, ca şi tuturor celorlalţi creştini, că a trebuit să se verse sânge în ţara mea, că demonia asta nu a putut pleca în mod paşnic. Dar uite că atât de adânc înrădăcinat a fost răul aici că a trebuit să moară atât tineret şi oameni nevinovaţi.

Repet fraţilor din Basarabia, de la voi am primit un avânt extraordinar, voi aţi fost inima poporului nostru de trei ani încoace. Voi aţi fost primii care aţi dat semnalul. Când vă vazusem nu demult cu preotul în frunte ieşind acolo şi vorbind în august cum aţi vorbit, am zis :

”Gata, inima româniei acolo a reînceput să bată!”

 De fapt marea revoluţie a început la Chişinău, voi aţi început totul, si  s-a tot extins. A început prin Gorbaciov, de fapt a început prin dizidenţa lui Soljeniţîn, de fapt a început prin lacrimile văduvelor şi orfanilor. De fapt a început atunci când s-a tras în preoţi şi ţărani. De fapt a început atunci când s-au pus la cale mârşeviile Europei şi mârşevia de a distruge biserica creştină şi Biblia a devenit carte ilicită şi s-a scos şi sustras din viaţa oamenilor. Atunci a început dezastrul şi prigoanele ce s-au extins şi în popoarele astea.

 Avem şi noi o mare vină în treaba asta ca popor, că suntem foarte îngăduitori. Suntem un popor care am îngăduit prea mult de la Alexandru cel Bun. Românul te rabdă şi neruşinarea altora pe răbdarea noastră a crescut mai mult decât la celelalte popoare.

 Am fost la Budapesta şi ungurii ziceau: „ Poporul român este de neînţeles.  Dacă la noi s-ar întâmpla ce se întâmplă la voi, şi n-am avea ce mânca, noi am face revoluţie imediat.”

 Românii rabdă. Dar până când? Doamne iartă-mă. Vă spun ce zicea profetul Ieremia:

 „ Trebuie să dărâmi  iar după aceea să ari şi să semeni ca să crească ceva nou.”

 A vorbi negativ şi a arăta relele este doar o parte din lucrarea care trebuie făcută. Trebuie să arăm acum şi să semănăm. Locul este stropit cu sângele copiilor Revoluţiei, sânge proaspăt care va rodi o nouă seminţie şi un nou fel de a gândi în România.

Evanghelia lui Iisus Hristos este cartea de căpătâi după care noi astăzi încercăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, să refacem fiinţa acestui popor…Să începem reevanghelizarea copiilor în familie, şcoli şi grădiniţe. Să începem evanghelizarea cu noi înşine.

 Să mergem cu toţii să ne pocăim fiecare după felul său, care-i ortodox, care-i catolic, care-i neo protestant, fiecare să mergem la sfânta biserică şi în taina lacrimilor noastre să ne plângem păcatele să-i cerem iertare lui Dumnezeu şi să începem o viaţă nouă.

 Să ne iertăm cu noi înşine înaintea lui Hristos că nu ne vom mai întoarce la blidul de linte al Egipteanului şi nu vom mai îngădui nimănui dintre noi să se furişeze înaintea noastră ca apoi să-L alunge pe Dumnezeu şi Evanghelia lui Iisus Hristos din viaţa poporului nostru…

Cel care nu crede să nu facă pe grozavul că el este superior celui care crede. Să aibă smerenia să zica: „Măi, eu nu cred.”

 Un mare scriitor a spus pe patul de moarte : „ cel mai bun dar care mi s-ar putea da în viaţă ar fi credinţa, n-o am , admir însă pe toţi care au credinţă”. Să nu apară ateul şi să zică: „ Eu sunt buricul pământului” şi să-l prigonească pe cel care crede. Să aibă smerenia să recunoască în sufletul lui că este o mare lipsă si să-l recunoască pe cel care crede.

 Aş îndrăzni să spun îndemnul lui Bălcescu care a fost creştin si a zis aşa:

„individul să se sacrifice familiei.”

Să nu începem acum să trăim de capul nostru. Deci individul să se sacrifice familiei iar familia sa se sacrifice naţiunii, patriei şi legii lui Dumnezeu. Adică să nu ne facem cuiburi din familie şi să nu ne intereseze ce se întâmplă în ţară. Să punem deci problema neamului .

