Fratele Ioan

      La sfarsitul lansarii filmului „Mai presus de moarte in Iubire” la Muzeul Taranului Roman, am fost intampinat de Dr. Mihai Oprescu, medicul de familie al poetului. Mergea greu,  asistat de un tanar. Mi-a lasat o hartie batuta la masina cu titlul ” Fratele Ioan”.

 Este marturia unui credincios romano-catolic  practicant care a fost nelipsit la cursurile de la Universitate. Era cel mai varsnic student.  Uneori mai venea si batranul monah Nicolae Stainhardt cu pasi marunti spre amfiteatru sa i-a notite la cursul sustinut de poet, asezandu-se smerit in primul rand.

Va prezint  textul acestei scrisori care pare a fi un fel de cuvantare nespusa, pregatita de dansul pentru despartirea din aceasta lume de Ioan Alexandru:

„Transilvania e un imn.”  Ioan Alexandru

     La o încrucişare de străzi, auzindu-mă spunând cuvântul Laudetur a intrat în sufletul meu şi eu într-al lui. Voi spune numai câteva propoziţiuni sau fraze, rămânând pentru mai târziu amănuntele şi descifrarea vieţii lui. Biografia lui începe cu noaptea de Crăciun, când s-a născut. A fost un semn această naştere care a coincis, ca zi, cu Sărbătoarea Celui pe care avea să-l slujească prin cuvânt şi faptă până la închiderea ochilor. În cartea lui „Bat clopotele în Ardeal” , care va trebui reeditată, este viaţa lui de copil petrecută în satul lui natal, Topa , unde încă de mic, a cunoscut bucuriile şi durerile ţăranului român. Viaţa lui de copil se încheie , spunând în această carte, odată cu luarea cailor la gospodăria colectivă, când el a constatat că tatăl lui nu poate să impiedice acest lucru. Să-l citiţi şi dumneavoastră, căutând această carte, şi veţi înţelege ce a însemnat viaţa ţăranului transilvan pentru cel mai mare poet taran transilvan creştin şi (sau) cel mai ţăran dintre poeţi ; aceste două calităţi, ţăran şi poet, în cazul lui sunt legate prin credinţă. Las la o parte liceul George Bariţiu, Filologia Clujeană, revistele, pentru ca să trec la doctoratul lui cu teza Patria la Pindar şi Eminescu (era prima traducere a Odelor lui Pindar în româneşte). Apoi a fost asistent la Filologia bucureşteană, la catedra Eminescu, unde era profesor doamna Dumitrescu Buşulenga până când această catedră s-a desfiinţat. Au urmat câţiva ani buni petrecuţi în Germania, făcând studii cu Martin Heidegger, cel care îl recomandase pentru Bursa Humbold. Şi aici este un miracol dar pentru mai târziu, când cineva se va bucura mai mult, descoperindu-l în biografia lui. Cine vrea să se intereseze şi de măicuţa lui, care a murit pe câmp, muncind, găseşte date în cartea citată. Au urmat o serie de volume, până la Imnele bucuriei, admisă la publicare, imediat , de Marin Preda. Apoi cartea a avut un succes extraordinar. Au urmat o serie de Imne pentru mai multe provincii româneşti, unele încă nepublicate. Există un număr de peste 500 de pagini, cuprinzând Imnele lui Brâncoveanu ; ca să le scrie, poetul a dormit 14 zile pe parchetul gol şi postind, aşa cum a stat Brâncoveanu în beciul turcesc. Povestea vieţii lui Brâncoveanu, cu moarte fiilor săi decapitaţi, a trezit un mare interes în oraşele americane, unde poetul era mereu invitat să povestească această teribilă tragedie a domnitorului român, care nu a renunţat la credinţă. Toată această publicare a Imnelor a fost sfătuită de părintele greco-catolic  Miclea, care a cerut să aştearnă peste toate provinciile româneşti lauda şi durerea creştină a acestora. Tot acest părinte i-a făcut şi cea mai elogioasă critică în 20 de pagini la publicarea Imnelor iubirii. Eu i-am trimis acestui părinte Imnele iubirii fiindcă el nu o găsise. Cred că se mai găseşte undeva manuscrisul care trebuie neapărat publicat. Apoi traducerea Cântării cântărilor, rubrici la diferite ziare şi publicaţii de cultură, ca şi două volume de eseuri, Iubirea de patrie. Sunt răspândite printr-o mulţime de reviste de cultură eseuri, consideraţii critice, toate având acelaşi iz al creştinismului ecumenic şi românesc.

 La Belu, Eminescu avea un bust modest ; Ioan după multă strădanie a reuşit să pună o cruce pe mormântul Poetului.

La o expoziţie a marelui sculptor creştin Gheorghe Anghel cele doua mari personalităţi ale neamului românesc, pe care acesta le realizase,”poetul şi preotul” au fost aşezate faţă în faţă. Singurul care a atras atenţia asupra acestei mari înfăptuiri a fost Ioan Alexandru, în trei cronici succesive. Preotul, Monseniorul Ghika, era numit, din motive pe care le înţelegem, Cărturarul, iar poetul era Eminescu.

