Invierea de Craciun

„Pentru învierea morţilor mă prigoniţi.” Apostolul Pavel

         Am fost împreună cu Poetul la Timisoara în 1990  înainte de Craciun pentru a comemora un an de la revoluţie.  Piaţa din faţa Operei era plină de mulţimea de oameni care ascultau mesajele liderilor politici invitaţi din toată ţara. Ioan Alexandru era de asemenea invitat. Stăteam în spatele lui in balconul Operei în momentul în care i s-a dat cuvântul. Vedeam peste umărul său mii de oameni jos, în stradă, şi Catedrala Metropolitană în faţă. Ioan a strigat cu voce tare :

„Hristos a înviat!”

şi în urmatoarea  secundă un uriaş răspuns a venit din piaţă

 ”Adevărat a înviat!”

Instantaneu mii de lumini din  ziare aprinse, lumânări şi brichete s-au înălţat din mulţimea de oameni. Crăciunul a devenit noaptea învierii. Era o seara a învierii pentru Timişoara.

În urmatoarele zile în Parlament, la Televiziuni şi în presă a fost batjocorit de către foştii comunişti că a zis „Hristos a înviat” în ajunul Crăciunului. A primit apoi insulte şi ameninţări prin telefon şi prin postă de la diverşi anonimi. Atunci a înţeles Ioan Alexandru ura cu care era urmărit Sfântul Pavel când striga în piaţă „pentru învierea morţilor mă prigoniţi”. Avea să  consemneze mai târziu:

„Pentru acest fapt al vestirii lui Iisus Hristos am fost blasfemiat şi mi s-a scris rânduri de ură ca acestea:

„Nu ne-ai arătat în ce carte de religie ai găsit scris că de Crăciun a înviat Hristos. Consider că fiind atins de morbul turbării, ar trebui să fii predat instituţiei medicale ce se ocupă de cei atinşi de această boală până ce dracul îşi va face datoria. Semnat , un grup de cetăţeni care ţin la liniştea ţării.”

 Am mai primit asemenea insulte, am fost înjurat cumplit la telefon, dar aceste rânduri mă onorează şi ştiu ce straturi adânci de întunerice demonice urlă prin aceste cuvinte la auzul mărturisirii învierii lui Iisus Hristos în faţa mulţimilor ce l-au ovaţionat acolo la Timişoara şi nicidecum să-i ofenseze într-un fel. Dacă ar fi vremile dictaturii cred că aş fi lapidat. Înţeleg ura cu care era urmărit Sfântul Pavel  cănd striga în piaţă: „Pentru învierea morţilor mă prigoniţi.”

Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a arătat pe piele propie câtă ură zace în atei împotriva Lui. Cât de vinovaţi suntem că nu-l vestim pe Hristos, înviatul din morţi, fraţilor noştri.

 Iubite frate ce mi-ai scris aceste rânduri pline de ură îţi doresc bucuria şi pacea inimii mele datorită Învierii lui Iisus Hristos. Ştiu că ura ce vă stăpâneşte nu-i partea cea mai bună şi singura a inimii Dumneavoastră şi mă voi ruga pentru mântuirea Dumneavoastră, câţi sunteţi, dacă sunteţi mai mulţi ce mi-aţi scris aceste cuvinte îngrozitoare în felul lor. Nu numai că nu mă ating aceste ameninţări, dar o imensă milă mă cuprinde ştiind în ce lume trăiesc. Îmi pare rău că nu semnaţi scrisoarea  deşi vă spuneţi mulţi nici un nume nu onorează injuriile şi calomnia.

Vreau să mă rog mai precis pentru Dumneavoastră. Dacă mi-aţi fi trimis numele Dumneavoastră v-aş fi chiar recunoscător. Se vede că aţi semnat-o toţi această scrisoare şi aţi dat-o anonimă bătută la maşină pe hârtie de cel puţin două decenii pentru că vă este frică a fi recunoscuţi.

 Anonimatul urii şi asta este într-un fel un semn bun. Nu vă identificaţi întru totul cu ura ce vă animă împotriva celui ce a înviat din morţi şi a celor ce îi mărturisesc Învierea.

Ştiu că pot fi lovit oricând. M-am expus mărturisindu-i Învierea.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Ştiţi că Serafim de Sarov, unul dintre marii sfinţi ai lumii moderne spunea zilnic oricui îi ieşea în cale:

“Hristos a înviat! Bucuria mea!”

 Chiar şi celor ce veniseră să-l omoare  lăsândul lat în chilie i-a întâmpinat astfel.

Hristos a înviat! Bucuria mea, vă răspund cu Sfântul Serafim, iubite frate autor al scrisorii blasfemiatoare.

Că sunt nebun de legat mi s-a spus cu douăzeci de ani în urmă şi totuşi trăiesc şi am scris după puteri de atunci o operă creştină de zece volume şi japonezii m-au invitat să vorbesc studenţilor lor şi mi-au încoronat opera şi cuvântul cu o frunză de aur, iar în America dintre vocile de cuvântători după revoluţie şi a mea a fost socotită printre cele mai bune , ovaţionată-n picioare, ieraţi-mă.

“Eşti nebun Pavele”, îi spuneau Sfântului Pavel vorbind despre Iisus Hristos, Înviatul din morţi.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Acum mă faceţi turbat, nu sunt nici primul, nici ultimul lovit cu astfel de cuvinte. Era cu neputinţă ştiind tot ce s-a întâmplat la Timişoara în faţa zecilor de mii adunaţi întru veşnica pomenire a celor junghiaţi în această piaţă să nu spun cel mai înălţător cuvânt din istorie. -Hristos a înviat!

 Şi inimile tuturor au răspuns : -Adevărat a înviat!

Pe ce şi-au întemeiat apostolii mărturisitori  cu toată fiinţa murind martiri mai toţi. Evangheliile ne-au lăsat mai multe dovezi toate la îndemâna noastră:

1 Mormântul gol

2Spusa femeilor

3Mărturia apostolilor Petru şi Ioan

4Mărturia îngerilor

5Mărturia ucenicilor de la Emaus

6Mărturia lui Toma

7Apariţiile lui Iisus Hristos însuşi, Înviatul din morţi, care sta la originea celorlalte.

A spune că a înviat Hristos odată pe an de Paşti cu ouă roşii şi mielul fript în cuptor, a te găti o singură dată pe an în haine noi să scoţi ochii săracilor cu avuţia straielor tale şi să spui „`stos a-înviat”,” `vărat c-a-nviat” acestea nu sunt Paştile şi Bucuria Învierii în vecii vecilor.

 A înviat Hristos fraţilor!, nu Paştile le celebrăm noi, ci învierea, Hristos a înviat din morţi, nu o smulgere dintr-o robie telurică şi intrarea într-o alta, ci izbăvirea de sub puterea păcatului şi a morţii dar mai presus  Bucuria de a fi de acum încolo împreună, cu Dumnezeul cel viu. Nu mai pleacă dintre noi devreme ce a înviat din morţi, rămâne cu noi, doar a şi spus-o:

„Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor.”

Aceasta este uriaşa noutate, consolare şi mângâiere.” 

   Isultătorii  nu stiau că pentru Ioan Alexandru, Hristos era viu zi şi noapte în inima lui. Ei nu ştiau că pentru el, Crăciunul şi Pastele nu erau cutii pentru Hristos care se deschideau conform calendarului. Ei nu stiau că Învierea este luminatul evenimentul prin care toate celelate evenimente işi primesc şi ele interpretarea mântuitoare. Nu dupa mult timp  a scris  câteva zeci de pagini dedicate Învierii în care spunea: 

„Am un singur cuvânt de spus în acest neam, de fapt două : Hristos a înviat ! Sunt fericit că Dumnezeu m-a adus pe lume prin veacuri din daco-romanii creştini ai Transilvaniei şi de doua mii de ani mă tot pregăteşte Duhul Sfânt să pot spune exact în această duminică, în cel mai mareţ oraş al vieţii mele Timişoara aceste cuvinte teribile care au schimbat soarta omenirii:

- Hristos a înviat!”

 Despre Învierea Domnului a scris şi vorbit la cursuri sau în alte împrejurări ca un martor, intrând în pielea apostolilor şi a celor care l-au văzut şi auzit în carne şi oase după arătarea transfigurată de după moartea şi învierea Sa .

 Îmi amintesc cum explica la curs temeiurile proclamării Învierii lui Iisus Hristos ca cea mai de seamă faptă în istoria omenirii, pornind de la cele mai vechi texte pe care le păstrează cărţile sfinte. În acelaşi timp ne punea în faţa ochilor un album cu celebra pictura a lui Grunwalt şi  spunea : 

 “Miliardele de celule photo care sunt în ochii pământenilor au fost străpunse de Învierea lui Iisus Hristos şi au putut să scoată din fântânile aducerii aminte ale privirii imagini ca acestea (Învierea de Grunwalt).

 Ca şi cum ochii lui Grunwalt dupa 1500 de ani ar fi văzut arătania care a apărut lui Petru şi celorlalţi. În adâncul miliardelor de celule ale ochilor noştri se află imaginea Învierii lui Iisus Hristos cea reală şi istorică care ne însoţeşte de la leagan la mormânt pe fiecare dintre noi şi care transpare în speranţele noastre, în visele noastre, în trezirile noastre la viaţă. 

Aflăm despre Înviere pe calea văzului dar mai ales pe cea a cuvântului, prin auz, iar prin minte se face înţeleasa Scriptura. Este Logosul care pătrunde prin auz şi zdrobeşte inima şi arde ca foc ce nu se mistuie, vestind până la sfârşitul veacurilor acest eveniment. Acestea două simţuri, văzul şi auzul , s-au unit să celebreze , să jubileze în inima noastră bucuria bucuriilor, sărbătoarea sărbătorilor şi să spună cu certitudine :

“Da ,suntem martorii Învierii Lui , slava ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi adevăr!”

 Ioan Alexandru vorbea ca un martor ocular, nu ca unul care doar a auzit sau a citit. Eu cred  ca a avut un har şi dar special de la Dumnezeu să poată vedea cele nevăzute ca printr-o oglindă întunecată cum spune Sfântul Pavel, şi să le poată mărturisii  în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. După toată opera sa scrisă, rostită şi vieţuită în harul Domnului nu şi-a mai dorit decât un singur lucru pe care îl spune în preziua morţii sale la Bonn în patul de suferinţă:

“să-L văd în mod deplin şi desăvârşit pe Hristos.” 

Pentru Ioan Alexandru Învierea era pasiunea vieţii sale. Avea aceiaşi convingere cu Apostolul Pavel când a zis:

“una stiu, alerg sa-l gasesc pe Hristos si puterea invierii Lui”

A încercat să pătrundă mai mult decât este omeneşte posibil în înţelesul şi semnificaţia Învierii traind precum  ”crucea spre inviere” cum a spus Pr.Constantin Galeriu. A vestit intr-un fel sau altul invierea in toate ocaziile ivite de a se manifesta public:

„Hristos, prin Înviere a adus în natura noastră umană ceea ce nimeni nu a adus până la El. Mulţi au adus suferinţă înainte şi după El. Noi toţi trecem mai devreme sau mai târziu prin suferinţă şi moarte. Hristos însuşi a suferit toate durerile noastre dar mai mult decât atât a adus ceva nou pentru noi ,a adus Învierea ca ceva după care suspină toată făptura.” 

Poetul a văzut Creştinismul ca o mare aventură a omului cu Dumnezeu care a schimbat cursul istoriei şi poate schimba cursul fiecărei vieţi spre mântuirea pe care Hristos a săvârşit-o. În vârtejul  unei  asemenea aventuri, în care nu a fost loc de plictiseală, m-am simţit în aceşti ani petrecuţi împreună cu Ioan Alexandru.

A consemnat Silviu Despa

Fratele Ioan

      La sfarsitul lansarii filmului “Mai presus de moarte in Iubire” la Muzeul Taranului Roman, am fost intampinat de Dr. Mihai Oprescu, medicul de familie al poetului. Mergea greu,  asistat de un tanar. Mi-a lasat o hartie batuta la masina cu titlul ” Fratele Ioan”.

 Este marturia unui credincios romano-catolic  practicant care a fost nelipsit la cursurile de la Universitate. Era cel mai varsnic student.  Uneori mai venea si batranul monah Nicolae Stainhardt cu pasi marunti spre amfiteatru sa i-a notite la cursul sustinut de poet, asezandu-se smerit in primul rand.

Va prezint  textul acestei scrisori care pare a fi un fel de cuvantare nespusa, pregatita de dansul pentru despartirea din aceasta lume de Ioan Alexandru:

“Transilvania e un imn.”  Ioan Alexandru

     La o încrucişare de străzi, auzindu-mă spunând cuvântul Laudetur a intrat în sufletul meu şi eu într-al lui. Voi spune numai câteva propoziţiuni sau fraze, rămânând pentru mai târziu amănuntele şi descifrarea vieţii lui. Biografia lui începe cu noaptea de Crăciun, când s-a născut. A fost un semn această naştere care a coincis, ca zi, cu Sărbătoarea Celui pe care avea să-l slujească prin cuvânt şi faptă până la închiderea ochilor. În cartea lui “Bat clopotele în Ardeal” , care va trebui reeditată, este viaţa lui de copil petrecută în satul lui natal, Topa , unde încă de mic, a cunoscut bucuriile şi durerile ţăranului român. Viaţa lui de copil se încheie , spunând în această carte, odată cu luarea cailor la gospodăria colectivă, când el a constatat că tatăl lui nu poate să impiedice acest lucru. Să-l citiţi şi dumneavoastră, căutând această carte, şi veţi înţelege ce a însemnat viaţa ţăranului transilvan pentru cel mai mare poet taran transilvan creştin şi (sau) cel mai ţăran dintre poeţi ; aceste două calităţi, ţăran şi poet, în cazul lui sunt legate prin credinţă. Las la o parte liceul George Bariţiu, Filologia Clujeană, revistele, pentru ca să trec la doctoratul lui cu teza Patria la Pindar şi Eminescu (era prima traducere a Odelor lui Pindar în româneşte). Apoi a fost asistent la Filologia bucureşteană, la catedra Eminescu, unde era profesor doamna Dumitrescu Buşulenga până când această catedră s-a desfiinţat. Au urmat câţiva ani buni petrecuţi în Germania, făcând studii cu Martin Haidegger, cel care îl recomandase pentru Bursa Humbold. Şi aici este un miracol dar pentru mai târziu, când cineva se va bucura mai mult, descoperindu-l în biografia lui. Cine vrea să se intereseze şi de măicuţa lui, care a murit pe câmp, muncind, găseşte date în cartea citată. Au urmat o serie de volume, până la Imnele bucuriei, admisă la publicare, imediat , de Marin Preda. Apoi cartea a avut un succes extraordinar. Au urmat o serie de Imne pentru mai multe provincii româneşti, unele încă nepublicate. Există un număr de peste 500 de pagini, cuprinzând Imnele lui Brâncoveanu ; ca să le scrie, poetul a dormit 14 zile pe parchetul gol şi postind, aşa cum a stat Brâncoveanu în beciul turcesc. Povestea vieţii lui Brâncoveanu, cu moarte fiilor săi decapitaţi, a trezit un mare interes în oraşele americane, unde poetul era mereu invitat să povestească această teribilă tragedie a domnitorului român, care nu a renunţat la credinţă. Toată această publicare a Imnelor a fost sfătuită de părintele greco-catolic  Miclea, care a cerut să aştearnă peste toate provinciile româneşti lauda şi durerea creştină a acestora. Tot acest părinte i-a făcut şi cea mai elogioasă critică în 20 de pagini la publicarea Imnelor iubirii. Eu i-am trimis acestui părinte Imnele iubirii fiindcă el nu o găsise. Cred că se mai găseşte undeva manuscrisul care trebuie neapărat publicat. Apoi traducerea Cântării cântărilor, rubrici la diferite ziare şi publicaţii de cultură, ca şi două volume de eseuri, Iubirea de patrie. Sunt răspândite printr-o mulţime de reviste de cultură eseuri, consideraţii critice, toate având acelaşi iz al creştinismului ecumenic şi românesc.

 La Belu, Eminescu avea un bust modest ; Ioan după multă strădanie a reuşit să pună o cruce pe mormântul Poetului.

La o expoziţie a marelui sculptor creştin Gheorghe Anghel cele doua mari personalităţi ale neamului românesc, pe care acesta le realizase,”poetul şi preotul” au fost aşezate faţă în faţă. Singurul care a atras atenţia asupra acestei mari înfăptuiri a fost Ioan Alexandru, în trei cronici succesive. Preotul, Monseniorul Ghika, era numit, din motive pe care le înţelegem, Cărturarul, iar poetul era Eminescu.

A fost o adunare la Roma a poeţilor din jurul Mediteranei, la primăria Romei. Ioan Alexandru a luat medalia de aur recitând de trei ori, fiind obligat de public, poezia “Mama Roma”. Aceiaşi poezie a fost recitată tot de el la înscăunarea , la catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, a Episcopului Monsenior Ioan Robu. Dacă îmi aduc bine aminte este pentru prima oară când publicul a aplaudat în biserică.