 Cum putem salva acest neam, această seminţie?

 În Apocalipsa Sfântul Ioan spune că trebuie să ne prezentam ca seminţie înaintea lui Dumnezeu, nu de capul nostru. Deci trebuie sa ne coagulam ca naţiune. O naţiune fără Dumnezeu, care nu ţine seama de legile lui Dumnezeu este sortită pierii şi dezastrului. Dacă mergem înainte tot aşa riscăm să ne pierdem ca popor, exact cum au spus evreii:

 „Lo El, lo am” adică „fără Dumnezeu, nu existaţi ca popor”.

Sa ne ajute Dumnezeu să ne refacem sub legile lui, sub legile Iubirii. Pentru că Dumnezeu este Iubire, este Tatăl nostru cu inimă de Mamă.

Să avem curajul să ne întoarcem la El. El ne va ierta şi ne va reface ca seminţie pe faţa pământului, să avem însă curajul mărturisirii, onestităţii şi cinstei. Aşa să ne ajute Dumnezeu! “ 

 Poetul a primit vizita multor scriitori din Basarabia încă din perioada dictaturii. S-a luptat foarte mult  pentru apariţia unei antologii de poezie în litera latină a poeţilor din Basarabia ocupata de Sovietici.  Uneori am participat şi eu la aceste întâlniri. Am întâlnit  în ospitaliera casă a  poetului, basarabeni precum G. Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, si mulţi alţii. Aceşti scriitori basarabeni s-au alăturat imediat cum au venit in Romania dupa revoluţie la colectivul redactiei Renasterea.    

   Ioan Alexandru amintea studenţilor şi prietenilor săi spusele lui  Aleksandr Soljeniţîn, disidentul rus care a recunoscut norul de căinţă făcut de Germania după război înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu a îngăduit unificarea nemţilor. Soljenitin  şi-a criticat  co-naţionalii ruşi care în aceiaşi perioada post-belică au continuat să aducă jertfe idolilor atei.

 Ioan Alexandru în acelaşi spirit  îndemna pe românii de pe ambele maluri ale Prutului la pocăinţă şi refacerea credinţei în viaţa lor, amintindu-le de experienţele prin care au trecut aceste neamuri după război: 

“Rusia a căzut in mâna comuniştilor pentru că au putut fi manipulate cu uşurinţă mase ignorante, ne cunoscătoare ale Scripturii.

 Am fost în case ruseşti unde în locul icoanelor lui Iisus Hristos şi ale Maicii Domnului se aflau Lenin şi Stalin…

Noi nu ne vom putea unifica nici cu fraţii din Basarabia şi nu vom fi uniţi între noi în această ţară dacă nu vom face căinţă , adică părându-ne rău de ce am făcut , să ne mărturisim şi să ne întoarcem să trăim din cel ce este Pâinea Vieţii , Lumina lumii, Apa cea vie, Alfa şi Omega istoriei care se numeşte Iisus Hristos. „

 Ioan vestea de câte ori avea ocazia  nedreptatea şi drama  românilor care au suferit în urma comunismului adus de clica lui Marx si Lenin  infectând cu  ideologiile  lor o mare parte din intelectualitatea ţării:  

„Comuniştii atei ne luaseră Basarabia cu forţa, o mare parte din trupul Ţării era junghiată de comuniştii atei ai lui Stalin şi Lenin şi armata noastră s-a socotit cruciată împotriva comunismului.

 Am plecat pe front să murim ori să înfrângem comunismul.

 Nu Rusia, nu pe ruşi să-i ocupăm, ci să eliberăm Rusia creştină de comunism. Am dovezi din partea a doi preoţi militari ce au luat parte la această cruciadă împotriva comunismului. Parintele Paschia, preot militar, Parintele Lecca,mi-au mărturisit adevarul.

