Pe urmele martirilor din Dobrogea

Am avut fericita ocazie să merg şi eu împreună cu poetul în anii dictaturii pe urmele martirilor creştini din  ţinutul Dobrogei atât de  bogat în mărturii arheologice.

Am urmărit pe vechea hartă romana a acestui ţinut cele trei drumuri romane  care străbat teritoriul dobrogean. Drumul de-a lungul fluviului , drumul pe mijloc şi drumul de-a lungul mării.

Ioan era înzestrat cu textele şi documentele celor trei  spiritualităţi ce au poposit pe aceste ţinuturi: romanitatea, lumea veche greacă şi cea ebraică. Am intrat în acest tărâm cu gândul lui Cicero:

Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul nu are nici un viitor.”

Am parcurs toate aceste drumuri prăfuite printre valurile de dealuri încremenite de veacuri ale Dobrogei. Am ajuns la Histria, Tomis, Basarabi, Pestera Sf. Andrei, Dinogetia, Noviadunum, Niculiţel.

 Am descoperit printre semnele timpului sacralitatea lumii vechi a acestui ţinut. Am văzut sanctuarul închinat Dumnezeului celui Mare (Teos Megas) din muzeul de la Tomis. In faţa acestui altar  Ioan Alexandru ne-a evocat evlavia păgână făcând analogia cu altarul din Areopag de care a vorbit Sf. Pavel închinat şi el aceluiaşi Teos Megas.  Ioan bănuia că acest altar l-a inspirat şi pe Lucian Blaga când s-a referit în filosofia sa la Marele Anonim. În faţa acestor pietre de altar Ioan în discursul său a făcut legătura cu altarul lui Avram închinat şi el aceluiaşi Dumnezeu Mare înainte de revelaţia lui Iahve. Apoi a revenit in discursul sau la  importanţa creştinismului în aceste ţinuturi care devine încununarea şi biruinţa  lumilor vechi lăsate în negura istoriei :

„Crestinismul a avut de biruit frumuseţea şi sacralitatea lumii vechi. Toate acestea s-au dus. Creştinismul a rămas.“ 

Am mers la recenta descoperire de atunci  a martirionului de la Niculiţel, catacombă pre constantiniană,  care a ieşit la iveală în 1971 datorită ploilor şi  copiilor care se jucau în pământul ud. Aici Ioan ne-a interpretat teologic şi filologic inscripţiile precum şi simbolistica sanctuarului care avea forma octogonală( reprezentând ziua a opta a Învierii Domnului).

Cupola de deasupra acestui spaţiu misterios are forma bazilicilor bizantine de mai târziu. Referitor la textul grec  inscripţionat pe piatra gasită lângă altar: „ihor martiron”, a făcut urmatoarea interpretare: 

Acest cuvânt grecesc „ihor” se explică foarte greu. Etimologic s-a spus ca este limfa sângelui, este însăşi esenţa vieţii, este gena spirituală şi biologică. Trebuie să fie cum spune Apostolul Pavel, locul de întâlnire a sufletului şi a duhului, la închietura dintre suflet şi duh.

Acest „ihor” trebuie să fie însuşi misterul altoiului divin, când se întrepătrunde altoiul şi se întâmplă acel vâjâit al sevelor, când energiile Duhului Sfânt penetrează carnea şi gâlgâie în sângele nostru.

 Acest cuvânt vechi grecesc se referă la însăşi substanţa zeiască a celor muritori. Ar fi aşadar o putere de care sunt întrepătrunse fiinţele umane. Este energia care a pătruns datorită crucii lui Hristos amestecând divinitatea Sa cu umanitatea.

Caci pentru Hristos nu contează, asa cum spune Sf. Pavel, nici tăierea împrejur nici netăierea împrejur, nici elin, nici barbar, ci faptura cea noua. În această energie a crucii ce penetrează sunt altoite seminţiile barbare.

 Noi asistam la acest martirologiu la întrepătrunderea tau-lui (crucii) Hristosului înviat in seminţia barbară. În aceasta seminţie a noastră a Europei…(Acest comentariu se referă la aceea cruce pre constantiniană, cum a numit-o Ioan, care este inscripţionată în lista numelor martirilor, avănd forma literei greceşti tau cu piciorul vertical care la un moment dat se ramifică precum o rădăcină in trei componente )

 „ihor” nu este substantiv articulat , deci subiectul nu sunt martirii ci este sângele lui Hristos care este prezent în martiri. Traducerea corectă ar fi „sânge martirilor” nu „sângele martirilor”.