La o conferinţă internaţională în Rusia sovietică asupra poemei Oastea lui Igor,  Ioan Alexandru a caracterizat lupta ruşilor împotriva mongolilor drept o cruciadă internă; succesul a fost cu totul neobişnuit. Motoul la conferinţa lui Ioan Alexandru a fost făcut de subsemnatul. Merită să vă spun cum Academia Rusa (U.R.S.S.) i-a întrebat pe aceşti savanţi străini, care participaseră la aniversare ce ar dori sa li se ofere în dar. Toţi au cerut ceva specific Rusiei (blănuri, etc). Doar Ioan nu a cerut nimic. Dar la insistenţele academicianului rus a spus că ar dori să facă o antologie de poezie din Moldova (Basarabia). După o amânmare de o zi i s-a dat un raspuns afirmativ. Întârzierea de un an a publicării acestei antologii, sa mi se ierte că spun, s-a datorat în exclusivitate părţii române. Lucrul ar fi fost uşor deoarece era necesară doar transliterarea. Această antologie ca şi vizitele pe care le-a făcut Ioan la Chişinau, când a raspuns în continuu 15 ore la întrebările puse, chiar sub ameninţări( uneori ameninţările continuau şi noaptea , la telefon), au fost de mare valoare. Ele au coagulat simţirea românească din Basarabia. Martor este Grigore Vieru care a spus într-o poezie „ tu nu plângi lacrima, o naşti“. La remarca mea că acesta este unul dintre cele mai frumoase versuri din lirica românească, Grigore Vieru a spus : „ acestea sunt închinate lui Ioan Alexandru“.

 La un maslu ţinut la biserica Visarion, pentru vindecarea fratelui Ioan, un preot, spre cinstea cuvioşiei sale, a spus textual aceste cuvinte:“ nimeni nu a făcut mai mult pentru Basarabia, decât Ioan Alexandru.“

Tot el a fost cel care a fondat organizaţia Pro Vita în România.

Deasupra Congresului american a fluturat drapelul nostru tricolor în ziua cinstirii lui Ioan Alexandru. Este o premieră pentru noi.

Un mare număr de profesori, laici, preoţi, din Transilvania, veneau să-i ceară sfat şi ajutor. Cât de cât am contribuit şi eu , să-l ajut, iertaţi-mi lipsa de modestie.

Dar cel mai important lucru şi cel mai de valoare este cursul universitar, întâi la catedra Eminescu şi apoi cursul lui, de ebraică, care era un curs propriu-zis de teologie creştină, literatură şi poezie creştină. Cu ce greutăţi s-a ţinut acest curs, cu câte oprelişti şi ameninţări! Noi trebuia să trecem uneori prin podul universităţii  sau să intrăm printr-un amfiteatru de la matematică. Am întâlnit recent un elev al lui care a ajuns preot ortodox la 40 de ani şi care mărturisea această luptă care a dat-o acest om  pentru Cristos în mediile universitare şi în alte medii. La aceste cursuri au participat ortodocşi, catolici, protestanţi, neo-protestanţi, evrei. Trei tineri evrei s-au convertit la creştinism în urma acestor cursuri. Există document scris despre acest lucru. Veneau de asemenea şi atei. În Germania a ţinut la universităţi germane câte 4 ore, de doua ori pe zi, separate de o oră. Ministrul culturii din Bavaria s-a întreţinut cu Ioan 4 ore, acasă la ministru.

Este, cred eu, la noi primul profesor laic, care a ţinut cursul de teologie ecumenică în bezna ateistă în care ne găseam. La universitatea din Iaşi, ca şi la Institutul teologic catolic din Iaşi a ţinut cursuri apreciate de ambele părţi. La universitatea din Iaşi a vorbit , ca exemplu, despre Oedip şi Iov. Ce extraordinară impresie a lăsat şi ce idei , care deosebesc cele două mari personaje ale antichităţii!

Profesorul Papu a avut întotdeauna cuvinte elogioase, în special asupra unei poezii, despre care spunea că este un imn funebru dintre cele mai importante din literatura universală.

I-am fost medic dânsului şi copiilor lui şi pot să spun că i-a crescut în spirit cu adevărat creştinesc. Cu fiecare copil se ruga seara şi dimineaţa şi cu toţii împreună. Şi dacă copiii, cum sunt copiii, refuzau câte un lucru, nu au refuzat niciodată rugăciunea.

 Cu discreţie , dar şi cu fermitate, soţia poetului, doamna Ulvine, întreţinând şi întreaga gospodărie, s-a ocupat îndeaproape de cei 5 copii, care au fost crescuţi în spirit creştin şi civilizaţia iubirii. Pentru doamna Ulvine, această jertfă a însemnat renunţarea la cariera universitară. Cursul de literatură comparată ţinute ocazional în locul soţului său încântau auditoriul, dovedind o reală vocaţie universitară, la care a renunţat din jerfelnicie.

În ce mă priveşte , viaţa mea a fost teribil influenţată de acest mare poet şi creştin. 

Colonel (R) medic Dr. Oprescu Mihai, veteran de război.   

Legamant la Agapia

         Am fost împreună cu Ioan Alexandru, părintele Ioanichie Bălan şi un grup de discipoli ai părintelui Nicodim Măndiţă la Mănăstirea Agapia. Afară la fereastra de răsărit a bisericii din cimitirul Mănăstirii la crucea mormântului lui Nicodim Măndiţă, poetul a ţinut o predică însufleţită despre pruncii nennăscuţi care erau avortaţi în România anilor 90, dar şi despre adevărata casă pe care trebuie să o zidească Europa creştină. Am publicat această cuvântare a poetului în prima revistă pro vita “Dreptul la viaţă” pe care am editat-o şi tipărit-o într-un tiraj foarte mic în 1990, sub titlu “Legământ la Agapia”:

 

„Suntem în jurul unui mormânt, care păstrează după 2000 de ani mesajul central al creştinismului, care este învierea din morţi. “Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede întru Mine, de va şi muri, viu va fi” (Ioan II, 25). Nu toate religiile lumii au acest mesaj, ci numai una singură are acest mesaj, si aceasta este puterea creştinismului, şi de aceea toate popoarele pământului, într-un fel sau altul, s-au strâns în jurul acestui mesaj: “mesajul învierii morţilor”.
Nu murim pentru totdeauna; chiar dacă murim, prin credinţă suntem vii. Nu ne-am strâns aici să comemorăm un mort; nu ne-am strâns aici să prăznuim o mortăciune. Pentru evrei era păcat, extra muros, era interzis să fii îngropat în cetate sau lângă biserică, lângă sanctuar. Pentru că morţii erau morţi, era o împuţinare de viaţă, învierea nu venise încă pe pământ si n-aveai voie să te apropii de mort si nici mortul să stea în cetatea sfântă.
Care aţi fost în ţara Sfântă aţi văzut că există un singur mormânt îngăduit în cetatea sfântă, acela al marelui prooroc David, al Sfântului vechiului popor Israel. Dar şi acesta era într-un colţ şi spre iesire. Pentru că mortii erau blestemaţi, morţii erau afurisiţi, morţii nu mai aveau putere, morţii erau morţi.
Noi ne ducem sfinţii noştri în sanctuare, bisericile noastre sunt construite pe morminte – mergeti la Războieni si vedeţi că Războienii sunt construiţi pe o vatră de jăratec, de oseminte ale moldovenilor care au murit la Valea Albă în luptă cu pâgânii pentru apărarea credintei strămosesti sub Stefan cel Mare. Bisericile noastre sunt construite pe oseminte, pe moaşte. Moaştele stau la răsăritul bisericilor noastre, cum stau spre fereastra de răsărit moaştele acestui sfânt al neamului nostru.
Este un sfânt fâră îndoială. Au trecut 15 ani de la plecarea, de la pribegia sa sufletească de aici, de la “coacerea în cuptorul de jar al iubirii creştine în adâncul pământului” al acestui sfânt părinte, care ne-a lăsat un testament foarte simplu.
De ce venim în jurul lui? De ce veniti în jurul lui de pe toate dealurile pământului, cu straiţele postite – v-am văzut azi dimineaţă înghesuindu-vă în autobuze , postiţi, cu copii în braţe, de pe dealuri, în zile de post, veniţi cu praznice, veniţi să aduceţi daruri. Ce vă leagă de acest om?
Câti poeţi ai neamului nostru zac în cimitire si nu-i cercetează nimeni? Câti oameni politici, care au crezut că sunt “buricul pământului”, nu le stie nimeni mormântul? Oameni care credeau, c-o falcă în cer si cu una în pământ, că vor stâpâni lumea întreagă n-au găsit o gaură de sarpe să se ascundă de mânia oamenilor şi a lui Dumnezeu vârsată asupra lor.
Istorici mari, profesori, savanti, de care lumea era plină cât trăiau în viaţă, se duc fără urmă. Iar în acest mormânt este un om la care veneaţi pe ascuns, vă stiu, eram cu copiii pe aici, veneaţi pe ascuns de frica prigonitorilor atei. Veneaţi aici să vă închinaţi şi să-l slujiţi şi să luaţi învătătură de la el. Şi iată că acum v-aţi strâns ca stelele cerului în jurul surorii lună; v-ati strâns ca razele cereşti şi ca vânturile putermce ale lui Dumnezeu în jurul soarelui răsărind, v-ati strâns în jurul unui mormânt.
Ferice, părinte, de mama care te-a născut! Ferice de Maica Domnului care naşte, de biserica noastră care naşte asemenea oameni, în jurul cărora vom fi veacuri de-a rândul, şi sunt sigur că veacuri vor fi. Spune un mare gânditor: “Dacă cineva două săptămâni ia aminte la cuvântul cuiva, trebuie să-l iei în seamă. Dacă doi ani, să stii că-i grozav ce-a spus el!” Dumneavoastră de 15 ani veniţi aici si veţi veni în continuare.
Acest mormânt este un mormânt sfânt. Acest om a însemnat ceva esenţial în viaţa dvs. Se zice: “Dacă poti însemna ceva în viaţa unui singur om pe pământ, n-ai trăit degeaba”. Acest om a însemnat în viata mai multora ceva esenţial. A tras clopotele Hristosului Celui înviat în inima unuia sau altuia dintre dvs. şi de aceea veniţi aici. Veniţi la Hristos prin el, veniţi la chipul Celui care a biruit lumea şi păcatul si puterile morţii şi acest om a fost o icoană vie, care nu s-a pus pe sine, nu s-a prezentat pe sine, ci l-a adus pe Hristos în viaţa dumneavoastră. Sunteti ucenici de-ai lui, şi ştiu că stiţi mai multe despre dânsul; eu am fost cu Părintele Ioanichie aici, pe ascuns, în taină, ca un prostănac, pentru că eram urmărit, am fost pe ascuns la dânsul în chilioara în care a locuit, şi am avut fericirea să-l văd în vremuri grele. Şi stim că acest om a făcut două lucruri esenţiale pentru poporul român pe care nu le putem uita în veci: A arătat că nu putem face nimic fără Scriptură. Nu putem face o casă a Europei, tocmai am scris la un ziar înainte de a veni aici cuvântul genial al Părintelui Nicodim Măndită despre casa Europei. Toată lumea vorbeste că facem o casă a Europei.
Acest părinte spunea din ce se face o casă. Si vă dădea canon şi sunteţi martori aici, spunea: “Cei patru pereţi se fac din cele patru Evanghelii şi acoperisul din restul Scripturii”. Vă punea să o citiţi şi să o răspândiţi de patru ori, care-i cifra pământului, adică: la răsărit, la apus, la miazăzi, la miazănoapte, răspândiţi cuvântul lui Dumnezeu!
Casă nu-ţi poţi face fără patru pereti. Iar acesti patru pereţi sunt cele patru Evanghelii. Este Scriptura, Evanghelia lui Hristos peste care vin scrisorile Sfântului Apostol Pavel şi celelalte, care sunt ca un acoperis de sindrilă, cum sunt peste biserica aceasta. Casa Europei, spune părintele, vreti să faceţi o casă a Europei? N-o puteţi face dacă pereţii ei nu sunt făcuţi din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos. O Europă care nu va fi creştină, va fi un nou Turn Babel; o nouă babilonie de criminali şi de oameni nefericiţi strânşi laolaltă.
Aşadar, profetic a vorbit acest cuvios părinte pe care-l sărbătorim astăzi. Casa Europei, casa mea şi a ta şi a fiecăruia, în care ne naştem pruncuţii fiecare; dacă peretii ei nu sunt din Evanghelia lui Hristos, nu durează. Este asezată pe nisip; este asezată pe pământ mocirlos. Vin vânturile şi trăsnetele şi cutremurele care ne cearcă din an în an; vin dezastrele, vine crima şi mizeria din noi, vine ura dintre noi si ne dărâmă casa.
Ca să avem o casă durabilă, fraţilor, stiţi fiecare ce trebuie făcut. Ca să avem o căsuţă, unde să atârnăm de grindă un leagăn şi să vină pruncuţul pe lume la ceas hotărât după sfânta nuntă, trebuie să facem casa din cele patru Evanghelii ale lui lisus Hristos.
De aceea acest om sfânt v-a dat peretii casei şi acoperisul. Mergeţi acasă de la Agapia sau de la Văratic, unde trăia, şi spunea: “Mergeţi şi vă faceti casă!”
Poate aveţi casă de piatră, poate aveţi casă de pământ, poate aveţi casă de cărămidă, poate aveţi casă frumoasă si arătoasă, dar este o casă peste care trăsnetele şi fulgerele şi cutremurele acestui veac şi mâniile şi dezbinările o distrug cu usurinţă; şi aceea este casă? Nu este casă. Acea casă care ziceţi voi că este casă, nu este casă, dovadă că toate casele falnice a acestui neam – ce rusine! au fost făcute pe dezbinare şi pe mizerie şi pe ateism şi pe asuprirea celorlalţi.
Am văzut cum le e ruşine la oameni astăzi că au o casă arătoasă, făcută pe ateism, făcută pe nedreptate, făcută pe furt şi pe jaf, când ţara în grosul ei trăia în sărăcie. Nu astă casă, fraţilor. Mergeti şi vă faceţi casa duhovnicească, pe care nici porţile iadului nu pot s-o sfărme. Şi aceasta este Biserica lui Hristos, din cele patru Evanghelii, rămase nouă mostenire de la Iisus Hristos.
Profetic ai fost, Părinte Nicodim Măndită, că ai construit asemenea case. Vă văd veniţi aici, fratii mei iubiti, şi stiu că toţi veniţi din asemenea case. Veniţi din aceste case fragile, case uşoare, case de vânt si de azur, case de aur şi de foc, casele Duhului Sfânt, casele în care locuieşte curăţia, casele în care la vremea potrivită Bunul Dumnezeu trimite gânguritul unui prunc.
Si acum, a două moştenire care v-a dat-o, dovadă că ce spun eu este adevărat, este că pe mormântul lui sunt cărţi. E primul mormânt în viaţa mea pe care nu văd aduse nici flori, nici coroane. Am fost la Ierusalim acum 20 de ani şi murise un mare savant, Roland de Vaux, care descoperise manuscrisele de la Marea Moartă, şi am fost şi eu invitat acolo la îngropăciunea lui, un mare om, era călugăr, era desculţ, cu o cărămidă sub cap, cum a murit şi Părintele Nicodim şi pe invitaţie scria: “Nici coroane, nici flori nu-mi aduceţi, ci rugăciuni!”
Văd un mormânt la care nu ati venit cu flori, ci aţi venit cu rugăciunile dvs. De asta are astăzi nevoie Părintele Nicodim Măndită, că si el a fost om, chiar dacă a fost duhovnicesc, dar are nevoie de rugăciunile noastre.
Aţi venit cu cărti. Ce-am spus e corect. Acum al doilea dar extraordinar, şi sunteţi martori ai acestui fapt, este că mulţi de aici datoraţi părintelui Nicodim Măndită existenţa dumneavoastră.
Cartea este cartea vieţii. Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belsug să aibă… Lăsati copilaşii să vină la Mine!… Al doilea dar pe care l-a adus în casa dumneavoastră a fost că v-a umplut casa, casa din cei patru pereti ai Evangheliei, acoperită bine de Duhul Sfânt, v-a adus pruncuţi.
Câti dintre voi nu sunteti fii după dar, din părinţii cinstiţi ai cununiei casei dvs., dar sunteti fii duhovnicesti născuţi pentru că acest părinte la spovedanie îi spunea miresei, fetei proaspăt căsătorite: “Draga mea, du-te acasă şi cel mai mare dar al sfinţeniei căsătoriei tale va fi pruncuţul la nouă luni, pe care-l vei aduce la botez şi vei înmulti Biserica lui Hristos şi vei creşte slava lui Dumnezeu în lume”.
Sunt sigur că cei care aţi venit aici, aţi venit pe lume la un îndemn al lui Dumnezeu prin Părintele Nicodim. Mare lucru este să ai asemenea părinţi, mai ales astăzi, când trăim într-o perioadă teribilă, de o mare speranţă, dar şi de o mare tristete, după această revoluţie a tineretului din decembrie de la Bucuresti, această mişcare creştină, care nici n-am putea-o numi revoluţie, ci o mişcare de Crăciun a copiilor nevinovaţi, credincioşi ai acestui popor, care ne-au scos din beţia mamonică a unei lumi atee şi comuniste, creată pe ură de om şi de clasă, care a măcinat şi a distrus acest popor, şi dacă n-ar fi fost bisericile, ar fi fost un dezastru total pentru România.
Dar acum ce s-a întâmplat? După această splendoare, noi continuăm să fim omorâtori de oameni. A curs sângele la Timişoara, la Bucuresti şi în alte oraşe, dar sângele curge, gros şi masiv, în fiecare oraş, dacă nu în fiecare comună, pentru că în fiecare spital din România se omoară cu sutele de mii copilaşii din pântecele maicilor lor.
Fraţilor, aproape o jumătate de milion, dacă nu mai mult în câteva luni, au fost junghiati (iulie 1990). Îi smulg,’ fraţilor, au adus din Occident pompe şi-i smulg din pântecul maicilor lor, dai 30 de lei, cu 30 de lei a fost vândut Hristos, dai 30 de lei şi-ţi omori copilul.
Unde este un profet? Unde eşti, Părinte Nicodim, să-i opreşti? Unde esti,’ părinte? Vino să-i oprim! Unde sunt tinerii şi oamenii duhovnicesti ai Bisericii să oprească acest genocid al poporului român? Cu sutele de mii aruncati în groapa cu gunoi a istoriei, aruncati pe apele duhorilor şi a puturoaselor.
Zice că plâng câte 24 de ore în spitale. Îi smulg din luna a treia, a patra, şi plâng neconsolaţi aruncaţi pe cimente şi se bat cu capul de ciment copiii smulşi din pântecul maicilor lor. Nişte mame, sărmanele de ele, care nu ştiu ce înseamnă a fi mamă. Niste părinţi, care nu ştiu ce înseamnă a fi părinţi; niste oameni care n-au avut casă duhovnicească, n-au Sfânta Scriptură în viaţa lor de toate zilele, n-au auzit că Hristos este Viaţa şi Învierea şi chiar mort fiind vei fi viu şi că trebuie să lăsati copiii să vină la Mine.
De aceea, fraîilor, nimic mai frumos nu putem face noi la acest mormânt al Sfântului nostru – Părintele Nicodim Măndită – decât să facem fiecare un legământ înaintea lui Dumnezeu: să răspândim cuvântul lui Dumnezeu, să facem patru pereti, să facem case duhovniceşti poporului român si să lăsăm să se nască copiii acestui neam.
Fiecare dintre noi să continuăm ce a început dânsul, si să facem ceva să salvăm Biserica lui Hristos si neamul acesta plâns şi necăjit şi răstignit de atâtea mii de ori, de 2000 de ani încoace în istoria acestui pământ al Europei şi al lumii şi al neamului nostru în care trăim.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu, să putem reface casa. O casă a Europei fără Hristos nu-i cu putinţă. O casă a noastră, a fiecăruia, fără Evanghelia lui Hristos n-are trăinicie, iar o casă unde nu vin copiii, vin strigoii şi familia aceea se dezbină. Lăsaţi să vină copilaşii pe lume! Lăsaţi să se nască pruncuţi cât mai multi!
Dumnezeu se bucură extraordinar pentru fiecare copil. Şi dacă venirea noastră şi ostenelile pe care le-aţi făcut dvs. si noi laolaltă, vor face să se nască un pruncuţ pe lumea asta, să-l îngăduim să vină şi-l vom ajuta. Sunt atât de dificile problemele! Sunt fete care rămân însărcinate şi mame ticăloase care nu înţeleg ce înseamnă mamă, în loc s-o ocrotească pe biata fată, din indiferent ce motive ar fi rămas grea, s-o lase să nască copilul, o alungă de acasă, fetele se spânzură si copiii mor în pântecele maicilor lor.
Am fost la abatoarele acestea umane. Am văzut frigidere pline de copii înjunghiaţi, aruncaţi din pântecele maicilor lor. Am cumpărat giulgiu şi cămăşi la copii abandonaţi care sunt ca nişte sfinţi.
Ştiţi cum stau în pântecele maicilor lor? Ca un călugăr la rugăciune. Smulşi de acolo şi aruncaţi în frigidere, fără hăinuţe, fără nume, fără botez… Sunt pline frigiderele de copii abandonaţi în România.
Haideţi să facem ceva! Haideţi să facem un legământ aici, la un mormânt sfânt al unuia care ne-a îndemnat la aceasta: “Apăraţi viaţa copiilor! Apăraţi mintea oamenilor acestora împotriva valului de gunoi ateu care s-a vărsat peste România!” Si nu puteam să arătăm cu degetul. Dar acum cei care ne chinuiau, cei care credeau că sunt dumnezei, cei care s-au urcat ca Dumnezeu în fruntea neamului acestuia, vai de steaua lor!
Dumnezeu să-i ierte şi pe ei, nenorociţii, că nu ştiu câtă jale au adus peste poporul român! Jale care abia acum, cu toate scârbele, iese la suprafaţă, o lume atee care-şi omoară copiii şi care nu cunoaşte ce înseamnă a avea o casă pe faţa pământului şi din ce se face o casă pe faţa pământului, din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos.
Dumnezeu să ne întărească si să ne dea putere multă ca ceea ce spunem şi legăm prin cuvânt să făptuim şi cu viaţa noastră fiecare. Asa să ne ajute Dumnezeu. Amin.   Ioan Alexandru “.

