Sfanta Treime

      

        Ioan a fost atins şi de marea poezie a Occidentului creştin pe care a studiat-o şi care l-a inspirat şi îndemnat, în aceiaş măsura ca şi cea răsăriteană. Din opera lor a înţeles să  aprofundeze  Cuvântul lui Dumnezeu unde se afla Adevărul. A înţeles precum Dante, a cărui opera ne-a predat-o la clasă, în versul final al Paradisului din Divina Comedie :”L’amor che muove il Sole e L,altre stelle”.

Iubire este cea care mişcă sori şi stele. În centrul universului, ceea ce î-l susţine, osia lumii, este energia dragostei divine dăruită şi primită de către Persoanele Sfintei Treimi. Aceasta relatie sfanta  facea ca Ioan sa intre in extaza religioasa si sa exclami impreuna cu evanghelistul:

‘Dumnezeu este Iubire’- oti o Theos agape estin

„Suntem chemaţi să ne prindem de mâini în hora  Sfintei Treimi care este Iubire, să fim mădularele acestei iubiri , să primim în inimile noastre acest foc mistuitor care nu arde ci curăţă şi purifică. Să se  aprindă în inima noastră speranţa , credinţa, iubirea care mişca sori şi stele, care a umplut şi umple lumea până la sfârsit, adeverind faptul  că fiecare om este Templu şi Sanctuar al Duhului Sfant; corpul şi sufletul nostru sunt vase preţuite în care se revarsă Duhul Sfant care aduce  sfinţenie pentru toţi oamenii, pentru toate neamurile, pentru toate dialectele , pentru toate limbile, pentru toate glosele, şi în cele din urmă şi pentru noi , nevrednicii şi neputincioşii , aleluia , amin, Maranata !”

 Poetul a fost cuprins de entuziasmul descoperirii  relaţiei sfinte de iubire între persoanele Sfintei Treimi care a pus amprenta pe toata opera sa scrisa şi vorbită.

Această relaţie de iubire jertfitoare din libertate a  stat la baza principiilor care l-au calauzit în viaţă şi care o explică în amănunt intr-o disertatie spontana facuta cu ochii inchisi in camera sa de lucru:

 „Sfânta Treime a făcut şi face plauzibil în istorie pe Dumnezeul cel viu. Ea a început  să se manifeste ca realitate vie în fiinţa omului asa cum este relatat in capitolul al 12-lea al Genezei când îi porunceşte lui Avraam, parintele popoarelor, să iasă din pământul său, din neamul său, din casa sa şi să vină în pământul făgăduinţei, pe care nu l-a văzut niciodată şi pe care nu-l va moşteni niciodată… La stejarul lui Mamre, Dumnezeul cel viu, în chipul Sfintei Treimi, S-a revelat lumii

.– De ce trebuie să vorbim despre Dumnezeu mereu în cadrul Sfintei Treimi?

