Legamant la Agapia

 

         Am fost împreună cu Ioan Alexandru, părintele Ioanichie Bălan şi un grup de discipoli ai părintelui Nicodim Măndiţă la Mănăstirea Agapia. Afară la fereastra de răsărit a bisericii din cimitirul Mănăstirii la crucea mormântului lui Nicodim Măndiţă, poetul a ţinut o predică însufleţită despre pruncii nennăscuţi care erau avortaţi în România anilor 90, dar şi despre adevărata casă pe care trebuie să o zidească Europa creştină. Am publicat această cuvântare a poetului în prima revistă pro vita „Dreptul la viaţă” pe care am editat-o şi tipărit-o într-un tiraj foarte mic în 1990, sub titlu „Legământ la Agapia”:

 

„Suntem în jurul unui mormânt, care păstrează după 2000 de ani mesajul central al creştinismului, care este învierea din morţi. „Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede întru Mine, de va şi muri, viu va fi” (Ioan II, 25). Nu toate religiile lumii au acest mesaj, ci numai una singură are acest mesaj, si aceasta este puterea creştinismului, şi de aceea toate popoarele pământului, într-un fel sau altul, s-au strâns în jurul acestui mesaj: „mesajul învierii morţilor”.
Nu murim pentru totdeauna; chiar dacă murim, prin credinţă suntem vii. Nu ne-am strâns aici să comemorăm un mort; nu ne-am strâns aici să prăznuim o mortăciune. Pentru evrei era păcat, extra muros, era interzis să fii îngropat în cetate sau lângă biserică, lângă sanctuar. Pentru că morţii erau morţi, era o împuţinare de viaţă, învierea nu venise încă pe pământ si n-aveai voie să te apropii de mort si nici mortul să stea în cetatea sfântă.
Care aţi fost în ţara Sfântă aţi văzut că există un singur mormânt îngăduit în cetatea sfântă, acela al marelui prooroc David, al Sfântului vechiului popor Israel.
Dar şi acesta era într-un colţ şi spre iesire. Pentru că mortii erau blestemaţi, morţii erau afurisiţi, morţii nu mai aveau putere, morţii erau morţi.
Noi ne ducem sfinţii noştri în sanctuare, bisericile noastre sunt construite pe morminte – mergeti la Războieni si vedeţi că Războienii sunt construiţi pe o vatră de jăratec, de oseminte ale moldovenilor care au murit la Valea Albă în luptă cu pâgânii pentru apărarea credintei strămosesti sub Stefan cel Mare. Bisericile noastre sunt construite pe oseminte, pe moaşte. Moaştele stau la răsăritul bisericilor noastre, cum stau spre fereastra de răsărit moaştele acestui sfânt al neamului nostru.
Este un sfânt fâră îndoială. Au trecut 15 ani de la plecarea, de la pribegia sa sufletească de aici, de la „coacerea în cuptorul de jar al iubirii creştine în adâncul pământului” al acestui sfânt părinte, care ne-a lăsat un testament foarte simplu.
De ce venim în jurul lui? De ce veniti în jurul lui de pe toate dealurile pământului, cu straiţele postite – v-am văzut azi dimineaţă înghesuindu-vă în autobuze , postiţi, cu copii în braţe, de pe dealuri, în zile de post, veniţi cu praznice, veniţi să aduceţi daruri. Ce vă leagă de acest om?
Câti poeţi ai neamului nostru zac în cimitire si nu-i cercetează nimeni? Câti oameni politici, care au crezut că sunt „buricul pământului”, nu le stie nimeni mormântul? Oameni care credeau, c-o falcă în cer si cu una în pământ, că vor stâpâni lumea întreagă n-au găsit o gaură de sarpe să se ascundă de mânia oamenilor şi a lui Dumnezeu vârsată asupra lor.
Istorici mari, profesori, savanti, de care lumea era plină cât trăiau în viaţă, se duc fără urmă. Iar în acest mormânt este un om la care veneaţi pe ascuns, vă stiu, eram cu copiii pe aici, veneaţi pe ascuns de frica prigonitorilor atei. Veneaţi aici să vă închinaţi şi să-l slujiţi şi să luaţi învătătură de la el. Şi iată că acum v-aţi strâns ca stelele cerului în jurul surorii lună; v-ati strâns ca razele cereşti şi ca vânturile putermce ale lui Dumnezeu în jurul soarelui răsărind, v-ati strâns în jurul unui mormânt.