A consemnat Silviu Despa

Pe urmele martirilor din Dobrogea

Am avut fericita ocazie să merg şi eu împreună cu poetul în anii dictaturii pe urmele martirilor creştini din  ţinutul Dobrogei atât de  bogat în mărturii arheologice.

Am urmărit pe vechea hartă romana a acestui ţinut cele trei drumuri romane  care străbat teritoriul dobrogean. Drumul de-a lungul fluviului , drumul pe mijloc şi drumul de-a lungul mării.

Ioan era înzestrat cu textele şi documentele celor trei  spiritualităţi ce au poposit pe aceste ţinuturi: romanitatea, lumea veche greacă şi cea ebraică. Am intrat în acest tărâm cu gândul lui Cicero:

“Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul nu are nici un viitor.”

Am parcurs toate aceste drumuri prăfuite printre valurile de dealuri încremenite de veacuri ale Dobrogei. Am ajuns la Histria, Tomis, Basarabi, Pestera Sf. Andrei, Dinogetia, Noviadunum, Niculiţel.

 Am descoperit printre semnele timpului sacralitatea lumii vechi a acestui ţinut. Am văzut sanctuarul închinat Dumnezeului celui Mare (Teos Megas) din muzeul de la Tomis. In faţa acestui altar  Ioan Alexandru ne-a evocat evlavia păgână făcând analogia cu altarul din Areopag de care a vorbit Sf. Pavel închinat şi el aceluiaşi Teos Megas.  Ioan bănuia că acest altar l-a inspirat şi pe Lucian Blaga când s-a referit în filosofia sa la Marele Anonim. În faţa acestor pietre de altar Ioan în discursul său a făcut legătura cu altarul lui Avram închinat şi el aceluiaşi Dumnezeu Mare înainte de revelaţia lui Iahve. Apoi a revenit in discursul sau la  importanţa creştinismului în aceste ţinuturi care devine încununarea şi biruinţa  lumilor vechi lăsate în negura istoriei :

„Crestinismul a avut de biruit frumuseţea şi sacralitatea lumii vechi. Toate acestea s-au dus. Creştinismul a rămas.“ 

Am mers la recenta descoperire de atunci  a martirionului de la Niculiţel, catacombă pre constantiniană,  care a ieşit la iveală în 1971 datorită ploilor şi  copiilor care se jucau în pământul ud. Aici Ioan ne-a interpretat teologic şi filologic inscripţiile precum şi simbolistica sanctuarului care avea forma octogonală( reprezentând ziua a opta a Învierii Domnului).

Cupola de deasupra acestui spaţiu misterios are forma bazilicilor bizantine de mai târziu. Referitor la textul grec  inscripţionat pe piatra gasită lângă altar: „ihor martiron”, a făcut urmatoarea interpretare: 

“Acest cuvânt grecesc „ihor” se explică foarte greu. Etimologic s-a spus ca este limfa sângelui, este însăşi esenţa vieţii, este gena spirituală şi biologică. Trebuie să fie cum spune Apostolul Pavel, locul de întâlnire a sufletului şi a duhului, la închietura dintre suflet şi duh.

Acest „ihor” trebuie să fie însuşi misterul altoiului divin, când se întrepătrunde altoiul şi se întâmplă acel vâjâit al sevelor, când energiile Duhului Sfânt penetrează carnea şi gâlgâie în sângele nostru.

 Acest cuvânt vechi grecesc se referă la însăşi substanţa zeiască a celor muritori. Ar fi aşadar o putere de care sunt întrepătrunse fiinţele umane. Este energia care a pătruns datorită crucii lui Hristos amestecând divinitatea Sa cu umanitatea.

Caci pentru Hristos nu contează, asa cum spune Sf. Pavel, nici tăierea împrejur nici netăierea împrejur, nici elin, nici barbar, ci faptura cea noua. În această energie a crucii ce penetrează sunt altoite seminţiile barbare.

 Noi asistam la acest martirologiu la întrepătrunderea tau-lui (crucii) Hristosului înviat in seminţia barbară. În aceasta seminţie a noastră a Europei…(Acest comentariu se referă la aceea cruce pre constantiniană, cum a numit-o Ioan, care este inscripţionată în lista numelor martirilor, avănd forma literei greceşti tau cu piciorul vertical care la un moment dat se ramifică precum o rădăcină in trei componente )

 „ihor” nu este substantiv articulat , deci subiectul nu sunt martirii ci este sângele lui Hristos care este prezent în martiri. Traducerea corectă ar fi “sânge martirilor” nu “sângele martirilor”.

„Sânge” este o energie exterioara care lucrează în martiri, precum de exemplu în sintagma: „foc lumânării”, focul venind din exterior.

 Inscripţia numelelor Zotic, Atalos, Calatic şi Filip de pe perete, care au  provenienţe etnice diferită, ne indică universalitatea spiritualităţii creştine ale acelor vremi de persecuţie preconstantiniene din Imperiul Roman…” 

Ioan Alexandru  a descris semnificaţia celor  trei cruci in forma de tau ( litera greceasca) din sanctuar reamintind  prin simbolistica lor istoria mantuirii: 

„Primul tau este acela care străbate numele martirilor inscripţionate pe perete, al carui picior are trei ramificaţii, semnificând sângele lui Hristos care irigă, precum râurile paradisiace, întregul cosmos.

Această cruce ne aminteşte de Vinerea Mare când Mântuitorul a fost răstignit.

Al doilea Tau este altarul de piatră propriu zis (O masa de piatra sustinuta pe un picior de piatra) pe care au fost găsite moaştele, a cărui prezenţă ne aduce aminte de Sâmbăta Mare a aşezării Domnului în mormânt.

Al treilea Tau  care este despicat şi seamăna izbitor cu intrarea din grota mormântului Domnului. Este format din lespezile care formează intrarea sau mai bine spus ieşirea din martirion. Acest al treilea Tau reprezintă mormântul gol, Duminica Învierii Domnului.”  

 Această interpretare simbolică  stă la baza întregii spiritualitaţi creştine răsăritene care a mocnit încă din perioada persecuţiilor pre constantiniene în aceste cuptoare de spiritualitate descoperite în adancurile pământului Dobrogean.

 Am fost şi în cripta martirilor de la rădăcinile oraşului Tomis, în ceas de seară, unde-şi  doarme somnul de veac Ovidiu, întâiul poet al culturii romane. Aici ne-am amintit de Eminescu care şi-a dorit mormântul la marginea mării ascultând “Lumina Lină” aprinsă de sângele martirilor creştini care s-au nevoit şi şi-au dat viaţa din iubire. Tomisul are cei mai mulţi martiri. Are o existenţa de peste  1000 de ani cu  perioada greacă , cea greco-romană si perioada bizantină creştină proto-romană. Potrivit tradiţiei în acest loc a propovăduit prima oara Evanghelia Sf. Apostol Andrei. Tomisul a fost şi este centrul vieţii spirituale din Dobrogea pentru că în secolul patru a devenit mitropolie subordonata direct Constantinopolului care avea in jurisdicţia sa alte patrusprezece episcopii. Aici este o hronologie pentru neamul nostru în care sunt înşiruiţi zece episcopi unul dupa altul.

 Ioan Alexandru a explicat acolo importanţa genealogiei spirituale a unui popor făcând analogie cu cea fundamentală a lui Iisus Hristos din Evanghelia după Matei dar si cele din Vechiul Testament sau Eliada.Tot aici sunt mărturii inestimabile care aduc dovada întemeierii creştinismul românesc şi  formării poporul roman prin latinitatea sa.

În faţa catedralei ortodoxe Sf. Petru şi Pavel, străvechiul scaun episcopal, Ioan a descris scenele frescelor printre care şi biruinţa episcopilor Bretaniu şi Teotim împotriva împăratului arian şi respectiv a căpeteniei hunilor. Aceasta a facut-o pentru a înţelegerea noul val de sfinţenie care a urmat celui de martiraj din primele veacuri:

 “Bretaniu se opune Împăratului care avea o orientare spirituală greşită. Teotim se opune păgânilor. Amândoi ne pricinuind vărsare de sânge nici de o parte , nici de alta. Este o noua formă de existenţă a creştinismului. Bretaniu, bătrânul episcop tibetan, şi Teotim au fost amândoi în conflicte puternice. Unul cu împaratul bizantin şi unul cu căpenenia barbarilor, dar în ambele cazuri a fost evitată varsarea de sânge prin puterea spiritului. Bretaniu avea autoritate în sufletul poporului său încât împăratul s-a temut că în conflict cu episcopul locului va pierde toată provincia, poporul fiind de partea acestui mare sfânt. Ca atare s-a evitat conflictul si s-a sfârşit totul într-o acceptare reciprocă, fără ca cineva să devină victimă. Autoritatea Episcopului Tomisului, Teotim, faţa de capetenia barbarilor, în cazul de faţă a hunilor, s-a dovedit prin puterea sa spirituală. Barbarii se supun autorităţii lui spirituale. Odata cu acest nou val, incepe această finisare a minţii , aprofundare a darurilor date de Duhul Sfânt, care sunt darul discernământului, puterea de a învinge răul, puterea de a iubi pe vrăşmaşi, puterea de a accepta suferinţa.

A încetat aşadar perioada prigonirilor şi a început  uriaşa luptă cu puterile nevăzute:

 „Duşmanul nostru nu este sângele şi carnea ci puterile nevăzute ale veacului acestuia.“

Aceste biruinţe ale mărturiei lui Hristos, nu prilejuiesc varsare de sânge ci sunt determinate de înţelepciunea şi superioritatea spiritului.

 După primul val de martiri apare al doilea val de sfinţi. Sângele alb, sângele sfinţeniei care curge în viaţa de sfinţenie şi nevoinţe.

Odată cu deslegarea bisericii de către Constantin cel Mare încep să apară asceţii, încep să apară mănăstirile, încep să apară sfinţii. Începe o alta formă de mărturisire prin abstinenţă şi înţelepciune. Sfinţii se sfinţesc prin cunoştinţă: „Împărăţia lui Dumnezeu este al cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl şi pe Iisus Hristos , Fiul pe care L-a trimis“ spune evanghelistul Ioan. 

Teotim nu se mai lasă înjunghiat ci prin puterea rugăciunii îl opreşte pe barbar să îl omoare. Aceasta este a doua faţă a  Dobrogei. Al doilea val de spiritualitate, cel datorat oamenilor carismatici, oamenilor învăţaţi, carturarilor care stăpâneau câteva limbi.

 De la Tomis a plecat Dionisie cel Mic, care duce la Roma propunerea de adoptare a calendarului creştin spunând:

„Începătura mântuirii noastre este Hristos şi nu se cuvine să numărăm timpul după un tiran ci după Hristos.“

Aşadar în acest ţinut al râurilor care se strâng laolaltă şi se revarsă în mare, în acest ţinut al martirilor apare şi omul acesta, părintele erei creştine, după care se numără anii până astăzi. Calendarul a fost adoptat întâi la Roma, apoi în Franţa , Anglia şi toată Europa. 