 -Pentru că dacă nu este Sfântă Treime, dacă Dumnezeu nu este în trei, El nu poate să fie prezent în Iisus Hristos ca Dumnezeu, iar Isus Hristos, Cel care a venit pe pământ, nu este Dumnezeu. Şi dacă Isus Hristos nu este Dumnezeu, nici păcatul şi nici moartea nu au fost ridicate…. Dacă Iisus Hristos nu a înviat din morţi, dacă El nu este Fiul lui Dumnezeu, acel Dumnezeu nu este forma şi realitatea ultimă şi definitivă în ce priveşte existenţa omenească şi a cosmosului întreg. Iisus Hristos a venit şi ne-a spus un lucru extraordinar. „oti o Theos agape estin „adică, Dumnezeu este iubire!” Dar iubirea nu se poate, cum spun dogmaticienii, afirma şi exista decât interpersonală. Dumnezeu ca să îşi reveleze esenţa Sa ca Dumnezeu al iubirii, trebuia să şi-o manifeste şi să şi-o facă ştiută, cunoscută, cuiva egal sieşi. Iubirea nu poate fi între stăpân şi rob, pentru că nu mai este egală, deplină, nu mai este din libertate. Când Hristos a spus că Dumnezeu este iubire, El a revelat aceasta de pe o platformă a egalităţii Sale cu însăşi fiinţa dumnezeirii şi ca atare El S-a revelat ca Dumnezeu. Aşadar monoteismul este triadic. Dumnezeu de o fiinţime a Sa cu Hristos  în Duhul Sfânt. Dumnezeu numai cu o persoană egală cu dumnezeirea Sa se putea manifesta ca Dumnezeu al iubirii. Iar un alt Dumnezeu, o altă formă a existenţei lui Dumnezeu, numai creatoare, departe în fundul fundurilor cerurilor dincolo de lumea creată, care nu se manifestă în esenţa Sa ca iubire şi ca Părinte rămâne departe de fiinţa omenească. Dumnezeul creator S-a revelat  în prima Sa faţă ca Dumnezeul Savaot al oştirilor, Dumnezeul puterilor care zguduie munţii şi clănţăne dinţii muritorilor şi introduce mai întâi spaima asupra lumii. Însă în Iisus Hristos noi aflăm despre Dumnezeu cele doua lucruri fundamentale: Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este părinte.El este Tatăl nostru şi are o inimă de mamă. Această realitate a Sa, paternitatea Sa, Dumnezeu ca Tată abia prin Abraham, tată al popoarelor, a început să se manifeste la modul simbolic, la stejarul lui Mamre, ca Sfântă Treime, care s-a desvaluit  ca realitatea  ultimă eternă în istorie prin Iisus Hristos, care este persoană egală Sieşi, de o fiinţime cu Dumnezeu. „Dumnezeirea Sa  nu a răpit-o şi nu a socotit un lucru luat pe nedrept ci din voia Sa S-a coborât de acolo.” Deci nu a răpit Dumnezeirea, nu este unul care a intrat  cu forţa în sânul dumnezeirii şi a coborât de acolo ca un rob care a luat ceva de la stapân. Aşadar era si este fiinţial egal Tatalui. Dumnezeu numai faţă de Fiu, faţă de o esenţă cu Sine, o fiinţă egală cu Sine, se putea manifesta ca Dumnezeu al iubirii şi ca părinte. Dacă această realitate a lui Dumnezeu nu se revela în Iisus Hristos, nici Hristos nu era Dumnezeu, nici Dumnezeu nu era Tată, şi ca atare toate închipuirile şi întruchipările şi toate voinţele şi speranţele omenirii erau concentrate asupra unei întruchipări ale absolutului care trebuiesc corijate de-a lungul vremii şi nu era spus ultimul cuvânt al lui Dumnezeu în Hristos; nu eram aduşi în cea mai apropiată apropiere faţă de Dumnezeu prin Hristos şi nu ni se dădea ultimul cuvânt pentru cei de ieri, pentru cei de azi şi pentru cei de mâine în ce priveşte mântuirea în Iisus Hristos. Sfânta Treime aşadar nu este o reprezentare omenească ci este revelaţia în Iisus Hristos a sânurilor cele mai de taină ale dumnezeirii. Hristos a venit şi vine  din esenţa divină, ca partener absolut al iubirii lui Dumnezeu. Între Tatăl şi Fiul, ca persoane egale în Duhul Sfânt, se înfăţişează întruchiparea care corespunde pe pământ în înfăţişarea omenească, mamă tată şi copil – apariţia pruncului din iubirea celor doua persoane –Între Tatăl şi Fiul, în prezenţa Duhului Sfânt a apărut creaţia; lumea a apărut din iubirea lui Dumnezeu, nu din necesitate. Dacă Hristos nu ar fi Dumnezeu, El nu Se putea revela ca iubire, şi ca atare, ar fi rămas necreator, ar fi necreator. Însăşi faptul că există creaţia e semn că Dumnezeu este iubire, este iubire care se împărtăşeşte plenar Celui egal sieşi, lui Iisus Hristos în Duhul Sfânt; ea se împărtăşeşte, este uriaşă şi egală în sânul Sfintei Treimi, care însă debordează. Din iubirea aceasta care debordează din sânul Sfintei Treimi s-au născut stelele cerului, s-a născut firul de iarbă, s-au născut păpădia şi  s-au născut pruncuţii pe faţa pământului, s-a spânzurat de grindă leagănul în care gângure copilaşul în sfânta familie a tatălui şi a mamei. Creaţia, cosmosul creat este o debordare a iubirii uriaşe din sânul Sfintei Treimi, nu din necesitate, ci din actul iubirii. Dacă Hristos nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu nu S-ar fi putut manifesta faţă de noi ca Părinte şi nu s-ar fi putut desfolia pentru faţa omenească dumnezeirea Sa, ca iubire din voinţa libertăţii nu din necesitate. Nu ne putea nouă dărui Dumnezeu ce are mai de preţ decât pe Fiul Său care era de aceiaşi esteţa cu El. Un mare învăţat al secolului spune despre Sfânta Treime aşa: noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu în doua momente existenţiale ale intrării Sale în istorie şi al amestecului Său în viaţa noastră. În Isus Hristos Dumnezeu S-a revelat fără rămăşiţă, deplin, absolut ca Dumnezeul cerurilor şi al pământului, care are putere asupra păcatului şi asupra morţii. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşadar exclusiv prin Iisus Hristos. Iisus Hristos, care este Dumnezeu, a revelat pe Tatăl ca părinte şi ca esenţă a părintelui fiind inima iubitoare, fiind Iubirea, „oti o Theos agape estin– Dumnezeu este iubire- este ceea ce au spus Părinţii:  -Tată cu o inimă de mamă-. În Hristos ni S-a revelat plenar Dumnezeu. Noi î-L cunoaştem pe Dumnezeu absolut coborât în istorie, de o fiinţime a Sa cu Dumnezeu în înfăţişarea lui Iisus Hristos.  Îl cunoaştem pe Dumnezeu în Iisus Hristos care vieţuieşte în noi şi  a coborât pe pământ,  a vieţuit cu noi timp îndelung, a pătimit cu noi, a trecut prin momentele cruciale ale fiinţei omeneşti- ceasurile cele mai cumplite de suferinţă, de durere, de mizerie, de biciuiri şi scuipături şi în cele din urmă moartea pe cruce. Apoi a îngăduit Dumnezeu să intervină asupra fiinţei Lui pentru ca să ni-L dea plenar inimilor noastre, să-L ia prin inviere omorând puterea păcatului şi a morţii, prin dumnezeirea Lui. Cunoaştem aşadar pe Dumnezeu prin Hristos iar Dumnezeu este iubire şi Iubirea este relaţie. Nici noi pe noi înşine nu ne cunoaştem altfel, decât prin relaţie. Eu nu pot să fiu om decât prin relaţie cu cineva; eu nu pot să mă adeveresc ca om decât în relaţie de iubire cu seamănul meu. Dumnezeu nu şi-a putut revela dumnezeirea decât în relaţie. El nu S-a putut revela în lume ca Dumnezeul iubirii decât într-o relaţie de-o fiinţimea Sa cu Fiul Său. Iar ea ca să nu fie din necesitate ci din libertate trebuia să fie egală fiinţial “lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl.” Aşadar această de-o fiinţime cu Tatăl ne-a adus nouă cea mai mare binefacere şi cea mai mare nădejde de a vieţui pe pământ şi ne-a împlinit ca relaţie. Existând relaţional între noi ieşim din peştera singurătăţii fiecare afirmându-ne în istorie ca relaţie, ca iubire. Aşadar existenţa în sânul Sfintei Treimi a relaţiei ca iubire, stabileşte pe pământ fundamentul existenţei interumane. Suntem relaţionaţi, suntem smulşi din cuibul singurătăţii, al egoismului, al spaimei, al singurătăţii şi puşi pe dimensiunea relaţiei. Dacă Dumnezeu îşi realizează şi revelează deplinătatea dumnezeirii Sale în cadrul Sfintei Treimi, în inter-relaţie, adică iubirea, care nu poate fi revelată decât în fiinţimea Sa cu Dumnezeu, dacă El ne revelează asta pe pământ, nici noi nu ne putem da fructul maxim al existenţei noastre decât tot în relaţie. Nu-L putem iubi pe Dumnezeu decât în relaţie. Când iubim suntem egali cu semenii noştri, cu soţia noastră, cu pruncii noştri, suntem egali cu ceilalţi oameni şi relaţiile dintre noi trebuie să fie întemeiate odată pentru vecii vecilor ca relaţii de iubire aşa cum sunt în  sânul Sfintei Treimi.