A fost o adunare la Roma a poeţilor din jurul Mediteranei, la primăria Romei. Ioan Alexandru a luat medalia de aur recitând de trei ori, fiind obligat de public, poezia „Mama Roma”. Aceiaşi poezie a fost recitată tot de el la înscăunarea , la catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, a Episcopului Monsenior Ioan Robu. Dacă îmi aduc bine aminte este pentru prima oară când publicul a aplaudat în biserică.

La o conferinţă internaţională în Rusia sovietică asupra poemei Oastea lui Igor,  Ioan Alexandru a caracterizat lupta ruşilor împotriva mongolilor drept o cruciadă internă; succesul a fost cu totul neobişnuit. Motoul la conferinţa lui Ioan Alexandru a fost făcut de subsemnatul. Merită să vă spun cum Academia Rusa (U.R.S.S.) i-a întrebat pe aceşti savanţi străini, care participaseră la aniversare ce ar dori sa li se ofere în dar. Toţi au cerut ceva specific Rusiei (blănuri, etc). Doar Ioan nu a cerut nimic. Dar la insistenţele academicianului rus a spus că ar dori să facă o antologie de poezie din Moldova (Basarabia). După o amânmare de o zi i s-a dat un raspuns afirmativ. Întârzierea de un an a publicării acestei antologii, sa mi se ierte că spun, s-a datorat în exclusivitate părţii române. Lucrul ar fi fost uşor deoarece era necesară doar transliterarea. Această antologie ca şi vizitele pe care le-a făcut Ioan la Chişinau, când a raspuns în continuu 15 ore la întrebările puse, chiar sub ameninţări( uneori ameninţările continuau şi noaptea , la telefon), au fost de mare valoare. Ele au coagulat simţirea românească din Basarabia. Martor este Grigore Vieru care a spus într-o poezie „ tu nu plângi lacrima, o naşti“. La remarca mea că acesta este unul dintre cele mai frumoase versuri din lirica românească, Grigore Vieru a spus : „ acestea sunt închinate lui Ioan Alexandru“.

 La un maslu ţinut la biserica Visarion, pentru vindecarea fratelui Ioan, un preot, spre cinstea cuvioşiei sale, a spus textual aceste cuvinte:“ nimeni nu a făcut mai mult pentru Basarabia, decât Ioan Alexandru.“

Tot el a fost cel care a fondat organizaţia Pro Vita în România.

Deasupra Congresului american a fluturat drapelul nostru tricolor în ziua cinstirii lui Ioan Alexandru. Este o premieră pentru noi.

Un mare număr de profesori, laici, preoţi, din Transilvania, veneau să-i ceară sfat şi ajutor. Cât de cât am contribuit şi eu , să-l ajut, iertaţi-mi lipsa de modestie.

Dar cel mai important lucru şi cel mai de valoare este cursul universitar, întâi la catedra Eminescu şi apoi cursul lui, de ebraică, care era un curs propriu-zis de teologie creştină, literatură şi poezie creştină. Cu ce greutăţi s-a ţinut acest curs, cu câte oprelişti şi ameninţări! Noi trebuia să trecem uneori prin podul universităţii  sau să intrăm printr-un amfiteatru de la matematică. Am întâlnit recent un elev al lui care a ajuns preot ortodox la 40 de ani şi care mărturisea această luptă care a dat-o acest om  pentru Cristos în mediile universitare şi în alte medii. La aceste cursuri au participat ortodocşi, catolici, protestanţi, neo-protestanţi, evrei. Trei tineri evrei s-au convertit la creştinism în urma acestor cursuri. Există document scris despre acest lucru. Veneau de asemenea şi atei. În Germania a ţinut la universităţi germane câte 4 ore, de doua ori pe zi, separate de o oră. Ministrul culturii din Bavaria s-a întreţinut cu Ioan 4 ore, acasă la ministru.

Este, cred eu, la noi primul profesor laic, care a ţinut cursul de teologie ecumenică în bezna ateistă în care ne găseam. La universitatea din Iaşi, ca şi la Institutul teologic catolic din Iaşi a ţinut cursuri apreciate de ambele părţi. La universitatea din Iaşi a vorbit , ca exemplu, despre Oedip şi Iov. Ce extraordinară impresie a lăsat şi ce idei , care deosebesc cele două mari personaje ale antichităţii!

Profesorul Papu a avut întotdeauna cuvinte elogioase, în special asupra unei poezii, despre care spunea că este un imn funebru dintre cele mai importante din literatura universală.

I-am fost medic dânsului şi copiilor lui şi pot să spun că i-a crescut în spirit cu adevărat creştinesc. Cu fiecare copil se ruga seara şi dimineaţa şi cu toţii împreună. Şi dacă copiii, cum sunt copiii, refuzau câte un lucru, nu au refuzat niciodată rugăciunea.

 Cu discreţie , dar şi cu fermitate, soţia poetului, doamna Ulvine, întreţinând şi întreaga gospodărie, s-a ocupat îndeaproape de cei 5 copii, care au fost crescuţi în spirit creştin şi civilizaţia iubirii. Pentru doamna Ulvine, această jertfă a însemnat renunţarea la cariera universitară. Cursul de literatură comparată ţinute ocazional în locul soţului său încântau auditoriul, dovedind o reală vocaţie universitară, la care a renunţat din jerfelnicie.

În ce mă priveşte , viaţa mea a fost teribil influenţată de acest mare poet şi creştin. 

Colonel (R) medic Dr. Oprescu Mihai, veteran de război.   

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s