Altul este Ioan Casian întemeietor al monahismului occidental care face drum de la izvoarele monahismului egiptean către instituţiile cenobitice, transportând astfel experienţa răsăriteană prin limba latina în apus. Tot acestor călugări dobrogeni li se datorează şi celebra formulă teopasită:

„Unul din Sfănta Treime a suferit cu trupul.“  

Am revenit la semnele mărturiei creştine din primul val, lăsate în vechile cetăţi romane ale Dinogeţiei . Martirologiul heronimian pomeneşte pe 15 mai şi 1 octombrie pe cei noua martiri creştini care au murit din iubire şi mila într-o lume barbară  setoasă de sânge. Oasele lor stau la temelia Bisericii încă din secolul trei pe aceste meleaguri. Ioan Alexandru a explica pe ruinele bazilicii paleocreştine din Dinogheţia, motivaţia şi semnificaţia actelor martirice din secolul trei de pe aceste meleaguri, de la gurile de vărsare ale Dunării: 

„Martirii sunt preţuiţi pentru mesajul iubirii care-l aduc, nu pentru eroismul lor. Eroi au fost destui în lumea veche care au omorât fără milă. Martirii nu au omorât pe nimeni. Ei au avut o milă uriasă faţă de sălbăticia oamenilor, fiind ca nişte miei care au plâns la Dumnezeu cu lacrimi de sânge ca să înceteze odată barbaria din lumea aceasta ” 

În drumurile noastre am ajuns  lângă braţul Sf. Gheorge pe la 20 km de Tulcea la vechea cetate păgâna Halmidis unde se spune că au fost sfinţii Epictat şi Action. Aici spune martirologiul, un tânăr bogat s-a deslipit de bogăţia trecătoare şi s-a lipit de cea netrecătoare dată lumii prin jertfa lui Iisus Hristos. Am descoperit odată cu aceste minunate vestigii arheologice şi “poarta de intrare în limba română” cum a numit  Ioan acele prime înscrisuri în piatră cu referire la Hristos şi Dumnezeu din Biserica Creştina a primului mileniu din Basarabi de pe dealul de cretă de la Multfatlar.

Aceste  inscrisuri au fost mai intai descoperite de cercetătorul orientalist Constantin Daniel care a descifrat câteva cuvinte în limba română de acum 1000 de ani păstrate în scrierea runică în această peşteră. 

 Am mai  descoperit în întunecata peşteră, la lumina lumânării, cel mai vechi şi auster  colind de crăciun desenat în piatră (steau , raza şi pruncul) precum şi semnele jertfei şi învierii lui Iisus lăsate în calcar. În  căutările noastre pe drumurile prăfuite ale Dobrogei am dat peste Leprozeria de la Tichileşti, un loc aproape izolat unde rar calcă picior de om. O comunitate de leproşi,  uitată de lume. Am văzut oameni cu trupurile ciuntite de această boală. Am cântat cu toţii cântece de jale şi bucurie din repertoriul cântecelor Oastei Domnului. Ne-am rugat împreună. Ioan Alexandru la un moment dat a început inspirat să se roage lui Dumnezeu cu voce tare pentru cei suferinzi :

“În acest loc de suferinţa al fraţilor noştri, Doamne, dă-ne în fiecare zi ceea ce ştii Tu să ne dai!

 Îţi mulţumim Iisuse Hristoase ca nu ne-ai lăsat singuri în păcatele şi suferinţele noastre, că şi în acest loc, ai trimis Cuvântul Tău!

Binecuvântează Doamne poporul Tău , pe cei ce suferă în spitale şi închisori, pe cei prigoniţi pentru Domnul Iisus Hristos, pe cei atinşi de boli, pe fraţii care cred şi pe cei care nu cred. Tu eşti mângâierea tuturor, dar mai ales a creştinilor!

 Îţi mulţumim Doamne pentru fraţii aceştia care nu i-ai lăsat departe de Cuvântul Tău. Măcar ca ei erau prin suferinţa lor foarte aproape de Tine, Tu le-ai deschis inima să înţeleagă suferinţa.

 Doamne toţi suntem bolnavi, oamenii sănătoşi sunt adesea mai bolnavi decât oamenii bolnavi, pentru că boala cea mai grozavă este depărtarea de Dumnezeu.

 Doamne Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai apropiat oamenii prin suferinţa Ta cea sfântă , fă-ne părtaşi apropierii de Tine, aşa cum Te-ai milostivit de oamenii aceştia!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, îţi mulţumim ca ne-ai strâns laolaltă cu oamenii care nădăjduiesc în învierea Ta şi prin învierea Ta în învierea noastră!

 Îţi mulţumim Tată Ceresc, că unde sunt doi sau trei eşti şi Tu în mijlocul lor. Îţi mulţumim pentru Biserica din acest loc. Îţi mulţumim pentru Biserica lui Iisus Hristos răspândită până la marginile pământului. Iar marginile pământului sunt suferinţele oamenilor. Iată că o margine a pământului, atinsă de suferinţă este şi acest loc. Îţi mulţumim că Tu ai coborât în cele mai de jos locuri ale pământului, ca să fii aproape de toţi suferinzii. Nimic nu-i prea mic, nimic nu e prea sărac, nimic nu-i prea bolnav, nimic nu-i prea înjosit, Iisus Hristos e mai mic decât toţi. Te-ai făcut frate al lumii acesteia, al necăjitului, al suferindului, al celui batjocorit şi al celui  uitat.

 Îţi mulţumim Iisuse Hristoase în vecii vecilor şi spunem şi noi cum spuneau vechii evrei :

“ne e de ajuns nouă , Doamne, ca ne-ai căutat în sărăcia noastră!”

 Îţi mulţumim Doamne, ca ne-ai cercetat şi pe noi, că ai coborât în valea asta unde nu coboară decât lacrimile lumii. Tu te-ai făcut lacrima lumii şi ai coborât în mijlocul nostru. Nu Ţi-a fost sila de noi. Ai lăsat cerurile cerurilor şi ai venit în sărăcia noastră, acolo unde este cea mai mare nevoie de Tine, acolo unde oamenii însetează din adâncul fiinţei lor după mântuirea Ta. Iţi mulţumim ca ne-ai cercetat cu rănile Tale, cu braţele Tale străpunse, cu picioarele Tale zdrenţuite de piroane, cu sudoarea Ta şi cu iubirea Ta. Iţi mulţumim Doamne Iisuse Hristoase că în chinurile cele mai grozave pe Dealul Căpăţânii Ţi-ai adus aminte de tâlhar şi i-ai spus :

”astăzi vei fi cu mine în Rai!”

Ţi-ai adus aminte de lumea aceasta şi i-ai spus maicii Tale către Ioan:

„iată fiul tău!”, şi ai făcut-o pe maica preacurată mama noastră, care este simbolul Bisericii!

Îţi mulţumim , Mamă-Biserică , că ne strângi de-a pururi în poala ta cea sfântă ca pe nişte prunci. Îţi mulţumim Doamne că pe  Dealul Căpăţânii ai  spus: „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac !”

Lumea e plină de suferinţe şi necazuri, dar Tu Doamne cu noi eşti. Te-ai făcut cruce fiecăruia, mângâierea fiecăruia, şi suferi cu fiecare din noi!

 Doamne Iisuse Hristoase Tu eşti în suferinţă, Tu eşti Cel ce suferi aici! Îţi mulţumim că ne-ai făcut vrednici în nevrednicia noastră şi în păcatele noastre să venim la Tine, să te vedem în locul acesta.

 Tu suferi în fraţii de aici, Tu te glorifici în cele mai de jos, Tu eşti mângâierea noastră a tuturor!

 Îţi mulţumim că şi în acest loc ai trimis Cuvântul Tău, ai trimis sfânta Ta împărtăşanie, trupul Tău şi sângele Tău!

 Ai trimis dragostea Ta, ai trimis credinţa Ta, ai trimis nădejdea Ta. Cu acestea trăim şi noi pe faţa pământului!

Îţi mulţumim Iisuse Hristoase pentru toate. Îţi mulţumim pentru lumina de toamnă, îţi mulţumim pentru roadele pământului care au prisosit. Îţi mulţumim pentru strugurii care fraţii cu mâinile lor, cu degetuţele lor, câte le mai au, mângâie lumina Ta. Îţi mulţumim pentru păsările şi cocoşii care cântă şi în locul acesta. Îţi mulţumim pentru porumb care s-a făcut auriu şi frumos. Îţi mulţumim pentru fratele vânt şi sora noapte, pentru stelele cerului, pentru fratele soare care vine în fiecare zi şi în valea aceasta şi luminează. Fratele soare este atât de minunat şi luminos că pătrunde în cea mai umila casă de pe pământ. Şi sora lună vine noaptea şi cercetează cu mângâierea sa vederea şi nevederea fraţilor. Vine sora apă din pământ care este foarte bună la gust şi ne satură şi astâmpără setea, ne spală şi pleacă la vale cu murdăriile noastre. Fratele foc care curăţă şi mai ales încălzeşte când vine frigul iernii. Vine sora bruma si omoară microbii. Vin păsările călătoare  şi ciocârliile şi cucii cântă aici la fraţi. De bună seamă şi surorile albine vin aici cu bâzâitul lor şi dau miere şi faguri copilaşilor. Toate conlucrează cu Dumnezeu la mântuire!

 Îţi mulţumim Doamne ca Tu ai coborât cu noi şi Tu ne izbăveşti pe toţi. Tu ne dai un trup de slavă şi frumuseţe. Toate metehnele noastre Tu le cureţi şi transfigurezi carnea aceasta trecătoare şi spunem  cu Sf. Pavel :

“tare doresc Doamne să mă dezbrac de trupul acesta şi să fiu înghiţit de slavă, să mă îmbrac cu celălat trup de slavă.”

Şi noi suspinăm în cortul acesta departe de Dumnezeu, aşteptând înfierea, aşteptând să fie înghiţită moartea de viaţă, să fim îmbrăcaţi cu trupul de taină. Îţi mulţumim pentru somn, care vine la vremea potrivită, pentru trezie, pentru vremuri cu ploaie, pentru vremi cu ceaţa, pentru vremi cu lapoviţa. Mulţumim pentru primăvară, pentru vară, toamnă şi iarnă!

 Tu esti Tată bun! Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de la Tine este Părinte! Mulţumim că ne ţi pe pământ Doamne şi la vremea potrivită îţi vom mulţumi şi pentru sora noastră moartea care ne ajută să ne apropiem mai tare de Tine, şi să trecem dincolo când nu mai putem sa mai stăm aici şi când se scămoşează limba, cum zice Ecleziastul , când umbli ziua în amiaza mare ca pe întuneric, şi găleata de aur îşi rupe lanţul şi nu mai ai nici o plăcere pe pământul acesta. Atunci Tu trimiţi pe sora noastră moartea şi ne strămuţi dincolo!

 Mulţumim Iisuse că te putem lăuda în starea în care suntem pentru că nici Ţie nu-ţi place dacă ne tot plângem. Ţie îţi place să Te lăudăm şi să te mărim , pentru că de un milion de ori bunătatea Ta este mai mare, iar suferinţele noastre de o zi au răsplată veşnică. Aşadar Doamne  mulţumim că trăim aici pe pământ în cortul acesta. Tu eşti aproape de noi şi Tu ne iei din ce în ce, din slavă în slavă, în corturile Tale luminoase!

 Fie Doamne ca mâinile  acestea să le ridicăm în fiecare zi, precum se desfac crengile în păduri şi se deschid trandafirii să-şi verse mireasma. Sa se deschidă mâinile acestea înaintea Ta să Te slăvească să Te laude şi să verse mireasma doxologiei şi a măririlor. Fă Doamne ca mâinile acestea , înainte de a le duce la gură pentru hrana trupească să le desfacem înaintea Ta şi să-Ţi mulţumim pentru toate!

Doamne Iisuse Hristoase , caută din cer şi vino şi cercetează via aceasta pe care ai sădit-o cu dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea! Ascultă-ne Doamne căci te iubim cât putem noi. Dă-ne putere să te iubim cu iubirea Ta. Da-ne putere sa te chemam cu mângâierile şi bucuriile Tale. Vino Doamne cu bucuria Ta! Pe Tine Te dorim Doamne! Sufletul meu însetează după Tine, Dumnezeul cel viu, mai mult decât cerbul după izvoarele cu apă ca să-i astâmpere setea. Mai mult decât păsările după azur şi cântec însetăm după Tine Dumnezeul ce viu, aleluia, amin. Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, maranata, a venit şi vine!

 Hristos a înviat !

Învierea lui Hristos să ne însoţească toate zilele!

 Fii binecuvântat loc sfânt, Biserica lui Hristos in mijlocul acestor fraţi din locul acesta unde este prezent Iisus Hristos prin sfânta Sa euharistie şi sfântul Său Cuvânt, în carnea şi oasele noastre care se împărtăşesc ca mădulare din corpul înviat al lui Iisus Hristos. Amin!”

  La sfârşitul călătorie noastre pe urmele martirilor creştini am ajuns la peştera sf. Andrei apostolul rămas în memoria colectivă a localnicilor ca fiind cel  care a  creştinat aceste ţinuturi . Aici am ridicat spre cerul înserat de toamnă melosul vechiului cântec bisericesc : “Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc….” 

A consemnat Silviu Despa         

Brancovenii

„unde este hoitul acolo sunt şi vulturii”

Martirii întreţin jertfa lui Hristos în istorie. Ei sunt vulturii care întreţin rana jertfei lui Hristos.

Ioan Alexandru –note de curs

 

 

          Înainte de a ridica în imn viaţa şi jertfa brâncovenilor Ioan Alexandru justifică acest demers pe baza Sfintelor Scripturi:„Când Hristos zice: ‚Saule ,Saule pentru ce mă prigoneşti, Hristos se identifică cu urmaşii Săi care suferă.Jertfa martirilor este o prelungire a jertfei lui Hristos nu ca ceva necesar ci din iubire atrăgătoare.” 

Pe  temeiul Sfintei Scripturi Ioan  apăra  faptele de credinţă a celor de o seminţie şi grai  pe baza evenimentelor biblice de valoare universală ce au marcat şi vor marca destinul cosmic: Rusaliile şi Apocalipsa.

 „Graiul şi seminţia sunt adeverite de credinţă ca valori eterne ale fiinţei omeneşti. Graiul, glossa, limbile neamurilor au fost sfinţite pe pământ, acum aproape 2000 ani, în ziua de Rusalii, când sub formă de limbi de foc Duhul Sfânt S-a împărţit peste cele douasprezece seminţii simbolizând toate neamurile  pământului. Ca limbă, ca graiuri, suntem aşadar sanctificaţi. Ca seminţii, în cealaltă carte, care întruchipează sfârşitul neamurilor, Apocalipsa lui Ioan de pe Patmos, ni se spune spre sfârşituri despre Ierusalimul ceresc, când apare ca o mireasă pe pământ, în acea Basilee, în acea Împărăţie vestită, unde sunt aduse folosul, câştigul, slava etniilor, a seminţiilor. Aşadar, între Rusalii şi Apocalipsă este cuprinsă prin credinţă, justificarea aducerii înaintea oamenilor a fraţilor de un grai şi  de o seminţie, ca veşnică aducere aminte întru zidire a faptelor lor care au putere de edificare sufletească fiind valori eterne pentru toate generaţiile. Aşadar  vorbim despre lucrarea în sânul unui grai şi a unei seminţii înfăptuită de unul dintre fraţii noştri, Constantin Brancoveanu, care este nu numai o datorie ci şi o sfinţire a noastră, o uşurare şi o întărire a credinţei noastre pe măsură ce ne cufundăm în lucrarea lor, fruct al credinţei, jertfă a laudei, lucrare de care se bucură toată creatura, de care se bucură graiul şi seminţia în care au apărut şi se bucură graiurile şi seminţiile întregului pământ, ale tuturor generaţiilor întregului pământ de ieri şi de astăzi. Aceasta nu este o faptă de laudă deşartă dintr-un colţ de pământ şi provincie obscure de pe faţa planetei. A vorbi despre un om dintr-o seminţie, dintr-un neam mai puţin cunoscut, dintr-o epocă deja trecută în timp, a vorbi despre Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi martiri creştini: Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş, înseamnă practic a vorbi despre o splendoare de slujire şi credinţă, de valoare universală, despre o perlă ce străluceşte în coroana cerului spiritual mai luminoasă decât soarele…” 

                      După perioada de studiu pe documentele istorice din timpul domniei voievodului Constantin Brancoveanu – ultimul domn din viţa Basarabă, Ioan Alexandru a petrecut nopţi întregi pe antreul rece şi întunecos din casa unde locuia, simulând închisoarea celor şapte turnuri din Constantinopol in care au fost ţinuţi şi torturaţi  Brâncovenii. Aceasta a făcut-o pentru a înţelege şi afla ce le-a putut  spune bătrânul tată copiilor săi ca aceştia să nu se lepede de credinţa creştină şi să prefere în schimb decapitarea. 

Ioan  era convins de nepreţuita valoare a credinţei care poate mişca cursul istoriei. Evocarea ei cu atâta fervoare, după 50 de ani de comunism ar fi putut stimula o trezire spirituală  în acest neam  fiind pilduitoare şi pentru alte neamuri.