„Sânge” este o energie exterioara care lucrează în martiri, precum de exemplu în sintagma: „foc lumânării”, focul venind din exterior.

 Inscripţia numelelor Zotic, Atalos, Calatic şi Filip de pe perete, care au  provenienţe etnice diferită, ne indică universalitatea spiritualităţii creştine ale acelor vremi de persecuţie preconstantiniene din Imperiul Roman…” 

Ioan Alexandru  a descris semnificaţia celor  trei cruci in forma de tau ( litera greceasca) din sanctuar reamintind  prin simbolistica lor istoria mantuirii: 

„Primul tau este acela care străbate numele martirilor inscripţionate pe perete, al carui picior are trei ramificaţii, semnificând sângele lui Hristos care irigă, precum râurile paradisiace, întregul cosmos.

Această cruce ne aminteşte de Vinerea Mare când Mântuitorul a fost răstignit.

Al doilea Tau este altarul de piatră propriu zis (O masa de piatra sustinuta pe un picior de piatra) pe care au fost găsite moaştele, a cărui prezenţă ne aduce aminte de Sâmbăta Mare a aşezării Domnului în mormânt.

Al treilea Tau  care este despicat şi seamăna izbitor cu intrarea din grota mormântului Domnului. Este format din lespezile care formează intrarea sau mai bine spus ieşirea din martirion. Acest al treilea Tau reprezintă mormântul gol, Duminica Învierii Domnului.”  

 Această interpretare simbolică  stă la baza întregii spiritualitaţi creştine răsăritene care a mocnit încă din perioada persecuţiilor pre constantiniene în aceste cuptoare de spiritualitate descoperite în adancurile pământului Dobrogean.

 Am fost şi în cripta martirilor de la rădăcinile oraşului Tomis, în ceas de seară, unde-şi  doarme somnul de veac Ovidiu, întâiul poet al culturii romane. Aici ne-am amintit de Eminescu care şi-a dorit mormântul la marginea mării ascultând Lumina Lină” aprinsă de sângele martirilor creştini care s-au nevoit şi şi-au dat viaţa din iubire. Tomisul are cei mai mulţi martiri. Are o existenţa de peste  1000 de ani cu  perioada greacă , cea greco-romană si perioada bizantină creştină proto-romană. Potrivit tradiţiei în acest loc a propovăduit prima oara Evanghelia Sf. Apostol Andrei. Tomisul a fost şi este centrul vieţii spirituale din Dobrogea pentru că în secolul patru a devenit mitropolie subordonata direct Constantinopolului care avea in jurisdicţia sa alte patrusprezece episcopii. Aici este o hronologie pentru neamul nostru în care sunt înşiruiţi zece episcopi unul dupa altul.

 Ioan Alexandru a explicat acolo importanţa genealogiei spirituale a unui popor făcând analogie cu cea fundamentală a lui Iisus Hristos din Evanghelia după Matei dar si cele din Vechiul Testament sau Eliada.Tot aici sunt mărturii inestimabile care aduc dovada întemeierii creştinismul românesc şi  formării poporul roman prin latinitatea sa.

În faţa catedralei ortodoxe Sf. Petru şi Pavel, străvechiul scaun episcopal, Ioan a descris scenele frescelor printre care şi biruinţa episcopilor Bretaniu şi Teotim împotriva împăratului arian şi respectiv a căpeteniei hunilor. Aceasta a facut-o pentru a înţelegerea noul val de sfinţenie care a urmat celui de martiraj din primele veacuri:

 „Bretaniu se opune Împăratului care avea o orientare spirituală greşită. Teotim se opune păgânilor. Amândoi ne pricinuind vărsare de sânge nici de o parte , nici de alta. Este o noua formă de existenţă a creştinismului. Bretaniu, bătrânul episcop tibetan, şi Teotim au fost amândoi în conflicte puternice. Unul cu împaratul bizantin şi unul cu căpenenia barbarilor, dar în ambele cazuri a fost evitată varsarea de sânge prin puterea spiritului. Bretaniu avea autoritate în sufletul poporului său încât împăratul s-a temut că în conflict cu episcopul locului va pierde toată provincia, poporul fiind de partea acestui mare sfânt. Ca atare s-a evitat conflictul si s-a sfârşit totul într-o acceptare reciprocă, fără ca cineva să devină victimă. Autoritatea Episcopului Tomisului, Teotim, faţa de capetenia barbarilor, în cazul de faţă a hunilor, s-a dovedit prin puterea sa spirituală. Barbarii se supun autorităţii lui spirituale. Odata cu acest nou val, incepe această finisare a minţii , aprofundare a darurilor date de Duhul Sfânt, care sunt darul discernământului, puterea de a învinge răul, puterea de a iubi pe vrăşmaşi, puterea de a accepta suferinţa.

