Parintele Paisie si spatiul monastic- portret poetic

„Parintele Cleopa era la oi şi obştea mănăstirii rămase fără stareţ. S-au dus la stână în genunchi să-l poftească în fruntea lavrei Sihastria. Parintele Cleopa a cerut răgaz de o săptămână să-l întrebe pe duhovnicul său Parintele Paisie aflat atunci la altă mănăstire. I-a trimis vestea şi dupa opt zile i-a venit scris scurt urmatorul răspuns:  Dacă primeşti cinstea de a sta în fruntea obştii ca şi cum a-i preda-o primeşte, daca nu rămâi în starea în care te afli.“  

          P. Paisie

Înainte de anul revoluţiei, am plecat împreună cu Ioan Alexandru la mănăstirea Sihăstria unde era invitat să predice. Cu noi era si Părintele  Ioanichie Bălan. Era o sărbătoare mare în Biserica Ortodoxa cu lume multă adunată din toate parţile ţării. Biserica şi incinta mănăstirii erau pline de oameni că aproape nu mai aveai cum să ieşi afară. Erau creştini de tot felul, unii erau habotnici alţii superstiţioşi, Dumnezeu îi ştie mai bine. Ţin minte că Ioan a început sa predice intr-un mod foarte violent, certând parcă spiritele rele care existau în aceea mulţime. A fost ca o exorcizare după care s-a lăsat o linişte desăvârşită peste sutele de oameni prezenţi. A continuat vestirea Evangheliei magnetizând atenţia chiar şi a celor veniţi cu alte scopuri la Biserica.

La sfârşitul predicii cămaşa lui Ioan era complet uda de transpiraţie iar părintele Ioanichie i-a adus una noua ţăranească din in ca să se schimbe.

Am fost apoi la chiliile duhovnicilor Paisie şi Cleopa, monahi cunoscuţi, unde am petrecut clipe minunate. Părintele Cleopa  era ‚în culmea tăriei şi subţirimii minţii, inflăcărat ca zborul unui vulture’ cum avea să spună Ioan.

Întorşi acasă, poetul a zugrăvit în cuvinte făptura cuvioasă a  monahului român. Vazusem în carne şi oase aceşti călugări de peste şase decenii pe la a căror chilii au trecut zeci şi zeci de mii de suflete încărcate de griji, necazuri, zbucium pentru ca să plece despovararate prin tainica lucrare dumnezeiască. Spaţiul monastic l-a inspirat pe poet evocând acele simţiri duhovniceşti:

„Aici poţi să întâlneşti ceea ce socoţi că este esenţial pentru un popor: omul evlavios al locului. Aici descoperi cum arată omul atins de duhul sfinţeniei, din această seminţie , din acest neam al nostru de pe faţa pământului. Din înfăţişarea acestor duhovnici cunoscuţi de-a lungul deceniilor se poate întrezări ceva din taina cea mai curată a sufletului românesc creştin. Această înfăţişare iţi poate da tărie, încredere, curaj în viaţă şi în virtuţile neamului. Duhul sfinţeniei prezent în această înfăţişare îţi dă putere pentru a străbate cu răbdare răstriştile fără a te lăsa doborât şi mai ales pentru a te ajuta pentru ceasul mântuirii, pentru ceasul plecării de aici. Aici poţi să înveţi cum se cade să vieţuim ca să se mântuiască şi alţii în jurul nostru şi noi înşine, căci singuri nu ne putem mântui. Aceşti oameni pot fi iubiţi pentru că se simte în jurul lor prezenţa iubirii lui Iisus Hristos în inima lor dăruitoare. Ei te trimit la Cel ce este Lumina lumii, din fiinţa lor iradiază lumina necreată a învierii şi asta este ceva de negrăit pentru sufletul unei lumi veşnic renăscându-se, cum spunea Mihai Eminescu. Sunt blânzi şi liniştiţi ca oceanul şi ca izvorul, oameni ce nu au pus carne în gură din anii adolescenţii, asceţi, oameni plini de bucurie, obişnuiţi cu puţin. Sunt aşa cum au trăit pusnicii în vremea lui Cantemir care spunea în cărţile sale că “foşneau pădurile de prezenţa pustnicilor in Moldova cea seculara cu codrii seculari“. Tot aşa erau şi pe vremea lui Alexandru cel Bun si mult înaintea lui, ori a lui Ştefan cel Mare ,Daniel Sihastru şi ceilalţi, care au ajuns la despatimire dinspre lume, la viaţă curată, câtă este îngăduită omului. Viaţa liturgica a miezonopticilor, lecturile neîntrerupte ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale sfintei tradiţii, a parinţilor, ni-i face contemporanii cei adânci şi arzători ai fiecărei generaţii. Sunt stele luminoase pe cerul sufletului nostru. Ei nu sunt oameni  numai de ieri, ci pe măsură ce au acumulat trecutul, sunt oameni de azi şi de totdeauna, mai ales ai viitorului. Daca modelul monastic, adică trăirea în castitate, mulţumirea cu puţin şi ascultarea de părinţi va prinde contur în veacul ce vine ca  model de vieţuire a lumii creştine atunci chipul concret al acestui om îmbunătăţit va strânge fulguiri şi de pe faţa cuvioasă a acestor părinţi ai sufletului nostru. Sunt fraţi întru Domnul ce poartă aprinsă în inima lor lumina nestinsă a iubirii din zorii învierii Domnului nostru Iisus Hristos.” 