L-am filmat pe poet în anii dictaturii la casa sa din str. Belgrad împreuna  cu Victor, cu  camere de filmat împrumutate.

 Ioan Alexandru  a facut abstracţie de aparatul video în timpul filmării, încercând să evadeze pentru un moment din realitatea cotidiană. De altfel în toate prelegerile sale în momentele de concentraţie se manifesta ca absorbit de realitatea istorică şi spirituală pe care o evoca. Astfel, cu ochii închişi, în genunchi în semn de reverernţă faţă de subiect, a început să vorbească în stilul său caracteristic. Vizualiza situaţiile şi trăirile Brâncovenilor care au devenit atât de reale încât parcă şi le asuma. Părea că  imersionează în  secolul 18  ca  martor ocular povestind trăirile şi faptele acelor personaje.  A mers cu ochii minţii,  abandonând complet controlul conştiinţei de sine, în aceea închisoare a celor şapte turnuri din Constantinopol , simţind mirosul şi văzând culorile, trăind agonia morţii şi puterea credinţei. A fost acolo cu imaginaţia combinând evenimentele cu adânci trăiri emoţionale şi simboluri. A văzut cu ochii minţii momentele când  au fost chinuiţi şi ispitiţi in fel şi chip :

„ … erau scoşi din groapa cu sânge pentru a fi schingiuiţi şi batjocoriţi în lumina zilei, pentru a-şi vedea surorile şi mama batjocorite de călăi în faţa ochilor săi, şi iar băgaţi în groapa  pentru a li se pune pe creştete cununi de fier strânse ca potcoava fumegândă a cailor, arşi la subţiori cu fumuioage de cânepă înmuiată în păcură arzândă, smulse bărbile şi unghiile, bătuţi şi schingiuiţi unul faţă de altul. Erau anchetaţi pe rând, minţiţi că fratele său a trădat,  schingiuiţi laolaltă şi iar luaţi unul câte unul şi aruncaţi în aceeaşi groapă a întunericului şi iar scoşi să fie batjocorită mama lor şi să-i vadă surorile lor, târâţi în groapa cu dezastru. Ce bătălie a trebuit să fi purtat aceşti oameni, aceşti cinci bărbaţi ai pământului românesc? Domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, unsul peste acest neam, cu copii săi purtând fiecare coroniţă pe creştet şi ungerea tatălui lor, Domnii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş. Oare ce au convorbit brâncovenii intre ei astfel încât la  momentul în care a venit muftiul cu actul de graţiere sa-l refuze?

Se vede că au fost şi ei mişcaţi în evlavia lor. Ne aducem aminte de tragedia greacă, perşii înşişi erau mişcaţi de tragedia grecilor, în admiraţie faţă de greci. Trebuie să se fi întâmplat în ochii turcilor o admiraţie crescândă faţă de măreţia acestui bătrân domn al pământului românesc, cu feciorii săi, care nu pot fi clintiţi din rânduiala lor. Ei vedeau acuma o ultimă ispită uriaşă asupra fiinţei lor, când erau torturaţi, smulgându-le ultima brumă de avere pământească pe care o aveau; bătălia împotriva lor continua mai departe, pentru că nu era în primul rând o bătălie după avere, după aurul acestui pământ, care să încarce haznalele imperiului decăzut. Era o luptă mult mai ascunsă, era o luptă asupra comorii ascunse a sufletului lor în care era dăinuit ce avea mai scump acest popor, credinţa creştină. A venit muftiul cu actul de graţiere, îngăduit de Coran, ca cei care au osândă cu moartea, dacă sunt condamnaţi, şi îşi părăsesc credinţa creştină trecând  la musulmanism, să fie iertaţi şi lăsaţi să se reîntoarcă la vechile lor demnităţi, dar turciţi, cum au fost şi alţii. Constantin Brâncoveanu  şi fii săi au fost puşi în cea din urmă şi cea mai grea ispitire. De unul singur i-ar fi fost mai uşoră încercarea. Ispita începuse să lucreze însă foarte adânc când  i se  cerea nu numai propria sa viaţă, nu numai a unui fiu al său, ci i se cerea viaţa a patru feciori, toată partea bărbătească a neamului său Basarab.

Ispita era legată acum nu de faptul că li se cerea viaţa necondiţionat şi nu aveau ce face, ea era dublată deodată de aşezarea înaintea ochilor a unei porţi de scăpare. Dintr-o dată li se oferea feciorilor săi posibilitatea să se întoarcă în ţară sau alte ţări creştine unde să fie liberi, dacă fac un act aparent fără mare însemnătate, să treacă de formă la musulmanism, ca să-şi scape viaţa. Acum începe teroarea cea mare şi greutatea cea mare din viaţa domnitorului Constantin Brâncoveanu.

 Putea-va el să-i ţină în stăpânire pe cei patru feciori?

Are el dreptul să le ceară jertfa supremă, renunţarea la viaţa lor care abia o începuseră?

Putea el dispune de viaţa copiilor săi, unii din ei deja mari; Constantin avea deja doi nepoţei. Ştefan era văduv, soţia îi murise după doi ani de căsătorie, unul era doar logodit, Răducu, iar Mateiaş era doar de 10 anişori şi jumătate. Una e să ţi se ceară să dispui de viaţa ta, alta e să dispui de viaţa unui copil si alta e să trebuiască să hotărăşti viaţa a patru feciori care abia şi-au început-o. M-am întâlnit cu păreri diferite la o întrunire, vorbind despre Constantin Brâncoveanu.

În ţara aceasta, cineva mi-a spus: „A fost un domn crud, a fost un om neomenos pentru că a îngăduit să-şi vadă şi încredinţeze copiii morţii. Cum a putut să îngăduie ca pruncii lui să vadă moartea aşa de năpraznic, deşi li s-a oferit şansa de a rămâne în viaţă?”Orice gândire lumească de astăzi va spune la fel. Cum să iei…cum să îngădui…de unde să iei putere şi energie într-o groapă întunecoasă să-ţi convingi copiii să rămână gata de moarte şi spărtura ce li s-a făcut în ziduri, spre lumină şi libertate, să nu se folosească de ea să iasă şi să plece în lume? Au fost luaţi fiecare în parte şi li s-a oferit libertatea : „Lăsaţi-l pe bătrânul acesta hain, alegeţi viaţa, noi vă dăm îngăduinţa să trăiţi!”

 Ce s-a întâmplat oare în inima acestor oameni?

 Ce s-a întâmplat în viaţa lui Constantin Brâncoveanu ca să-şi poată strânge în jurul  credinţei sale bruma de credinţa a fiilor săi?

Au reuşit să devină un monolit de ne distrus în acea groapă a sângelui care  la un moment dat a devenit cupola de aur pe care ard patru torţe de foc mai strălucitoare decât  stelele cerurilor şi cântă îngeri cu şase  aripi osanale. Această groapă a sângelui s-a prefăcut în boboc de roze amirosind înfipt pe vârful Carpaţilor. La un moment dat  tatăl cu cei patru fii ai săi s-au strâns laolaltă, au fost una ca să poată înfrunta Imperiul Otoman dintr-o groapă a Imperiului Bizantin umilit şi distrus de iataganele semilunii. O mână de oameni, numai oseminte în care mai pâlpâia o brumă de viaţă, batjocoriţi cu coroane de fier înroşit în flăcări pe creştetele lor, arşi la subsuori, batjocoriţi şi schinjuiţi şi dezrădăcinaţi, ceva ce nu mai avea nici o valoare în ochii oamenilor. Aceştia au început să se strângă, să se coaguleze şi să se ia la luptă cu un imperiu şi să-i vestească ca o flacără olimpică înfiptă că s-a sfârşit!…

S-a strâns tot corpul diplomatic în faţa mării. A venit însuşi Sultanul. Era mare sărbătoare, pentru noi creştinii Adormirea Maicii Domnului. Soaţa lui îşi serba ziua numelui, iar bătrânul domnitor  împlinea  60 de ani. În acea zi sultanul era sigur că va asista la un act de umilire a întregii creştinătăţi. Ambasadorii ţărilor creştine erau de faţă şi vor asista la umilirea lor prin trădarea acestui hain de valah, incapabil să-şi stăpânească copiii, incapabil să-şi apere credinţa, un domn care, cum au spus ei, îşi asigurase domnia pe puterea banului, pe puterea aurului şi a argintului.

 „I-am luat vlaga şi acum zace înaintea mea dezgolit şi nemernicit. Nu se poate, nu se poate să nu cedeze! Până la urmă vor ceda!” îşi spunea sultanul  Puterea acestui om, în ochii turcilor, erau banii, aurul, pe care odată luaţi, temelia vieţii lui era smulsă. Ca să-şi scape viaţa, îşi spunea Sultanul va fi gata să se lepede de credinţa lui de care se poate lipsi cu uşurătate şi  să treacă la musulmanism. O credinţă pe care unii o păstrează mai adânc, alţii mai de suprafaţă cum o avem şi noi. Era sigur sultanul că bătrânul Constantin Brâncoveanu ca să-şi scape cel puţin fii va accepta în ultima clipă să treacă la musulmanism. Se va lepăda de credinţa creştină ca să-şi scape copiii cu viaţă şi să se întoarcă în Ţara Românească. 

  Ei nu ştiau că, Constantin Brâncoveanu  purta cu el legat de grumaz un Testament, pe care i-l dăduse Antim Ivireanu, în care erau 500 de chipuri ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament,  date lui ca talisman de preţ, să le citească ziua şi noaptea. Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu nu era un domn care a pus legea, sulurile legii în podul casei sale, în podul Templului, cum se spune in Deuteronom: „iar Domnul nou uns al vostru să ia Scripturile din mâinile preoţilor şi ale leviţilor, să le copieze cu mâna lui, viaţa Domnilor dinaintea lui şi nu cumva să le arunce în podul casei sau al sanctuarului ci să le copieze cu mâna lui şi să le aibe la pieptul său ziua şi noaptea şi să le citească lui şi fiilor săi, toată lucrarea Dumnezeului celui viu săvârşită asupra moşilor şi strămoşilor cu faptele lor de măreţie -”adu-ţi aminte Israel, că te-am scos din casa robiei, din casa Egiptului, că te-am adus cu mână tare şi cu braţ înalt, pe sângele mielului, prin pustie 40 de ani sub şarpele de aramă ridicat înaintea ta şi te-am adus în pământul făgăduinţei în care curge lapte şi miere.”   

  Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu avea legat în sânge acest legământ, pe care-l citea ziua şi noaptea. Nu numai că primise în carnea şi în sângele său, din moşii şi strămoşii săi această îndeletnicire şi această lucrare, care se strecurase în viaţa sa, în blândeţile sale şi în cuvioşia sa dar aceasta era adevărata sa avuţia. Asupra  sa atârnau 500 de chipuri scrise cu mâna lui, date lui, ca darul cel mai de preţ de către Mitropolitul vieţii sale, care a spânzurat cuvântul în limba română în sanctuare, şi care va sfârşi şi el jertfa mucenicească!

Ei nu ştiau că asupra lui se găsesc aceste 500 de pilde din Vechiul şi Noul Legământ. De la jertfa lui Abraham, până la jertfa apostolilor Petru şi Pavel, unul decapitat şi celălalt spânzurat cu capul în jos!

Ei nu ştiau că el ştie unde se duce; că Iisus Hristos nu intrase în viaţa lui cu coroana odată. Creştinismul nu era pentru el splendoare şi fast liturgic formal. Ei nu stiau că nu era un om care curvea, care beţea, hapsân şi avar care dorea să-şi ridice o împărăţie lumească. Tot ce avusese mai sfânt el ridicase din mocirla acestui pământ şi înainte ca smântânile şi aurul şi splendorile şi hrana şi tot ce avea mai scump acest popor, înainte de a fi dat străinului, era hrănit sufletul acestui popor. Ridicase Horezii şi ctitorise atâtea mănăstiri şi îmbrăcase ţara în splendori, şi o reparase, în Numele Hristosului celui înviat din morţi.

Ei nu ştiau că el nu se bătea întru a rămâne în lumea aceasta şi nu se bătea pentru o viaţă care astăzi sau mâine poate să sfârşească şi odată cu sfârşitul ei s-a terminat totul.

Ei nu ştiau că Brâncovenii  se îmbrăcaseră la Horezi în straie sub coroniţe, nu în virtutea lumii de aici ci în virtutea nunţii dincolo, că ei nu se pregăteau pentru o domnie omenească, ci pentru Împărăţia cerească. Brancovenii ştiau că cel care-L urmează pe Hristos trebuie să-şi poarte crucea şi că într-o bună zi crucea poate însemna vărsare de sânge, şi ştiau de asemenea, aveau înaintea ochilor textul din Apocalipsa cap. 20 „în jurul Mielului, văzându-i pe toţi îmbrăcaţi în straie albe, pe toţi cei cărora li s-a tăiat capul, pentru mărturia lui Iisus Hristos prin credinţă, prin moarte nu au murit, ci înviază de-a dreptul”. Aşadar asupra lor moartea nu mai avea putere. Ei ştiau că murind trec de-a dreptul la dreapta lui Iisus Hristos, în jurul mielului, de-a dreptul la înviere. Ei erau nişte oameni împăcaţi, nişte oameni senini, în inima lor nu mai duceau de mult ei lupta, ci începuse să o poarte Iisus Hristos.

În momentul în care ei au fost puşi, în ziua de 15 august de Adormirea Maicii Domnului, în cămăşi albe, desculţi, pe uliţele Constantinopolului, ei erau deja îmbrăcaţi în cămăşile albe din Apocalipsa şi în faţa lor se afla deja Mielul care îi trecuse deja de la moarte la viaţă. Ei deja umblau în cămăşi albe pe uliţele Constantinopolului, îmbrăcaţi cu cămaşa lui Hristos cu care Hristos îi îmbrăcase deja. El era în inima şi în viaţa lor, Isus Hristos înviatul din morţi, pentru că ei erau gata să-L mărturisească în faţa acestor păgâni până în ultima clipă, neînfricoşându-se de fiară şi de numărul şi de chipul ei, tăindu-li-se capul pentru aceasta mărturisire. „Acum nu eu sunt, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine.” Fără să ştie turcii, deja îi îmbrăcaseră în cămaşă albă precum  neprihana sufletelor lor dincolo după retezarea capului când nu mai cunosc moartea niciodată şi  sunt sfinţii Dumnezeului celui viu care-L însoţesc pe Hristos oriunde se duce El! Ei deja purtau această slavă înaintea momentului în care capetele lor au fost aşternute pe butuc.

 Întâi Constantin,

 -Te lepezi de Hristos?

-Nu mă lepăd de Hristos! Capul retezat.

 Apoi Ştefan, -Te lepezi de Hristos? -Nu mă lepăd de Hristos! Măcar că avea doi copii gemeni care sugeau la ţâţa mamei lor şi vedea chipurile lor cum se uită la el şi putea să-i fie mai dragă lumea aceasta, şi putea să-i fie mai dragi copiii lui şi soaţa lui, pe care abia o strânsese în braţe. Măcar că avea această făgăduinţă lumească înaintea ochilor săi, i-a fost mai drag chipul lui Hristos de dincolo. Şi şi-a plecat capul cu bună pace şi credinţă, cum spune textul, cerând iertare prigonitorilor.

 A venit rândul lui Răducanu care era logodit cu o Ancuţă frumoasă şi tocmai se pregătea marea lor nuntă dar a preferat nunta de dincolo. Era isteţ şi frumos. Logodnica sa cu ochi înlăcrimaţi a rămas pe pământ, şi el a plecat! Logodnica lui Hristos a trecut dincolo! 

A venit rândul lui Mateiaş. Pruncuţul de 11 ani ar mai fi avut o nedumerire:

 -Tată, aş vrea să mai trăiesc! Tatăl i-a spus la ureche ceva, numai Dumnezeu ştie ce, că pruncuţul de numai 10 anişori şi jumătate a înfruntat Imperiul Otoman.

 -Creştin am fost şi creştin vreau să mor! Loveşte! Şi a căzut căpuşorul său! Şi au început oceanele pământului să se frământe în malurile lor, să se înalbăstrească cerurile cerurilor, rostogolul creştetului pruncului martir surâzând rostogolindu-se la picioarele unui nefericit Imperiu.

 -Sfânte Mateiaş, roagă-te pentru pruncii neamului acestuia în vecii vecilor!

Capul bătrânului tată s-a rostogolit să nu rămână în urma fiilor săi şi s-a lipit de obrazul pruncului său, bucălandru, bucălatul său păr înmuiat în sânge de sfânt martir.