Ferice, părinte, de mama care te-a născut! Ferice de Maica Domnului care naşte, de biserica noastră care naşte asemenea oameni, în jurul cărora vom fi veacuri de-a rândul, şi sunt sigur că veacuri vor fi. Spune un mare gânditor: „Dacă cineva două săptămâni ia aminte la cuvântul cuiva, trebuie să-l iei în seamă. Dacă doi ani, să stii că-i grozav ce-a spus el!” Dumneavoastră de 15 ani veniţi aici si veţi veni în continuare.
Acest mormânt este un mormânt sfânt. Acest om a însemnat ceva esenţial în viaţa dvs. Se zice: „Dacă poti însemna ceva în viaţa unui singur om pe pământ, n-ai trăit degeaba”. Acest om a însemnat în viata mai multora ceva esenţial. A tras clopotele Hristosului Celui înviat în inima unuia sau altuia dintre dvs. şi de aceea veniţi aici. Veniţi la Hristos prin el, veniţi la chipul Celui care a biruit lumea şi păcatul si puterile morţii şi acest om a fost o icoană vie, care nu s-a pus pe sine, nu s-a prezentat pe sine, ci l-a adus pe Hristos în viaţa dumneavoastră. Sunteti ucenici de-ai lui, şi ştiu că stiţi mai multe despre dânsul; eu am fost cu Părintele Ioanichie aici, pe ascuns, în taină, ca un prostănac, pentru că eram urmărit, am fost pe ascuns la dânsul în chilioara în care a locuit, şi am avut fericirea să-l văd în vremuri grele. Şi stim că acest om a făcut două lucruri esenţiale pentru poporul român pe care nu le putem uita în veci: A arătat că nu putem face nimic fără Scriptură. Nu putem face o casă a Europei, tocmai am scris la un ziar înainte de a veni aici cuvântul genial al Părintelui Nicodim Măndită despre casa Europei. Toată lumea vorbeste că facem o casă a Europei.
Acest părinte spunea din ce se face o casă. Si vă dădea canon şi sunteţi martori aici, spunea: „Cei patru pereţi se fac din cele patru Evanghelii şi acoperisul din restul Scripturii”. Vă punea să o citiţi şi să o răspândiţi de patru ori, care-i cifra pământului, adică: la răsărit, la apus, la miazăzi, la miazănoapte, răspândiţi cuvântul lui Dumnezeu!
Casă nu-ţi poţi face fără patru pereti. Iar acesti patru pereţi sunt cele patru Evanghelii. Este Scriptura, Evanghelia lui Hristos peste care vin scrisorile Sfântului Apostol Pavel şi celelalte, care sunt ca un acoperis de sindrilă, cum sunt peste biserica aceasta. Casa Europei, spune părintele, vreti să faceţi o casă a Europei? N-o puteţi face dacă pereţii ei nu sunt făcuţi din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos. O Europă care nu va fi creştină, va fi un nou Turn Babel; o nouă babilonie de criminali şi de oameni nefericiţi strânşi laolaltă.
Aşadar, profetic a vorbit acest cuvios părinte pe care-l sărbătorim astăzi. Casa Europei, casa mea şi a ta şi a fiecăruia, în care ne naştem pruncuţii fiecare; dacă peretii ei nu sunt din Evanghelia lui Hristos, nu durează. Este asezată pe nisip; este asezată pe pământ mocirlos. Vin vânturile şi trăsnetele şi cutremurele care ne cearcă din an în an; vin dezastrele, vine crima şi mizeria din noi, vine ura dintre noi si ne dărâmă casa.
Ca să avem o casă durabilă, fraţilor, stiţi fiecare ce trebuie făcut. Ca să avem o căsuţă, unde să atârnăm de grindă un leagăn şi să vină pruncuţul pe lume la ceas hotărât după sfânta nuntă, trebuie să facem casa din cele patru Evanghelii ale lui lisus Hristos.
De aceea acest om sfânt v-a dat peretii casei şi acoperisul. Mergeţi acasă de la Agapia sau de la Văratic, unde trăia, şi spunea: „Mergeţi şi vă faceti casă!”
Poate aveţi casă de piatră, poate aveţi casă de pământ, poate aveţi casă de cărămidă, poate aveţi casă frumoasă si arătoasă, dar este o casă peste care trăsnetele şi fulgerele şi cutremurele acestui veac şi mâniile şi dezbinările o distrug cu usurinţă; şi aceea este casă? Nu este casă. Acea casă care ziceţi voi că este casă, nu este casă, dovadă că toate casele falnice a acestui neam – ce rusine! au fost făcute pe dezbinare şi pe mizerie şi pe ateism şi pe asuprirea celorlalţi.