Plini de bucurie şi inspiraţi de atmosfera monastică  la intoarcere în tren, intr-un compartiment plin cu oameni spre amurg am inceput să murmuram un imn vechi crestin: „Lumină Lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc…”Era un lucru neobişnuit, mai cu seamă că regimul comunist inoculase în noi suspiciune şi frica faţă de cei de lângă tine. Părea o ‚nebunie pentru Hristos’ pentru mine în acel timp, însa Ioan m-a incurajat aducândumi aminte de cuvintele cu tâlc spuse de Părintele Paisie în chilie.

 “Curajul este îngaduit şi este bine ca omul să şi-l ia. Tot ce este bun şi desăvârşit trebuie să se săvârşească cu nadejdea curajului. Însă nu tot ce se vinde se poate mânca! Gustaţi şi vedeţi, dacă e bun daţi şi la alţii. Dacă nu-ţi place, nu împărţii.“ 

Ajunşi în Bucureşti, poetul descrie iarăşi în cuvinte pline de har prezenţa cuvioasă a parintelui Paisie aşa cum am intâlnit-o în chilia sa din Sihăstrie:

nu-i un erou parintele , nici un om care îmbărbateaza din gât şi din vorbe mari, este un om smerit, stins ca o trestie, ca un trandafir atins de rouă înainte de ivirea zorilor, îmbobocind mireasmă. O faptură mai degraba stinsă, un pumn de oseminte mirosind a har. Nu este o faptură de o frumuseţe extraordinară, ci este ca o lumină de ceară pâlpâind într-un ungher, ca o candelă  îndemnând la şoapta rugăciunii în ungherul icoanelor în ceas de miezonoptică. Miezonoptica nestinsă care a invins timpul. Aflâdu-te în faţa unei asemenea făpturi, din care iradiază doar lumina, ai impresia tenebrelor luminoase din teologia apofatica a lui Dionisie sau a lui Maxim Marturisitorul. Un om care şi-a trait viaţa lipindu-se de Dumnezeu şi în care a patruns Dumnezeu cu blandeţea Sa. Când intri în chilia sa  te primeşte cu „ bucuria mea”, cum te primeau cei din vechime. Plânge cu cel  necajit, se bucură cu cel plin de bucurie, se tânguie cu cel atins de dureri şi care nu şi le poate purta singur. Nimeni nu a ieşit din chilia sa decât plin de bucurie şi de fericire duhovnicească ascunsă.”

Nu dupa mult timp am revenit din nou  la chilia Duhovnicului în Sihastrie, pe ninsoare într-o zi de martie. Vederea i-a slabit dar era cu toată agerimea minţii în cele duhovniceşti. Vorbea greu, aproape în şoaptă iar trupul îi era slăbit .