-Unde e paharul de aur? Unde e graalul? Unde e paharul sfânt? Cum nu am putut strânge sămânţa cea mai sfântă a acestui pământ? Sămânţa cea mai sfântă a neamului nostru, sămânţă de martiri creştini! Apostoli ai Imperiului Otoman, apostolii musulmanilor…

Şi mama lor era de faţă şi Sultanul era de faţă şi au văzut cu ochii lor, în secolul 18, nu în mitologie, nu în illo-tempore, nu în timpuri necunoscute, nu în primele zile ale creştinismului, ci în sec. 18 când se mergea la vânătoare, când se mânca iluminist cu bijuterii de argint, când se făceau baluri şi dansuri, când lumea era evoluată ,aşa se spune,….se murea pentru Hristos cum nu se murea în vremurile cele mai frumoase.

 Cronicile ne spun că a fost un măcel ce istoria nu a mai văzut. De bunăvoie! Nesiliţi de nimeni! Pentru că nu i-a silit nimeni să moară! Vă rog să credeţi că au făcut-o din libertatea lor!

 Ei au fost nişte oameni foarte calculaţi, au fost nişte negustori, au ştiut foarte bine ce fac. Au fost nişte oameni foarte realişti! Au cântărit foarte bine, ştiau bine ce fac! Şi când s-a pus preţul pentru Hristos din inima lor au zis:

- Orice, dar asta nu se poate!

- Copiii tatei, asta nu se poate! Aş face-o dacă ar fi moşia mea! Dar nu pot să o fac!

- Cel care mi-a făcut bine nu numai mie, ci neamului meu, moşilor şi strămoşilor, care ne-a dat o ţară din barbarie, şi ne-a dat un grai şi o seminţie, ne-a împodobit pământul, şi ne-a dat nădejdea învierii, şi ne-a dat pe mână Împărăţia Sa!

- Cum să mă leapăd de El, pentru un ciolan, pentru un blid de linte, mâine şi aşa tot mor, mor mâine sau azi eu tot o sfârşesc.

 -Să mă leapăd de El? Doamne fereşte! A murit împăcat cerând iertare pentru cei care l-au prigonit.   

 -Iartă-i Doamne! 

Ei ne-au lăsat cea mai scumpă moştenire! O Doamne, de-am fi vrednici să o purtăm în inimi, în neamul, în graiul şi în seminţia noastră!…ca ea să rodească!

Îngăduie Doamne să aducem şi noi o lacrimă de splendoare înaintea tronului Tău pentru că arvuna, garanţia, temelia că suntem pe drumul cel bun ca neam  au depus-o ei, care sunt inima istoriei acestui popor, sfinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş.Veşnică să le fie pomenirea, Amin!…” 

             Înainte de canonizarea Brâncovenilor în rândul sfinţilor din Biserica Ortodoxa Româna, Ioan Alexandru a strâns in potirul graiului românesc viaţa şi fapta mucenicească a lor.A ridicat în imn lucrarea acestui Domnitor sub domnia caruia s-a desăvârşit în biserici rostirea în graiul romanesc a Sfintei Scripturi. Prima traducere a Bibliei lui Serban Cantacuzino din 1688 a fost desăvârşită si a adus rod tot in timpul domniei sale. Ioan desluşeşte semnificaţia acestui eveniment fundamental pentru graiul romanesc: 

“Cuvântul Scripturii încă nu era în limba noastră rostit din amvoanele bisericilor înaintea domniei lui Brâncoveanu. Nu vom putea să vorbim niciodată îndeajuns despre ce a însemnat acest moment de naştere definitivă spirituală când în faţa poporului de acum nu se vor mai vorbi limbi de neînţeles iar de pe amvoanele noastre va începe să răsune cu putere multă şi cu trăinicie ziditoare de seminţii şi de popoare, Scriptura în limba română.

 Antim Ivireanu, cel dintâi predicator al domniei lui Brancoveanu, va deschide Sfintele Evanghelii pe înţelesul mulţimilor, va ridica al doilea altar în sufletul neamului românesc , pe aceiaşi dimensiune cu al sfântului jertfelnic al trupului şi sângelui Domnului. Precum în bisericile primare ale Romei altarul stă la aceiaşi înălţime cu amvonul unde se predică Cuvântul.

 Prin puterea Cuvântului începe uriaşa lucrare de despădurire a sufletelor, de dezlegare a minţilor de desălbăticire şi despietrire a inimilor oamenilor prin cea de a doua uriaşă împărtăşanie din Logosul lui Dumnezeu. Începea curgerea graiului, începea defrişarea, începeau izvoarele, pâraiele şi râurile Logosului sa-şi taie făgaşe.

 Are Brâncoveanu fericitul prilej de a ridica din miezul sanctuarului lespezile de pe mormintele întunecate ale minţilor noastre ca să înceapă să se audă vijelia valurilor, vuietul de ape multe ale Logosului Dumnezeului celui viu în scoicile de aur fremătând de dor după fericire, gâlgâind după cuvântul Învierii care se revarsă cristalin, latin, pe înţeles, plin de splendoare şi frumuseţe, graiul neamului acesta în sfârşit auzit de la sanctuar.

Toţi spuneau că acest grai este incapabil să poarte puterea Dumnezeului celui viu, este prea îngust, este un ţol prea mic care nu poate îmbrăca Cuvântul lui Dumnezeu. Sumanele şi căciulile acestui prea strâmt grai al acestui pământ nu pot ţine Cuvântul Scripturii. Iată că se adevereşte ca acest ţol este o toga romana, este un strai de sărbătoare cum nici Solomon nu se îmbrăcase în toată splendoarea sa.

Începuse Împărăţia Cerurilor să fie vărsată pe calea Logosului întrupat, iată pentru întâia oara şi în această ticăloşită şi sărmană de seminţie cu limba sa nealtoită îndeajuns, nestrunită de flăcarile Cuvântului revelat popoarelor spre zidirea şi mântuirea lor.

 Începuse tăriile şi amiroasele, splendorile şi avânturile în slobozirile coroanelor acestor păduri, în foşnetul acestor livezi mângâiate de azururi şi de amurguri şi de legănarile line ale luminilor stelare.  Începuse Cuvântul pe înţelesul celor mulţi să poată fi dus acasă în minţile şi în inimile lor şi să rodească, ţara să crească, pruncii să prindă puteri, femeile să se facă mereu mai frumoase, casele să prindă lăcaş şi aşezământ, să devină sanctuar, bărbaţii să devină ei înşişi împăraţi şi preoţi ai Dumnezeului celui viu.

 Pe acest temei încep să se strângă osemintele celor duşi iar vii cu morţii se înţeleg mai uşor. Ne înţelegem istoria mai cu deplinătate şi încep Cantacuzinii să vestească  ca avem aceiaşi fântâna, că toţi de la Râm ne tragem, descoperim că suntem daco-romani, că mama noastră este Roma, ca ne tragem dintr-o seminţie latină, că suntem poporul mărturisitorilor.

Dumnezeu a vorbit în ebraică, Hristos în aramaică, cuvintele au fost fixate în greacă dar au fost propovăduite pe oasele martirilor în limba justiţiară a Imperiului Roman al latinităţii. Cei mai mulţi martiri, apostolii poporului nostru, în limba latină cu inima romană, pe drumurile Romei, pe oasele martirilor au vestit acest Cuvânt. Această limbă latină o descopeream dulce pe cerul gurii noastre, capabilă să poarte Cuvântul lui Dumnezeu şi să înnobileze această seminţie.”

         Tot atunci, sub domnia lui Brancoveanu populaţia a cunoscut cea mai mare inflorire biologică, s-a întemeiat Academia de Studii, s-au tipărit multe cărţi bisericeşti în limba română şi în alte limbi de circulaţie  din ţările răsăritene. Credinţa sa a inspirat operele de cultură din epoca. Ea s-a reflectat în arhitectură prin frumosul stil care-i poartă numele. A construit mănăstiri, spitale, castele pline de simboluri creştine dar a şi reparat multe ctitorii căzute in paragină  mergând astfel pe urmele înaintaşilor săi vrednici de cinste. Toate aceste lucrări ale Domnitorului creştin, si multe altele, au fost evocate în amănunt de poet în poeme şi în rostiri.În 1992 s-a pus problema canonizării lui Brăncoveanu. S-a făcut şedinţa la Sinod pe dealul Mitropoliei si s-a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a  lui Brâncoveanu,  copiilor săi  Constantin, Stefan , Radu, Matei şi sfetnicul Ianachie. Au fost canonizaţi făcânduli-se icoane de sfinţi care s-au purtat de-a lungul Bucureştiului până la biserica Sf. Gheorghe cel Nou. Ioan a purtat în această procesiune icoana bătrânului voievod. În ultima sa mărturie scrisă trimisă de la Bonn către Părintele Constantin Galeriu spunea ca a socotit aceasta ca o răsplată a anilor de priveghi din timpul dictaturii  pe care a făcut-o împreună cu copii săi la mormântul voievodului. 

A consemnat Silviu Despa   

Parintele Paisie si spatiul monastic- portret poetic

„Parintele Cleopa era la oi şi obştea mănăstirii rămase fără stareţ. S-au dus la stână în genunchi să-l poftească în fruntea lavrei Sihastria. Parintele Cleopa a cerut răgaz de o săptămână să-l întrebe pe duhovnicul său Parintele Paisie aflat atunci la altă mănăstire. I-a trimis vestea şi dupa opt zile i-a venit scris scurt urmatorul răspuns:  -Dacă primeşti cinstea de a sta în fruntea obştii ca şi cum a-i preda-o primeşte, daca nu rămâi în starea în care te afli.“  

         

Înainte de anul revoluţiei, am plecat împreună cu Ioan Alexandru la mănăstirea Sihăstria unde era invitat să predice. Cu noi era si Părintele  Ioanichie Bălan. Era o sărbătoare mare în Biserica Ortodoxa cu lume multă adunată din toate parţile ţării. Biserica şi incinta mănăstirii erau pline de oameni că aproape nu mai aveai cum să ieşi afară. Erau creştini de tot felul, unii erau habotnici alţii superstiţioşi, Dumnezeu îi ştie mai bine. Ţin minte că Ioan a început sa predice intr-un mod foarte violent, certând parcă spiritele rele care existau în aceea mulţime. A fost ca o exorcizare după care s-a lăsat o linişte desăvârşită peste sutele de oameni prezenţi. A continuat vestirea Evangheliei magnetizând atenţia chiar şi a celor veniţi cu alte scopuri la Biserica.

La sfârşitul predicii cămaşa lui Ioan era complet uda de transpiraţie iar părintele Ioanichie i-a adus una noua ţăranească din in ca să se schimbe.

Am fost apoi la chiliile duhovnicilor Paisie şi Cleopa, monahi cunoscuţi, unde am petrecut clipe minunate. Părintele Cleopa  era ‚în culmea tăriei şi subţirimii minţii, inflăcărat ca zborul unui vulture’ cum avea să spună Ioan.

Întorşi acasă, poetul a zugrăvit în cuvinte făptura cuvioasă a  monahului român. Vazusem în carne şi oase aceşti călugări de peste şase decenii pe la a căror chilii au trecut zeci şi zeci de mii de suflete încărcate de griji, necazuri, zbucium pentru ca să plece despovararate prin tainica lucrare dumnezeiască. Spaţiul monastic l-a inspirat pe poet evocând acele simţiri duhovniceşti:

„Aici poţi să întâlneşti ceea ce socoţi că este esenţial pentru un popor: omul evlavios al locului. Aici descoperi cum arată omul atins de duhul sfinţeniei, din această seminţie , din acest neam al nostru de pe faţa pământului. Din înfăţişarea acestor duhovnici cunoscuţi de-a lungul deceniilor se poate întrezări ceva din taina cea mai curată a sufletului românesc creştin. Această înfăţişare iţi poate da tărie, încredere, curaj în viaţă şi în virtuţile neamului. Duhul sfinţeniei prezent în această înfăţişare îţi dă putere pentru a străbate cu răbdare răstriştile fără a te lăsa doborât şi mai ales pentru a te ajuta pentru ceasul mântuirii, pentru ceasul plecării de aici. Aici poţi să înveţi cum se cade să vieţuim ca să se mântuiască şi alţii în jurul nostru şi noi înşine, căci singuri nu ne putem mântui. Aceşti oameni pot fi iubiţi pentru că se simte în jurul lor prezenţa iubirii lui Iisus Hristos în inima lor dăruitoare. Ei te trimit la Cel ce este Lumina lumii, din fiinţa lor iradiază lumina necreată a învierii şi asta este ceva de negrăit pentru sufletul unei lumi veşnic renăscându-se, cum spunea Mihai Eminescu. Sunt blânzi şi liniştiţi ca oceanul şi ca izvorul, oameni ce nu au pus carne în gură din anii adolescenţii, asceţi, oameni plini de bucurie, obişnuiţi cu puţin. Sunt aşa cum au trăit pusnicii în vremea lui Cantemir care spunea în cărţile sale că “foşneau pădurile de prezenţa pustnicilor in Moldova cea seculara cu codrii seculari“. Tot aşa erau şi pe vremea lui Alexandru cel Bun si mult înaintea lui, ori a lui Ştefan cel Mare ,Daniel Sihastru şi ceilalţi, care au ajuns la despatimire dinspre lume, la viaţă curată, câtă este îngăduită omului. Viaţa liturgica a miezonopticilor, lecturile neîntrerupte ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale sfintei tradiţii, a parinţilor, ni-i face contemporanii cei adânci şi arzători ai fiecărei generaţii. Sunt stele luminoase pe cerul sufletului nostru. Ei nu sunt oameni  numai de ieri, ci pe măsură ce au acumulat trecutul, sunt oameni de azi şi de totdeauna, mai ales ai viitorului. Daca modelul monastic, adică trăirea în castitate, mulţumirea cu puţin şi ascultarea de părinţi va prinde contur în veacul ce vine ca  model de vieţuire a lumii creştine atunci chipul concret al acestui om îmbunătăţit va strânge fulguiri şi de pe faţa cuvioasă a acestor părinţi ai sufletului nostru. Sunt fraţi întru Domnul ce poartă aprinsă în inima lor lumina nestinsă a iubirii din zorii învierii Domnului nostru Iisus Hristos.” 

Plini de bucurie şi inspiraţi de atmosfera monastică  la intoarcere în tren, intr-un compartiment plin cu oameni spre amurg am inceput să murmuram un imn vechi crestin: „Lumină Lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc…”Era un lucru neobişnuit, mai cu seamă că regimul comunist inoculase în noi suspiciune şi frica faţă de cei de lângă tine. Părea o ‚nebunie pentru Hristos’ pentru mine în acel timp, însa Ioan m-a incurajat aducându-mi aminte de cuvintele cu tâlc spuse de Părintele Paisie în chilie.

 “Curajul este îngaduit şi este bine ca omul să şi-l ia. Tot ce este bun şi desăvârşit trebuie să se săvârşească cu nadejdea curajului. Însă nu tot ce se vinde se poate mânca! Gustaţi şi vedeţi, dacă e bun daţi şi la alţii. Dacă nu-ţi place, nu împărţii.“ 

Ajunşi în Bucureşti, poetul descrie iarăşi în cuvinte pline de har prezenţa cuvioasă a parintelui Paisie aşa cum am intâlnit-o în chilia sa din Sihăstrie:

„nu-i un erou parintele , nici un om care îmbărbateaza din gât şi din vorbe mari, este un om smerit, stins ca o trestie, ca un trandafir atins de rouă înainte de ivirea zorilor, îmbobocind mireasmă. O faptură mai degraba stinsă, un pumn de oseminte mirosind a har. Nu este o faptură de o frumuseţe extraordinară, ci este ca o lumină de ceară pâlpâind într-un ungher, ca o candelă  îndemnând la şoapta rugăciunii în ungherul icoanelor în ceas de miezonoptică. Miezonoptica nestinsă care a invins timpul. Aflâdu-te în faţa unei asemenea făpturi, din care iradiază doar lumina, ai impresia tenebrelor luminoase din teologia apofatica a lui Dionisie sau a lui Maxim Marturisitorul. Un om care şi-a trait viaţa lipindu-se de Dumnezeu şi în care a patruns Dumnezeu cu blandeţea Sa. Când intri în chilia sa  te primeşte cu „ bucuria mea”, cum te primeau cei din vechime. Plânge cu cel  necajit, se bucură cu cel plin de bucurie, se tânguie cu cel atins de dureri şi care nu şi le poate purta singur. Nimeni nu a ieşit din chilia sa decât plin de bucurie şi de fericire duhovnicească ascunsă.”

Nu dupa mult timp am revenit din nou  la chilia Duhovnicului în Sihastrie, pe ninsoare într-o zi de martie. Vederea i-a slabit dar era cu toată agerimea minţii în cele duhovniceşti. Vorbea greu, aproape în şoaptă iar trupul îi era slăbit .

L-a întrebat Ioan pe parintele Paisie cu ce nadejde rămâne omul la vârsta aceasta aşa de înaintată de peste 92 de ani şi ce faptă din istorie şi viaţă l-a călăuzit in toate zilele şi continuă să-i încălzească inima.