Armata româna n-a vrut sa ocupe Rusia ci să elibereze Basarabia cazută dictat în mâna comuniştilor atei şi să ajute Rusia să se elibereze de comunism care era antirusesc cum se recunoaşte astăzi chiar în Rusia. Opera lui Soljenitîn stă mărturie…”   

    Mai târziu, după ce s-a întors din vizitele pe care le făcuse în  America şi Germania, înainte de atacul cerebral suferit la Arad, Ioan Alexandru a adresat o invitaţie dizidentului rus Aleksandr Soljenitin la Bucureşti  pentru un dialog şi pentru a-i oferi titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti din partea tineretului creştin democrat. Am primit recent  manuscrisul care trebuia să  acompanieze invitaţia oficială,  redactată şi tradusă direct în limba rusă de către preotul Paul Mihail originar din Basarabia şi  Ioan Alexandru.Vă prezint mai jos traducerea din ruseşte  a acestei invitaţii făcută ulterior de Mihai Prepeliţă : 

 ”Mult stimate şi iubite frate întru Hristos Aleksandr Soljenitin

După dialogul frăţesc şi prietenesc susţinut cu Aleksandr Ogorodnikov vă rog să-mi permiteţi să mă adresez Domniei Voastre în legatură cu o posibilă vizită la Bucureşti.

Din partea tineretului creştin democrat din Bucureşti la adresa D-stra am expediat invitaţia pentru a vă oferi titlu de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti.

 Aceasta invitaţie v-am adresat-o şi eu când m-am aflat în S.U.A. Întâlnirile şi discuţiile pe care le-am avut cu preşedintele S.U.A. şi , mai recent cu preşedintele Germaniei, mă obligă să mă adresez Domniei Voastre ca unei personalităţi care are de spus un cuvânt tare pentru viitorul omenirii mai ales în această zi măreaţă a creştinătăţii, prin exemplul vieţii D-stre pline de eroism si o comportare până la jertfirea de sine.În aşteptarea acestui viitor dialog cu Domnia Voastră, eu în calitatea mea de scriitor creştin şi, în ultima perioadă ca senator al Parlamentului României, Vă doresc să vă împliniţi munca D-stră întru redresarea Rusiei în spiritul moralei creştine pravoslavnice. 

Al D-stră Ioan Alexandru De ziua Înălţării Domnului 1994 “

A consemnat Silviu Despa

 „Atitudinea faţă de stat, naţiune şi biserică ca si explicarea lor în contextul istoric si  delimitarea razelor lor de lucrare şi de acţiune într-o societate sunt fundamentale. Daca una dintre aceste instituţii nu-şi delimitează exact raza de lucrare sau nu se explică faţă de celelalte atunci riscul de a aluneca spre demonizarea societăţii, cum s-a întâmplat de 300 de ani încoace în Europa, este foarte mare. Sunt trei atitudini fundamentale de la revoluţia franceză încoace faţă de biserică, stat şi naţiune. Înainte trebuie să menţionez că Biserica este mama tuturor popoarelor europene inclusiv a Americii. Este cea mai veche instituţie şi la noi cum spune Eminescu „mama poporului român“.

În 1790 americanii au despărţit biserica de stat ca să o protejeze.  Un stat amestecat din punct de vedere spiritual  nu trebuie să îngrădească lucrarea bisericii în naţiune. În acest sens a fost benefică această atitudine care a dus la o creştere imensă a rolului Bisericii fără ca statul să  piardă din pricina aceasta. Separarea  bisericii de stat în America a dus la înoirea maximă a bisericii, a religiei şi a vieţii civilizatorii. America ar fi astăzi de neconceput ca şi întreaga Europa fără educaţia creştină în familii, şcoli, grădiniţe si Universităţi. 

Revoluţia Franceză a înlăturat lucrarea bisericii şi a avut o alta atitudine în această problemă cu consecinţe nefaste în Franţa şi Europa. Regimul Iacobin spunea ca nu adoptă nici o biserică pentru că „revoluţia este o biserică. De aici până la atitudinea comunistă faţă de Biserică a fost doar un pas.

Partidul Comunist Sovietic în 1933 decreta: „este necesar să afirmăm cu claritate că decretul separării bisericii de stat, a scolii de biserică, a fost de la bun început îndreptat împotriva religiei”. Asadar regimul sovietic nu a dus niciodată o politica în care ateismul şi religia ar concura de pe picior de egalitate. Într-un schimb de scrisori Gorky-Lenin acesta din urmă îi spune marelui scriitor:

„Separarea bisericii de stat înseamnă nimicirea acesteia”

 în timp ce Gorky socotea această separaţie ca o eliberare a bisericii de sub opresiunea statală.