L-a întrebat Ioan pe parintele Paisie cu ce nadejde rămâne omul la vârsta aceasta aşa de înaintată de peste 92 de ani şi ce faptă din istorie şi viaţă l-a călăuzit in toate zilele şi continuă să-i încălzească inima.

Raspunsul a venit incet, stins dar limpede:

“După Înviere Iisus le-a spus ucenicilor Săi: „datu-Mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ, duceţi-vă şi învăţaţi toate popoarele!” Iisus Hristos are toata puterea,  mila Lui nu ne lasă când toţi ne părăsesc. El are toată puterea. De acest cuvânt m-am legat şi eu. Trăiesc şi nădăjduiesc şi eu în mila Lui. 

Apoi l-a întrebat care este lucrul cel mai de preţ pe care să-l lăsăm urmaşilor.

Raspunsul iarăşi a venit plin de înţelepciune ca un cuvânt de testament spus de părintele Paisie înainte de plecare din această lume:

 „Cea mai de preţ moştenire de lăsat urmaşilor este Cuvantul lui Dumnezeu, iar cea mai mare nadejde este învierea lui Iisus Hristos căruia I s-a dat toata puterea în cer şi pe pământ.“ 

Poetul descrie ultima imagine cu monahul, chilia si Sihăstria pe care avea să o vadă înainte de trecerea la cele veşnice a Părintelui Paisie:

 „Şi a început să ningă la lumina candelei dinauntru prin fereastră. Fulguie pământul de martie, în albul imaculat al ultimei zăpezi. Este „ninsoarea mieilor“. Am lăsat colinele Sihastriei blânde şi duhovniceşti, parcă sunt pământ de prescuri, pământ de duminica, pământ de sărbătoare, pământ atins de liturghie, pământ atins de sfinţenie, pământ atins de bucuria negraită a zorilor Învierii.“

 Ioan Alexandru era inspirat de prezenţa negrăitelor frumuseţi ale acelor meleaguri cu cerul şi pământul primăvăratec, cu padurile şi văile,cu fluviile şi infloririle. Natura, pentru Ioan era o extindere a sfinţeniei sanctuarului, parte a cosmicei liturghi ce celebrează cu splendoarea sa bucuria Învierii:

 „Ah cât de curată este şi binecuvântată chilia ta cu muşcate la fereastră, cât de fericit este spaţiul unde se simte de departe neprihanita columbă cu aripile argintate în mireasma înfloririlor când vântul de seară cutremură grădina paradisului peste dorul miresei învoalată de nuntă”  

Nu peste mult timp iarăşi   am venit împreună  la Sihăstrie la întâlnirea de pe ultimul drum din această lume cu Părintele Paisie care s-a aşezat şi el sub lespedea de zăpadă a acestui pământ . Purtam  în gând şi inimă ultima sa rugăciune şi binecuvântare care ne-a adresat-o la ultima vizită:

 „Domnul Dumnezeu , Preamilostivul, să vă miluiască: Domnul să vă mântuiască; Domnul să vă folosească; Domnul să vă păzească de tot raul; Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească; Domnul să vă curăţească; Domnul ca un bun şi iubitor de oameni să vă dea  iertare de pacate. Domnul nostru Iisus Hristos să vă blagoslovească. Binecuvintează Doamne robii Tăi aceştia, şi rugaciunea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor şi rabdarea lor! Binecuvintează Doamne osteneala lor, şi casuţa lor şi pâinea lor şi copii lor şi viaţa lor şi sfârşit bun le daruieşte , iar dincolo un colţişor de Rai le rânduieşte , că binecuvântat esti în veci. Amin! Drum bun! Mergeţi sănatoşi. Să ne întâlnim la uşa Raiului! Până te vezi la uşă e greu. Uşa milostivirii deschide-o, nu mă lăsa! Dacă ajung la uşa milostivirii, mă apuc cu amândoua mâinile.”

 A consemnat Silviu Despa 

Anunțuri