Paștile și Învierea

Învierea din morți a lui Iisus Hristos se potrivea tuturor religiilor lumii ca sfârșit și desăvârșire a lor cum spunea Eliade dar ea este legată de Paștile vechilor evrei ce se întâmplă primăvara celebrând o faptă întâmplată în istorie o singură dată: ieșirea din robia faraonică.

Nu natura, nu ciclul naturii, al reînvierii naturii, nu primăvara este sărbătorită în primul rând, nu veșnica reîntoarcere ci ieșirea, întemeierea timpului linear ireversibil, legarea omului de evenimentul istoric unic atins evident de intervenția divină.

Dumnezeu nu este numai Dumnezeul naturii, este al istoriei în primul rând și în virtutea intervenției Sale în istorie putem face istoria Lui și a noastră împreună cu El pe pământ.

Paștile celebrau în vechiul Israel această faptă istorică a ieșirii din robie a unei seminții care va deveni Israel, popor al lui Dumnezeu, al celui ce dă putere, conlucrează cu omul ca acesta să-i aparțină, să devină ceea ce el este, creatură dumnezeiască.

Ieșirea din Egipt, prin Pustie către un pământ al făgăduinței din robie întru libertate este doar primul pas al ieșirii, sunt Paștile celebrate cu azimă și ierburi amare, este cea mai mare sărbătoare dar încă pe orizontală pentru că nici puterea hatat-ului ( in ebraica –  păcatului) nici cea a mortului a morții nu sunt rezolvate. Am ieșit din robie pe sângele Mielului, am ieșit din Egipt dar puterea păcatului și a mormântului sunt tot asupra noastră. Lada cu oseminte a lui Iosif în noaptea de Paști se mută din pământul Egiptului în pământul făgăduinței, dintr-un mormânt faraonic într-unul israelitean de lângă Nil lângă Iordan și vor trece peste o mie de ani  până ce prin noaptea osemintelor goale va trece firul învierii morților.

Sărbătoarea sărbătorilor nu sunt Paștele ci Învierea lui Iisus Hristos din morți, dar ca această Înviere, singura minune reală a lumii, să poată fi înțeleasă, crezută, să devină ceea ce este însăși viața noastră, ea este pregătită de toată istoria religioasă a lumii în ultimul mileniu de cea mai ardentă dintre ele, cea a poporului evreu, de toate sărbătorile lumii, dar în primul rând de sărbătorile sanctuarului de la Ierusalim, iar dintre toate sărbătorile de cea a Paștilor care înseamnă ieșire din robie.

Învierea lui Iisus Hristos este radical altceva decât Paștile întrucât se referă la cea mai teribilă zi de nerezolvat până atunci problemă a omului, cea a morții; dar ca ea, Învierea, să poată fi absorbită  picătură cu picătură, să devină Credință, să se așeze definitiv în simțire, inimă, cugetul nostru cu argumente de nedistrus, ea străbate istoria pe calea aceasta anevoioasă, însângerată, îndurerată cea a jertfei Mielului neprihănit junghiat în noaptea de Paști ca să poată atinge, zguduii inima împietrită a omenirii hotărându-o a se întoarce la creatorul său din libertatea iubirii.

De aceea a sărbătorii cu adevărat Învierea lui Iisus Hristos înseamnă a străbate istoria cu Mielul Pascal nu cu noțiunile abstracte, cu Dumnezeul lui Abraham al lui isac și al lui Iacob nu cu dumnezeul filosofilor cum spune Pascal.

Ioan Alexandru, 1990

Anunțuri