 Dumnezeu ne-a revelat în Hristos însăşi inima Sa, cea a iubirii, şi ne-a dat alt văz-duh inimii noastre. Hristos a venit din sânul Sfintei Treimi şi L-am cunoscut ca Dumnezeu adevărat de o fiinţime cu Dumnezeu şi ne-a adus cea mai mare comoară din ceruri. A adus relaţia dintre Tată şi Fiu din sânul Sfintei Treimi, a adus esenţa dumnezeirii care este iubirea, şi a anunţat o nouă eră, era iubirii, până la sfârşitul veacurilor; a stabilit între oameni o nouă formă de existenţă, care este fundamentul cosmosului din care s-au creat toate şi care este însăşi esenţa Sfintei Treimi, însăşi esenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este agape, Dumnezeu este relaţie de iubire. În iubire fiinţa umană îşi revelează ultimele străfunduri ale fiinţei sale. Acest lucru nu este un lucru de la sine de înţeles, acest lucru lumea orientală, Asia, nu-l cunoaşte. Am avut de curând ocazia să văd că acest lucru este o revelaţie pentru ei. Atâta lume pe pământ încă nu cunoaşte acest relaţional, această relaţie pe care Hristos a redat-o din sânul Sfintei Treimi.”

 A consemnat Silviu Despa