Raspunsul a venit incet, stins dar limpede:

“După Înviere Iisus le-a spus ucenicilor Săi: „datu-Mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ, duceţi-vă şi învăţaţi toate popoarele!” Iisus Hristos are toata puterea,  mila Lui nu ne lasă când toţi ne părăsesc. El are toată puterea. De acest cuvânt m-am legat şi eu. Trăiesc şi nădăjduiesc şi eu în mila Lui.” 

Apoi l-a întrebat care este lucrul cel mai de preţ pe care să-l lăsăm urmaşilor.

Raspunsul iarăşi a venit plin de înţelepciune ca un cuvânt de testament spus de părintele Paisie înainte de plecare din această lume:

 „Cea mai de preţ moştenire de lăsat urmaşilor este Cuvantul lui Dumnezeu, iar cea mai mare nadejde este învierea lui Iisus Hristos căruia I s-a dat toata puterea în cer şi pe pământ.“ 

Poetul descrie ultima imagine cu monahul, chilia si Sihăstria pe care avea să o vadă înainte de trecerea la cele veşnice a Părintelui Paisie:

 „Şi a început să ningă la lumina candelei dinauntru prin fereastră. Fulguie pământul de martie, în albul imaculat al ultimei zăpezi. Este „ninsoarea mieilor“. Am lăsat colinele Sihastriei blânde şi duhovniceşti, parcă sunt pământ de prescuri, pământ de duminica, pământ de sărbătoare, pământ atins de liturghie, pământ atins de sfinţenie, pământ atins de bucuria negraită a zorilor Învierii.“

 Ioan Alexandru era inspirat de prezenţa negrăitelor frumuseţi ale acelor meleaguri cu cerul şi pământul primăvăratec, cu padurile şi văile,cu fluviile şi infloririle. Natura, pentru Ioan era o extindere a sfinţeniei sanctuarului, parte a cosmicei liturghi ce celebrează cu splendoarea sa bucuria Învierii:

 „Ah cât de curată este şi binecuvântată chilia ta cu muşcate la fereastră, cât de fericit este spaţiul unde se simte de departe neprihanita columbă cu aripile argintate în mireasma înfloririlor când vântul de seară cutremură grădina paradisului peste dorul miresei învoalată de nuntă”  

Nu peste mult timp iarăşi   am venit împreună  la Sihăstrie la întâlnirea de pe ultimul drum din această lume cu Părintele Paisie care s-a aşezat şi el sub lespedea de zăpadă a acestui pământ . Purtam  în gând şi inimă ultima sa rugăciune şi binecuvântare care ne-a adresat-o la ultima vizită:

 „Domnul Dumnezeu , Preamilostivul, să vă miluiască: Domnul să vă mântuiască; Domnul să vă folosească; Domnul să vă păzească de tot raul; Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească; Domnul să vă curăţească; Domnul ca un bun şi iubitor de oameni să vă dea  iertare de pacate. Domnul nostru Iisus Hristos să vă blagoslovească. Binecuvintează Doamne robii Tăi aceştia, şi rugaciunea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor şi rabdarea lor! Binecuvintează Doamne osteneala lor, şi casuţa lor şi pâinea lor şi copii lor şi viaţa lor şi sfârşit bun le daruieşte , iar dincolo un colţişor de Rai le rânduieşte , că binecuvântat esti în veci. Amin! Drum bun! Mergeţi sănatoşi. Să ne întâlnim la uşa Raiului! Până te vezi la uşă e greu. Uşa milostivirii deschide-o, nu mă lăsa! Dacă ajung la uşa milostivirii, mă apuc cu amândoua mâinile.”

 A consemnat Silviu Despa 

Martori ai Catacombei – Richard Wurmbrandt

R:  

      Aţi fost unul dintre oamenii acestui pământ românesc care a strigat ca un profet dezastrul ateu în care ne-am aflat în Europa. Când nimeni nu avea curajul să facă acest lucru şi când chiar europenii erau înclinaţi să decoreze pe dictatorii atei mai degrabă decat să-i critice. În aceea vreme nimeni nu vorbea despre biserica subterană românească, despre puşcăriile româneşti, despre dezastru în care se afla spiritul poporului român. Noi am socotit că am ieşit din Egipt dar ne învârtim în pustie, încă n-am ajuns în pământul făgăduinţei. Ce trebuie să facă poporul român la ora de faţă după această robie atee-comunista?

Richard Wurmbrand:

-Dacă îmi puneţi întrebarea aceasta primul meu gând este că România ca şi restul Europei de Est , nu a ieşit încă de sub comunism. S-a zguduit sistemul politic comunist. Au suferit ei. O bătălie au pierdut, dar nu s-a distrus comunismul. O bătălie pierdută nu înseamnă un război pierdut. Războiul însă nu l-au pierdut. De patruzeci şi ceva de ani la noi, de şaptezeci în Rusia, s-au auzit numai minciuni; nu este Dumnezeu, nu-i Hristos, nu-i Maica Domnului, nu-i cer, nu-i iad, nu-i nimic decât materie, şi otrava aceasta a pătruns adânc în minţi, chiar dacă lumea ştie că comunismul a fost fals; ceea ce au înghiţit patruzeci de ani , asta rămâne. A fost o dictatură care se deosebea mult de alte dictaturi care au fost în istorie, anume că obliga pe toţi să fie şi în rai, nu era destul să sufere dar trebuia să strige „ura!” tiranilor. Şi cine strigă patruzeci de ani “ura!” tiranilor ca să se justifice în faţa propriei conştiinţe crede întradevăr că tiranii sunt buni. Eu am văzut la Târgu Ocna, când au primit ştirea că Stalin a murit, oameni plângând. Erau victimile lui Stalin care ştiau că el este binefăcatorul omenirii. În primele zile ale revoluţiei lumea se răzvrătea împotriva comunismului  şi acum mai sunt pe stradă oameni care strigă jos comunismul sau moarte comunismului. Dacă i-ai întreba care este ideologia cealaltă? Ideologia este tot să avem mai multă mâncare, să avem salarii mai mari, să avem şi să avem…. Aceasta-i ideologia comunistă: să avem, să avem aici pe pământ. Lozincile pe care ei le strigau au pierdut perspectiva spirituală. Evreii, un popor din care am cinstea să fac şi eu parte, au ieşit din Egipt, dar Egiptul nu a ieşit din ei. Când erau liberi în pustie, au vrut să-şi facă un dumnezeu. Şi-au făcut un viţel de aur care era zeul Egiptului. Ceea ce trebuie este curăţirea poporului. Va fi un proces lung de curăţire pentru poporul român şi pentru celelalte popoare. Când Dumnezeu a scos poporul evreu din pustie i-a dăruit oameni mari ca Moise, Aron şi alţii. Fiecare din noi să întrebe pe Dumnezeu în chestiunea asta, n-aş putea eu fi o lumină, o pildă în acest popor. Ridicarea unui popor începe prin ridicarea unor oameni din mijlocul poporului. Să dea Dumnezeu ca fiecare cititor al revistei care se numeşte aşa frumos „Renasterea” să renască, să se nască din nou, să devină un altfel de om.  

 Din „ Martori ai Catacombei” publicat in Revista Renasterea, febroarie 1991

Semnificatia sarbatorii de Rusalii

           Îmi aduc aminte cum Ioan Alexandru explica semnificaţia sărbătorii de Paşti finalizată şi împlinită în cea a  Pentacostului ( Rusaliilor) şi felul în care s-a metamorfozat înţelesul ei, până va ajunge la semnificaţia ei ultimă de revărsare a Duhului Sfânt. Opera cu simbolistica religioasă a Vechiului Testament.Rusaliile sau Pentacostul vin din negura istoriei şi au rădăcini simbolice şi analogice în sărbătoarea de recunoştinţă pentru roadele pământului  a vechiului popor Israel. La şapte săptămâni după Paşti , la Templu , Marele Preot primea de la leviţi şi popor pâinile „de aducere aminte” împreună cu mărturia de credinţă cuprinsă în cartea Deutoronom şi apoi cea a lui Rut.

„Arami arami obed ade iţraim“ Eu sunt un biet aramaic, sărman slujitor, tatăl meu a fost slugă în Egipt, scos din casa robiei după ce am strigat la Dumnezeul cel viu şi Tu Doamne ca pe un străin m-ai adus într-un pământ care nu era al meu şi mi-ai dăruit roadele acestui pământ pe care nu eu  le-am însămânţat ci Tu mi-ai dat pâinea lucrată de alţii… Oamenii din vechime luau în seamă miracolul seminţei în faţa căruia stăteau cutremuraţi şi îşi aduceau ofrande. Nu-şi duceau la gură prima îmbucătură înainte de a o duce la sanctuar…Astfel este şi mărturia de credinţă a vechiului popor cum că  nu ne aparţine lumea aceasta, că Dumnezeu a dăruit roadele , că Dumnezeu este stăpânul holdelor, că Dumnezeu porunceşte seminţei să se pogoare în adâncul humei să moară ,să-şi desfolieze firul de iarbă, să urce pe spic înzecit bobul de grâu, jeruit de lumina şi căldura soarelui, clătinat de vânt, scuturat de seceră, tăiat pe faţa pământului , adus la piatra de moară, făcut făină, la lumina serilor frământată, cu acel miraculos aluat care creşte şi umple coveţile şi se face minunată şi se revarsă peste obrazul cald al cuptorului şi se preface în pâine bună , care este hrana umanităţii, care este însuşi trupul Dumnezeului celui viu.” 

După  mărturia de credinţă din cartea Deutoronomului, citea precum  preotul în rânduiala rituală, din cartea lui Rut Moabiteanca care  este şi ea legată în mod misterios de Betleem (care înseamnă Casa Pâinii), locul în care se va naşte Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel  se prefigurează apropierea popoarelor de Casa Pâinii. Atât iudeul cât şi străinul (moabiteanca), sunt chemaţi sa celebreze cu recunoştinţă darurile Domnului:

„În sărbătoarea aceasta era celebrat iudaicul „arami ami obed iţraim”, pribeag în Egipt, în căutarea unei patrii  care nu este de aici, iar pe de alta parte venea la Casa Pâinii străinul, moabiteanca, ca şi cananeanca de mai târziu la firimiturile Domnului. Este o misterioasa prefigurare a popoarelor care vin în binecuvântarea Casei Pâinii. Iudaicul ca şi păgânul se apropie încet de limbile de flăcări, de focul dumnezeiesc ce va irupe peste toate seminţiile de sub cer, cum sunt numite în Faptele Apostolilor…”

Revărsarea Duhului Sfânt, este evenimentul intrării Domnului Hristos în inima fiecăruia ca Domn si Dumnezeu (Kirios si Theos), este inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu din înăuntrul nostru. Rusaliile sau Pentacostul au o semnificaţie absolut noua începând cu evenimentul crucial al Învierii Domnului:

„… Să încercăm să vedem ce se întâmplă la Ierusalim: apostolii erau adunaţi în rugăciune, stăruiau în rugăciune şi post de 10 zile, aşteptând această făgăduinţă, acest ruah cadosh, acest Duh Sfânt misterios. Până acum noi am vorbit de o sărbătoare, acum începe să se prefigureze ceva nou, începe să apară în centrul atenţiei nu o sărbătoare, nu o bucurie, nu fapte legate de aducerea snopilor, de pâine, nu se vorbeşte nimic din toate acestea, totul este de o austeritate şi de o tăcere misterioasă şi tainică, aşa cum a fost austeră ieslea Betleemului, aşa cum auster a fost mormântul învierii. Este o austeritate tăcută, este un ceas tainic al zorilor de rugăciune, când oamenii, apostolii erau de zece ori mai mulţi strânşi laolaltă, potenţându-le puterea, fiind potenţată umanitatea întreagă. La Ierusalim se aflau deci în momentul eruperii Duhului Sfânt ca într-un cerc concentric tot pământul. Aşadar cerul şi pământul. Se aflau cei doisprezece, se afla Maica Domnului şi apoi cele douasprezece seminţii începând cu parţii. Numaratoarea lor începând de la răsărit spre sud, spre vest şi spre miazănoapte. Este aşadar un vârtej cosmic, o prezenţă concentrică: 12, 120, 1200 şi aşa mai departe. Cercul se tot extinde şi în mijlocul lui coboară mila desăvârşită, coboară mila lui Dumnezeu, coboară Duhul cel Sfânt să capteze, atragă  întreaga omenire în mod tainic la marea sărbătoare pe care o vestise  proorocii Ioel şi Zaharia, „Yom Iahve Gadol”, marea zi a Domnului, ziua Domnului cea mare şi minunată, marea zi a Dumnezeului celui viu. Este ziua Domnului, Yom Iahve Gadol, când Dumnezeu Îşi concentrează toată lucrarea Sa asupra întregii omeniri. Dacă până acum Mântuitorul Hristos cu trupul Său pământesc asimilat dumnezeirii Sale, om deplin, Dumnezeu deplin, se referea pe pământ cu precădere poporului Israel, celor din apropierea Sa, apostolilor care-L puteau vedea, acuma după înviere corpul Său dumnezeiesc aşezat de-a dreapta Tatălui, va atrage întregul pământ aşa cum se întâmplă când se stârnesc uraganele şi apa întregului ocean este absorbită şi strânsă în jurul unui vârtej uriaş care face un fel de gol în mijloc iar ţărmurile se umflă pentru că coboară ca o  putere de sus. Se face aşadar un fel de buric, un fel de falos în ocean, şi ţărmurile se revarsă concentric, spiralat. Aşa ceva s-a întâmplat  la Ierusalim. Este atras tot oceanul omenirii, se face o groapă în mijloc, se revarsă ţărmurile, se umple toată lumea, ca oceanul de ape de puhoiul lui Dumnezeu. La Ierusalim, cei care aţi fost, aţi văzut că e o groapă, pe Sion, locul unde a coborât Duhul Sfânt. Aşa era la Ierusalim în acel moment, în jur concentric erau strânse toate seminţiile pământului aşteptând în rugăciune, aşteptând un moment crucial şi vital în istoria omenirii. Momentul când Iisus Hristos, Cel ce a fost răstignit istoric pe Dealul Căpăţânii, Cel ce a suferit moarte pe cruce, hulit, batjocorit, îngropat şi înviat din morţi se aşează de-a dreapta Tatălui, nu ca să se depărteze de noi ci ca să penetreze înviat în mod tainic, cu corpul Lui desăvârşit transfigurat, să poată penetra inima fiecăruia dintre noi, până la sfârşitul veacurilor. În această zi Hristos Domnul, Înviatul se aşează în Împărăţia Sa şi este ziua când se inaugurează prima zi a Împărăţiei lui Dumnezeu care este în inima noastră. În această zi de Rusalii se inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu. Se face  ieşirea din paradisul terestru deschizându-se porţile  Împărăţiei lui Dumnezeu care este înăuntrul nostru. Acesta este momentul când Hristos penetrează prin focul Duhului Sfânt sub formă de limbi de foc care se lasă peste fiecare din apostoli pătrunzând în inima omenirii simbolic prin cele 12 seminţii, prin cei 120, şi după aceea prin toţi ceilalţi care vor primi prin punerea mâinilor până la sfârşitul veacurilor. Se va extinde această limbă de foc a Duhului, cum spune Ioil, peste toată carnea, peste tot trupul… …braţele lui Dumnezeu sunt Fiul şi Duhul Sfânt ;aşa cum mamele noastre frământă noaptea în coveţi aluatul pentru  prescurile de paşti şi pâine oierilor şi pruncilor, aşa a frământat Dumnezeu cosmosul cu cele doua braţe sfinte ale dumnezeirii Sale, cu Fiul şi cu Duhul.Cunoaştem si simţim pe Dumnezeu prin cele două  braţe, cele două lucrări, cele două intervenţii: „am tunat şi încă o dată voi tuna”, a tunat Dumnezeu pe pământ  de doua ori: a coborât în Fiul şi a coborât de Rusalii în Duhul Sfânt extinzând focul dragostei Sale prin  „beţia” aceea de la ceasul al treilea al dimineţii, în acea fericire uriaşă când toate limbile pământului adunate împreună au simţit aceeaşi inimă şi aceeaşi lacrimă când a coborât din nou Dumnezeu pe pământ la 50 de zile de la învierea Fiului Său. 