Am văzut cum le e ruşine la oameni astăzi că au o casă arătoasă, făcută pe ateism, făcută pe nedreptate, făcută pe furt şi pe jaf, când ţara în grosul ei trăia în sărăcie. Nu astă casă, fraţilor. Mergeti şi vă faceţi casa duhovnicească, pe care nici porţile iadului nu pot s-o sfărme. Şi aceasta este Biserica lui Hristos, din cele patru Evanghelii, rămase nouă mostenire de la Iisus Hristos.
Profetic ai fost, Părinte Nicodim Măndită, că ai construit asemenea case. Vă văd veniţi aici, fratii mei iubiti, şi stiu că toţi veniţi din asemenea case. Veniţi din aceste case fragile, case uşoare, case de vânt si de azur, case de aur şi de foc, casele Duhului Sfânt, casele în care locuieşte curăţia, casele în care la vremea potrivită Bunul Dumnezeu trimite gânguritul unui prunc.
Si acum, a două moştenire care v-a dat-o, dovadă că ce spun eu este adevărat, este că pe mormântul lui sunt cărţi. E primul mormânt în viaţa mea pe care nu văd aduse nici flori, nici coroane. Am fost la Ierusalim acum 20 de ani şi murise un mare savant, Roland de Vaux, care descoperise manuscrisele de la Marea Moartă, şi am fost şi eu invitat acolo la îngropăciunea lui, un mare om, era călugăr, era desculţ, cu o cărămidă sub cap, cum a murit şi Părintele Nicodim şi pe invitaţie scria: „Nici coroane, nici flori nu-mi aduceţi, ci rugăciuni!”
Văd un mormânt la care nu ati venit cu flori, ci aţi venit cu rugăciunile dvs. De asta are astăzi nevoie Părintele Nicodim Măndită, că si el a fost om, chiar dacă a fost duhovnicesc, dar are nevoie de rugăciunile noastre.
Aţi venit cu cărti.
Ce-am spus e corect. Acum al doilea dar extraordinar, şi sunteţi martori ai acestui fapt, este că mulţi de aici datoraţi părintelui Nicodim Măndită existenţa dumneavoastră.
Cartea este cartea vieţii. Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belsug să aibă… Lăsati copilaşii să vină la Mine!… Al doilea dar pe care l-a adus în casa dumneavoastră a fost că v-a umplut casa, casa din cei patru pereti ai Evangheliei, acoperită bine de Duhul Sfânt, v-a adus pruncuţi.
Câti dintre voi nu sunteti fii după dar, din părinţii cinstiţi ai cununiei casei dvs., dar sunteti fii duhovnicesti născuţi pentru că acest părinte la spovedanie îi spunea miresei, fetei proaspăt căsătorite: „Draga mea, du-te acasă şi cel mai mare dar al sfinţeniei căsătoriei tale va fi pruncuţul la nouă luni, pe care-l vei aduce la botez şi vei înmulti Biserica lui Hristos şi vei creşte slava lui Dumnezeu în lume”.
Sunt sigur că cei care aţi venit aici, aţi venit pe lume la un îndemn al lui Dumnezeu prin Părintele Nicodim. Mare lucru este să ai asemenea părinţi, mai ales astăzi, când trăim într-o perioadă teribilă, de o mare speranţă, dar şi de o mare tristete, după această revoluţie a tineretului din decembrie de la Bucuresti, această mişcare creştină, care nici n-am putea-o numi revoluţie, ci o mişcare de Crăciun a copiilor nevinovaţi, credincioşi ai acestui popor, care ne-au scos din beţia mamonică a unei lumi atee şi comuniste, creată pe ură de om şi de clasă, care a măcinat şi a distrus acest popor, şi dacă n-ar fi fost bisericile, ar fi fost un dezastru total pentru România.
Dar acum ce s-a întâmplat? După această splendoare, noi continuăm să fim omorâtori de oameni. A curs sângele la Timişoara, la Bucuresti şi în alte oraşe, dar sângele curge, gros şi masiv, în fiecare oraş, dacă nu în fiecare comună, pentru că în fiecare spital din România se omoară cu sutele de mii copilaşii din pântecele maicilor lor.
Fraţilor, aproape o jumătate de milion, dacă nu mai mult în câteva luni, au fost junghiati (iulie 1990). Îi smulg,’ fraţilor, au adus din Occident pompe şi-i smulg din pântecul maicilor lor, dai 30 de lei, cu 30 de lei a fost vândut Hristos, dai 30 de lei şi-ţi omori copilul.