Acelaşi lucru, cu mici nuanţe, s-a întâmplat în Germania nazistă, unde a fost absolutizată naţiunea, în defavoarea bisericii şi unde biserica la fel a fost prigonită.

Atât statul, cât şi naţiunea, care sunt fiice ale Bisericii, nu pot să-şi asume rolul Bisericii, rostul central de formaţie a omului. Dacă această instituţie fundamentală nu este reaşezată în drepturile ei, România, în mare parte demonizată, cum au spus-o atâţia gânditori şi cum o constatăm cu toţii, nu va putea renaşte la dimensiunea ei reală.

Aşadar energiile divine, energiile ne-create se împărtăşesc prin biserică celorlalte instituţii ale statului…ale societăţii. Aceste energii coboară asupra bisericii pe care le revarsă asupra naţiunii prin intermediul statului.

Staul este el însuşi un slujitor al Bisericii pentru mântuirea naţiunii. Noi avem un scop precis în lucrarea societăţii în care trăim, scopul este mântuirea persoanei şi a întregii naţiuni. Mântuirea colectivităţii acesteia, mântuirea  întregului organism social. Avem un text fundamental în înţelegerea Statului , în scrisoarea către Romani cap 13 in care apostolul Pavel cheamă oamenii să se supună acestei puteri pentru că ea este slujitoarea lui Dumnezeu. Statul este slujitorul, este diaconul, pentru înfăptuirea faptelor bune. Este aşadar un slujitor al bisericii şi al naţiunii. Nu e o instituţie autonomă care domneşte peste biserică şi naţiune, ci este un slujitor. Iar în momentul în care iese din această slujire el nu mai are nici o justificare. Un comentator american recent spunea acest lucru astfel:

 “Statul protejează pachetul de legi de la Dunezeu ca ele să fie puse în practică de către naţiune, de către popor.”

  Aşa ceva este sau vrea să fie Statul american sau  Statul german. Prezenţa lui (Statului) cea mai eficace este când nici nu-i simţi prezenţa. Prezenţa lui se face simţită numai atunci când el poate face mai bine decât o persoană sau un grup de persoane libere o lucrare binefăcătoare de interes obştesc în societate. Câtă vreme el nu face aşa ceva, nu-şi justifică în nici un fel lucrarea.

 România se află într-un moment crucial al existenţei sale, în care trebuie să întărească instituţia centrală de care depinde atât statul cât şi bunul mers al naţiunii, şi aceasta este Biserica.

Am să arăt acest lucru pictural cum arătau aceste lucruri în tradiţia noastră bizantină, cum arăta statul în societatea bizantină. Uitaţi-vă aici (un mozaic bizantin) este Iustinian, împăratul bizantin care ţine o prescură în mână care reprezintă trupul lui Isus Hristos. El este slujitorul care adună grâul şi aduce pâinea la biserică ca biserica să poată săvârşi sfintele taine. Soţia lui, Teodora, este cea care strânge strugurii de pe câmp împreună cu comunitatea ei în care este slujitoare. Aduce potirul cu vin să se săvârşească sfânta euharistie. Ei nu-şi justifică prezenţa în naţiune decât ca slujitori.

    Orice stat care nu slujeşte libertatea persoanei, care nu slujeşte mântuirea naţiunii, este un stat diabolic şi pericolul pentru alienarea societăţii este real. Lucrurile acestea le-am trăit în acest secol, le-au trăit germanii într-un stat totalitar şi noi le-am trăit în ţările acestea comuniste unde un partid comunist şi-a asumat demonica putere de a controla fiecare persoană şi de a fi un stat absolut care a dus la crimele şi la grozăviile care le cunoaştem cu toţii.

Problema fundamentală de astăzi este reaşezarea bisericii. Iar Biserica, cum spune Iorga, in România înseamnă biserica Ortodoxa în primul rând, , dar înseamnă şi Biserica Greco-Catolică, Biserica Catolică, Bisericile Protestante şi Neo-protestante , toţi acei creştini care-l mărturisesc pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.”

 A consemnat Silviu Despa