 Acest Duh, Ruah, era o prezenţă tainică şi discretă în tot Vechiul Testament  care s-a manifestat în diferite feluri şi chipuri si care s-a odihnit deplin peste mlădiţa din trupul lui Isei , adică asupra lui Hristos, fructul izbăvitor al umanitaţii şi care s-a manifestat plenar la 50 de zile de la Învierea Sa din morţi:

“ Duhul Sfânt nevăzut a fost totuşi văzut pe faţa pământului în formă simbolică. Arhanghelul care a venit la fecioara Maria pentru a vesti naşterea, L-a văzut sub formă de nor. La botezul Domnului a avut formă de porumbel, apoi L-am auzit ca un vânt, ca o vijelie năpraznică, ca un vuiet de ape mari, ca o mireasmă, în ebraică ruah înseamnă amirosire, acelaşi cuvânt este în Cântarea Cântărilor cap 2, când amiroase, când mireasa amiroase a dumnezeire, când mirele varsă mir noaptea pe clanţa uşii ….preînchipuindu-L pe Hristos. Cuvântul  Ruah înseamnă adiere şi apare de peste 360 de ori, în Vechiul Testament. Ruahul este o prezenţă misterioasă, auziţi-l la stâncile despicate ale Horebului unde s-a furişat monoteul Ilie crezând că e singurul pe pământ când vin furtunile năpraznice şi nu e Dumnezeu acolo, vine focul şi toate acelea şi într-o adiere blândă Îl vede pe Dumnezeu, în bătaia lină, în bătaia tainică. Se spune că de profetul Ilie S-a apropiat cel mai mult Duhul lui Dumnezeu în istorie în forma abia simţită, abia susur, abia murmur, până când în ziua de rusalii când a pătruns înăuntrul nostru. În tot Vechiul Testament El vine, atinge lumea, cum sună vântul peste holde împrăştiind miresmele, cum seara în amurg în orient la Ierihon şi în toate grădinile acestea, la En-Ghedi, în Cântarea Cântărilor, după ce a apus soarele şi după ce a erupt amurgul, se stârneşte o legănare şi toate miresmele înfloririlor se revarsă peste pământ şi se umple de balsam şi de frumuseţe şi de dor de Dumnezeu înfăţişarea lumii. Venea, atingea şi pleca. Venea Samuel cu cornul asupra creştetului lui David, păstor, „tânărul cel mai mic în casa fraţilor mei eram şi păşteam oile tatălui meu pe câmp”, cu acest amiros, cu acest mir în corn şi varsă pe creştetul pruncului şi deodată acesta se luminează cum s-a luminat creştetul blond şi auriu al lui Şaul când a fost luat dintre măgăriţele tatălui său pierdute şi a fost uns rege peste Israel, şi dintr-o dată începe să proorocească şi se odihneşte peste el cum se va odihni peste mlădiţa din tulpina lui Isai peste care vor poposi cele şase Duhuri ale Dumnezeului celui viu. Iată ce spune Isaia: „se vor odihni cele şase duhuri ale lui Dumnezeu, ruah, ruah, ruah… Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, al curajului, Duhul cunoaşterii, al înţelepciunii.” Aşadar, El va odihni desăvârşit asupra mlădiţei din trupul lui Isai, asupra Domnului Hristos în cele şase ipostaze ale înţelepciunii  pe care fiecare creştin, fiecare om care se apropie de Hristos trebuie din adâncul inimii sale sa suspină după ele. Răbdare, cumpătare, bărbăţie, curaj, nădejde, iubire mai presus de toate, credincioşie, şi toate darurile acestui Duh Sfânt care este generos şi nu sunt pe pământ cuvinte înţelepte şi destul de bune să exprime dărnicia care o revarsă cu economie ca să nu risipească şi distrugă acest vas care este corpul omenesc. Această splendoare a dumnezeirii Sale o revarsă cu economie şi din belşug celui ce-L cheamă, fiind întreg înăuntrul nostru în ipostazul Său dumnezeiesc: „Împărate ceresc, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le-mplineşti” o rugă veche, în greacă, „vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. El este Cel care ne spune: Hristos în mijlocul nostru. El este Cel care ne-a spus: Hristos este Domnul, este Hristosul şi Dumnezeul. El ne face să suspinăm: Maranata! A venit şi vine! Te aşteptăm Hristoase! Vino Doamne! „Da, am venit şi vin!” Şi Mireasa spune: vino! Şi Mirele spune: Vin! Am venit şi vin, suspinul din Apocalipsa. Câte se pot spune despre această lucrare misterioasă a Duhului Sfânt…O poate ultimă şi esenţială problemă care trebuie să ne stea înaintea ochilor este cea legată de sfinţirea spaţiului. Duhului Sfânt a umplut întâi casa: ”Toată casa s-a umplut de prezenţa Duhului Sfânt”… atunci s-a întemeiat Biserica, atunci a fost primul amiros de duhovnicie, de sfinţenie a spaţiului din acel nevăzut dumnezeiesc…ruah – duh, pneuma…pneuma înseamnă şi vânt, şi s-a tradus cu „aură”. Când vedeţi în picturile medievale chipurile sfinţilor cu creştetele capetelor lor îmbrăcate cu auriu, înseamnă prezenţa Duhului. În icoane aurul este semnul acestui ruah. Această adiere sfântă în momentul în care primeşte conţinut se arată în formă aurie. Limbile acelea de foc erau aurii purpurii. Auriu este Împărăţia lui Dumnezeu şi purpuriu  înseamnă însăşi esenţa lui Dumnezeu revelată lumii care este Agape. El, Duhul, i-a trezit pe apostoli şi le-a zis: fiţi atenţi, coboară esenţa lui Dumnezeu în voi, care este iubirea. Duhul Sfânt sub formă de limbi de foc, Duhul Sfânt auriu, purpuriu, aduce esenţa lui Dumnezeu în inima noastră care este iubirea. După ce casa s-a umplut de Duh Sfânt, acea densitate dumnezeiască s-a desprins in formă de limbi de foc şi s-au aşezat pe fiecare din apostoli. Este prima oară în istorie când omul este separat de clan, omul ca persoană inalienată, sfântă, liberă, depinzând direct de Dumnezeu. Dumnezeu îl îmbracă cu cămaşa dumnezeirii Sale, cu focul iubirii Sale…”

 Ioan Alexandru 

notiţe de curs consemnate de Silviu Despa de la cursul de ebraica susţinut de Ioan Alexandru la Universitatea Bucureşti in anul 1987 

Mineriada 1991

        Va prezint mai jos episodul  mineriadei din 91,  descris de jurnalistul Gabriel Klimowicz , martor ocular al evenimentului  din 26 septembrie 1991 în Parlamentul Romaniei care în acea perioadă se afla în clădirea din Dealul Mitropoliei. Pe atunci, Gabriel era reporter la ziarul „Cotidianul”, patronat de Ion Raţiu. Episodul descris mai jos a  fost publicat în  recenta sa carte „Agora vremurilor moderne – introducere în tainele televiziunii de stiri”: 

„…Nu mai ştiu ce se discuta atunci în Parlamentul  dominat copios de FSN. La un moment dat s-a auzit un zvon: vin minerii! Toţi jurnaliştii aflaţi acolo am început să dăm telefoane la colegii noştri care aveau ca sarcină să relateze isprăvile minerilor în Bucureşti şi aceştia ne-au confirmat: vin spre Parlament în frunte cu Miron Cozma. Am început să-i întreb pe politicieni ce vor să facă în această situaţie. Toţi se simţeau în siguranţă în Parlament apăraţi de funcţiile lor şi de jandarmi. Mă uit pe fereastră în curtea Parlamentului şi îi văd pe jandarmi cum se imbarcă în maşini şi părăsesc Parlamentul. Era evident că primiseră ordin. Mai erau vreo doi în cladirea Parlamentului, plus un pompier care începuseră să care lăzi cu muniţie. Am întrebat ce se află în lăzi şi mi-au răspuns că grenade cu gaz lacrimogen. I-am întrebat cum îşi propun să apere Parlamentul şi mi-au răspuns că nu au cum pentru că trupele care trebuiau să asigure securitatea au plecat. Era evident că Parlamentul fusese lăsat la discreţia minerilor lui Cosma. Toţi jurnaliştii erau înspăimântaţi: ştiam ce făcuseră minerii pe 13-15 iunie 1990 şi acele imagini erau încă proaspete în memorie.Uşile parlamentului nu au rezistat prea mult la presiunea minerilor care au dat năvală în incinta sălii de şedinţe urlând şi agitând răngile şi topoarele deasupra capului. S-a creat o tensiune teribilă. Parlamentarii nu puteau părăsii clădirea pentru că minerii păzeau toate caile de acces. Nici noi nu puteam. Minerii veneau la tribună şi vorbeau despre necesitatea ca parlamentarii, îmbogăţiţii, trădătorii, cei care nu au mâncat salam cu soia şi cei care vor să vândă ţara, cei vinovaţi pentru traiul prost al românilor să dispară. Era ameninţată atât viaţa liberalilor şi ţărăniştilor cât şi a celor din FSN. În ameninţările la adresa celor din FSN însă nu credeam. Minerii mai veniseră în Bucureşti doar la chemarea lui Iliescu, iar FSN-ul era condus fără dubiu de la Cotroceni. Ne aşteptam în orice moment ca dezastru sa se producă : un miner să lase o ranga să cadă în capul unui parlamentar şi în acest fel să fie îngropată pentru o lungă perioadă de timp atât democraţia românească cât şi orice şansă de apropiere a României de lumea civilizată. Ion Raţiu, patronul meu în aceea perioada, Dan Marţian preşedintele Camerei Deputatilor şi alţii vorbeau de la microfon încercând să-i calmeze pe mineri.

Ioan Alexandru, senator PNŢCD, o raritate printre aşa-zişii politicieni care umpleau Parlamentul, le vorbea şi el minerilor. Ioan Alexandru este cel mai important poet religios al românilor. Era un om de înaltă spiritualitate, om cu viaţă sfântă, complet devotat lui Iisus Hristos şi poporului român. Printre politicienii noştri, gata să înghite o broască râioasă în fiecare dimineaţă şi să adopte imediat convingerile celui care dă mai mult, Ioan Alexandru se legitima la propriu în faţa minerilor cu Imnele Transilvaniei, ale Moldovei şi ale Tării Româneşti, carţile lui principale. El striga de la tribună: „ Sunt autorul Imnelor Transilvaniei şi ale Moldovei”. Mi se părea că se dă o luptă între spiritul creştin al lui Ioan Alexandru şi forţa brută a minerilor. El le striga acestora, cu o cruce de placaj într-o mana( crucea care-l însoţise in Piaîa Universităţii în timpul carnagiului de pe 21 decembrie 1989) şi cu cealaltă ridicată profetic deasupra capului, să nu facă vărsare de sânge în Parlament şi să părăsească Instituţia asupra căreia atacurile violente însemna tot atâtea lovituri date democraţiei. La un moment dat se întâmplă un fapt incredibil: îl văd pe Ioan Alexandru ţinând un piron şi pe un miner bătând pironul cu o rangă în peretele din spatele prezidiului Camerei Deputaţilor. De piron Ioan Alexandru a agăţat crucea lui traforată în placaj şi pilogravată cu linii grafice inspirate din arta ţărănească. El miza pe puterea de exorcizare a semnului creştin într-un Parlament în care majoritatea erau atei, proveniţi din rândurile Partidului Comunist sau ale fostei Securităţi a lui Ceauşescu. Crucea a rămas acolo ani de zile cu toate încercările repetate ale liderilor FSN (Frontului Salvarii Nationale) de a o scoate de acolo. În amintirea acestei cruci a lui Ioan Alexandru  a fost ulterior montată o alta de lemn, mai mare, mai frumoasă şi mai vizibilă în spatele prezidiului din sala de şedinţe a Camerei Deputaţilor, după ce aceasta s-a mutat în Palatul Parlamentului (fosta Casa a Poporului construită de Ceauşescu) unde se află şi astăzi.Episodul descris a fost semnalul dezamorsării acţiunii minerilor…”

  Gabriel Klimowicz   

Piata Universitatii

          Am crezut în tinerii care au susţinut zona liberă de comunism din Piaţa Universităţii. Erau dornici de libertate şi dreptate şi preţuiau valorile creştine. Aici era adevăratul spirit al revoluţiei care a biruit dictatura comunistă. Acest meeting de durată, cel mai lung din istorie, nonviolent,  neîntrerupt decât prin provocări şi manipulări, a devenit pentru scurt timp inima României în acel sfârşit de mileniu.Tinerii de la PNTCD s-au implicat moral in susţinerea acestui fenomen pe lângă cei de la Liga Studenţilor care erau organizatorii principali. Am mers de mai multe ori împreună cu Ioan Alexandru in Piaţă în perioada meetingului.Uneori era invitat la balcon să vorbească şi trebuia să trecem prin multe filtre făcute de studenţi pe holurile de la Filologie şi Geologie. Nu era usor sa ajungi să te adresezi  în această Piaţă unde s-a dat lupta finală hotărâtoare, începută la Timişoara, desăvârşită aici prin uriaşa jertfă asumată de bunăvoie, fără violenţă, a tineretului acestui neam. Acest spirit de jertfă l-a determinat pe Ioan Alexandru să înceapă demersurile pentru acordarea Premiului Nobel tineretului României. A discutat îndelung la Oslo motivul acestui demers  cu directorul prestigioasei Instituţii care i-a spus ca această solicitare este îndreptăţită şi posibilă, depinde în mare parte de cum vor evolua lucrurile. Sa nu se întâmple violenţe şi să nu se facă vărsare de sânge că Dumnezeu vrea pace şi dreptate.Tot in acest interval  Maica Tereza, laureata  Premiului Nobel pentru Pace a vizitat România. A scris în engleză cu mâna sa , următorul text pentru tineretul României care i l-a înmânat poetului să fie rostit la balcon :

 ”Hristos a Înviat! Dumnezeul iubirii să vă binecuvânteze, tineret al României! Ferice de voi făcători de pace care prin nonviolenţă veţi cuceri inimile compatrioţilor voştri. Fericiţi făcătorii de pace că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema!”

 Un alt om de seama al Europei, cunoscutul Fr. Roger , cel care a fost sufletul Taize-ului  a venit în Bucureşti în aceea perioadă şi s-a întâlnit cu Ioan Alexandru şi pr. Constantin Galeriui la Biserica Sf. Silvestru. Acolo am asistat la o discutie despre tinerii care au murit la revoluţie,  iar fr. Roge a spus la sfârşitul vizitei cam aşa: 

„Biserica din România ar trebui să-i canonizeze şi să-i treaca în rândul fericiţilor pe toţi tinerii ce s-au jertfit în decembrie în România. Orice ţară din Europa de i-ar avea ar cere această beatificare.Ei au murit cu flori şi cruciuliţe pe piept, au fost fără arme, au murit însetaţi după dreptate, au fost curaţi cu inima şi Predica de pe munte îi socoate fericiţi.”

  Am fost împreună cu poetul la teologul Dumitru Stăniloaie pentru a-l invita să vorbească  la balconul Universităţii zecilor de mii de suflete care se adunau tot mai mulţi seară de seară în zona liberă de comunism. Era bătrân si neputincios, nu a putut sa vină in Piaţa , insa a scris o scrisoare testament care sa fie citită de la balcon.Ne-am luat  rămas bun de la el şi soţia dumnealui. Era ultima întâlnire, nu după mult timp a plecat la cele veşnice. De acolo am revenit  la „golanii” din Universitate. Am aflat în Piaţă cu bucurie vestea de la Paris că Alexandru Paleologul, ambasadorul de atunci al  României în Franţa,  s-a declarat şi el „golan”. 

În seara de 15 mai 1990 a fost citit la balconul Universităţii testamentul bătrânului părinte teolog Dumitru Staniloaie în faţa zecilor de mii de oameni: 

“ Domnul cel Înviat să fie cu voi , să vă susţină în viaţa cea nouă şi plină de veşnica nădejde  pe care ne-a câştigat-o cu viaţa Sa care a mers până la moarte.Va rog să fiţi tari şi uniţi în credinţa în El. Precum ne iubeşte El să-l iubim şi noi pe El şi să ne iubim unii pe alţii. Aşa va birui poporul nostru greutăţile prin care trece, aşa ne vom păstra ca un popor puternic şi ne vom impune lumii întregi , aşa ne vom păstra unitatea şi identitatea noastră spirituală ca neam românesc care avem ceva de dat lumii.Domnul Hristos să fie cu voi şi cu neamul nostru acum şi în vecii vecilor. Căci vor veni neamurile la judecată şi fiecare va aduce slave, noi sa nu ne micşorăm slava. Amin.”

În aceea noapte s-a cântat la lumina lumânărilor „Hristos a Înviat” şi s-au făcut rugăciuni, Piaţa Universităţii devenind o biserică uriaşă împodobită cu  icoana  Mântuitorului şi a Maicii Domnului cu Pruncul, sus pe umerii Universităţii sub cupola înstelată a cerului de vară iar balconul a devenit precum un amvon cosmic.Atunci s-a născut mai mult ca niciodată dorinţa în inima noastră ca acolo să se ridice o biserica de lemn, o săgeată de turlă din Maramures.A fost şi părintele Constatin Galeriu  în Piaţă să pecetluiască hotărârea mulţimilor aducând binecuvântarea.„Sa se ridice biserica” a fost zguduitoarea hotărâre a zecilor de mii de participanţi din acea noapte de veghe. Ce s-a întâmplat după aceasta este bine ştiut. Artizanii provocărilor şi manipulărilor au reuşit să deturneze scopul nobil al acestui meeting, sfârşind în barbarie şi violenţe care au făcut înconjurul lumii. 

 Silviu Despa