Unde este un profet?
Unde eşti, Părinte Nicodim, să-i opreşti?
Unde esti,’ părinte? Vino să-i oprim! Unde sunt tinerii şi oamenii duhovnicesti ai Bisericii să oprească acest genocid al poporului român?
Cu sutele de mii aruncati în groapa cu gunoi a istoriei, aruncati pe apele duhorilor şi a puturoaselor.
Zice că plâng câte 24 de ore în spitale. Îi smulg din luna a treia, a patra, şi plâng neconsolaţi aruncaţi pe cimente şi se bat cu capul de ciment copiii smulşi din pântecul maicilor lor. Nişte mame, sărmanele de ele, care nu ştiu ce înseamnă a fi mamă. Niste părinţi, care nu ştiu ce înseamnă a fi părinţi; niste oameni care n-au avut casă duhovnicească, n-au Sfânta Scriptură în viaţa lor de toate zilele, n-au auzit că Hristos este Viaţa şi Învierea şi chiar mort fiind vei fi viu şi că trebuie să lăsati copiii să vină la Mine.
De aceea, fraîilor, nimic mai frumos nu putem face noi la acest mormânt al Sfântului nostru – Părintele Nicodim Măndită – decât să facem fiecare un legământ înaintea lui Dumnezeu: să răspândim cuvântul lui Dumnezeu, să facem patru pereti, să facem case duhovniceşti poporului român si să lăsăm să se nască copiii acestui neam.
Fiecare dintre noi să continuăm ce a început dânsul, si să facem ceva să salvăm Biserica lui Hristos si neamul acesta plâns şi necăjit şi răstignit de atâtea mii de ori, de 2000 de ani încoace în istoria acestui pământ al Europei şi al lumii şi al neamului nostru în care trăim.
Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu, să putem reface casa. O casă a Europei fără Hristos nu-i cu putinţă. O casă a noastră, a fiecăruia, fără Evanghelia lui Hristos n-are trăinicie, iar o casă unde nu vin copiii, vin strigoii şi familia aceea se dezbină. Lăsaţi să vină copilaşii pe lume! Lăsaţi să se nască pruncuţi cât mai multi!
Dumnezeu se bucură extraordinar pentru fiecare copil. Şi dacă venirea noastră şi ostenelile pe care le-aţi făcut dvs. si noi laolaltă, vor face să se nască un pruncuţ pe lumea asta, să-l îngăduim să vină şi-l vom ajuta. Sunt atât de dificile problemele! Sunt fete care rămân însărcinate şi mame ticăloase care nu înţeleg ce înseamnă mamă, în loc s-o ocrotească pe biata fată, din indiferent ce motive ar fi rămas grea, s-o lase să nască copilul, o alungă de acasă, fetele se spânzură si copiii mor în pântecele maicilor lor.
Am fost la abatoarele acestea umane. Am văzut frigidere pline de copii înjunghiaţi, aruncaţi din pântecele maicilor lor. Am cumpărat giulgiu şi cămăşi la copii abandonaţi care sunt ca nişte sfinţi.
Ştiţi cum stau în pântecele maicilor lor?
Ca un călugăr la rugăciune. Smulşi de acolo şi aruncaţi în frigidere, fără hăinuţe, fără nume, fără botez… Sunt pline frigiderele de copii abandonaţi în România.
Haideţi să facem ceva! Haideţi să facem un legământ aici, la un mormânt sfânt al unuia care ne-a îndemnat la aceasta: „Apăraţi viaţa copiilor! Apăraţi mintea oamenilor acestora împotriva valului de gunoi ateu care s-a vărsat peste România!” Si nu puteam să arătăm cu degetul. Dar acum cei care ne chinuiau, cei care credeau că sunt dumnezei, cei care s-au urcat ca Dumnezeu în fruntea neamului acestuia, vai de steaua lor!
Dumnezeu să-i ierte şi pe ei, nenorociţii, că nu ştiu câtă jale au adus peste poporul român! Jale care abia acum, cu toate scârbele, iese la suprafaţă, o lume atee care-şi omoară copiii şi care nu cunoaşte ce înseamnă a avea o casă pe faţa pământului şi din ce se face o casă pe faţa pământului, din cele patru Evanghelii ale lui Iisus Hristos.
Dumnezeu să ne întărească si să ne dea putere multă ca ceea ce spunem şi legăm prin cuvânt să făptuim şi cu viaţa noastră fiecare.
Asa să ne ajute Dumnezeu. Amin.  
Ioan Alexandru „.

A consemnat Silviu Despa

Anunțuri