A încetat aşadar perioada prigonirilor şi a început  uriaşa luptă cu puterile nevăzute:

 „Duşmanul nostru nu este sângele şi carnea ci puterile nevăzute ale veacului acestuia.“

Aceste biruinţe ale mărturiei lui Hristos, nu prilejuiesc varsare de sânge ci sunt determinate de înţelepciunea şi superioritatea spiritului.

 După primul val de martiri apare al doilea val de sfinţi. Sângele alb, sângele sfinţeniei care curge în viaţa de sfinţenie şi nevoinţe.

Odată cu deslegarea bisericii de către Constantin cel Mare încep să apară asceţii, încep să apară mănăstirile, încep să apară sfinţii. Începe o alta formă de mărturisire prin abstinenţă şi înţelepciune. Sfinţii se sfinţesc prin cunoştinţă: „Împărăţia lui Dumnezeu este al cunoaşte pe Dumnezeu Tatăl şi pe Iisus Hristos , Fiul pe care L-a trimis“ spune evanghelistul Ioan. 

Teotim nu se mai lasă înjunghiat ci prin puterea rugăciunii îl opreşte pe barbar să îl omoare. Aceasta este a doua faţă a  Dobrogei. Al doilea val de spiritualitate, cel datorat oamenilor carismatici, oamenilor învăţaţi, carturarilor care stăpâneau câteva limbi.

 De la Tomis a plecat Dionisie cel Mic, care duce la Roma propunerea de adoptare a calendarului creştin spunând:

„Începătura mântuirii noastre este Hristos şi nu se cuvine să numărăm timpul după un tiran ci după Hristos.“

Aşadar în acest ţinut al râurilor care se strâng laolaltă şi se revarsă în mare, în acest ţinut al martirilor apare şi omul acesta, părintele erei creştine, după care se numără anii până astăzi. Calendarul a fost adoptat întâi la Roma, apoi în Franţa , Anglia şi toată Europa. 

Altul este Ioan Casian întemeietor al monahismului occidental care face drum de la izvoarele monahismului egiptean către instituţiile cenobitice, transportând astfel experienţa răsăriteană prin limba latina în apus. Tot acestor călugări dobrogeni li se datorează şi celebra formulă teopasită:

„Unul din Sfănta Treime a suferit cu trupul.“  

Am revenit la semnele mărturiei creştine din primul val, lăsate în vechile cetăţi romane ale Dinogeţiei . Martirologiul heronimian pomeneşte pe 15 mai şi 1 octombrie pe cei noua martiri creştini care au murit din iubire şi mila într-o lume barbară  setoasă de sânge. Oasele lor stau la temelia Bisericii încă din secolul trei pe aceste meleaguri. Ioan Alexandru a explica pe ruinele bazilicii paleocreştine din Dinogheţia, motivaţia şi semnificaţia actelor martirice din secolul trei de pe aceste meleaguri, de la gurile de vărsare ale Dunării: 

„Martirii sunt preţuiţi pentru mesajul iubirii care-l aduc, nu pentru eroismul lor. Eroi au fost destui în lumea veche care au omorât fără milă. Martirii nu au omorât pe nimeni. Ei au avut o milă uriasă faţă de sălbăticia oamenilor, fiind ca nişte miei care au plâns la Dumnezeu cu lacrimi de sânge ca să înceteze odată barbaria din lumea aceasta ” 

În drumurile noastre am ajuns  lângă braţul Sf. Gheorge pe la 20 km de Tulcea la vechea cetate păgâna Halmidis unde se spune că au fost sfinţii Epictat şi Action. Aici spune martirologiul, un tânăr bogat s-a deslipit de bogăţia trecătoare şi s-a lipit de cea netrecătoare dată lumii prin jertfa lui Iisus Hristos. Am descoperit odată cu aceste minunate vestigii arheologice şi “poarta de intrare în limba română” cum a numit  Ioan acele prime înscrisuri în piatră cu referire la Hristos şi Dumnezeu din Biserica Creştina a primului mileniu din Basarabi de pe dealul de cretă de la Multfatlar.

Aceste  inscrisuri au fost mai intai descoperite de cercetătorul orientalist Constantin Daniel care a descifrat câteva cuvinte în limba română de acum 1000 de ani păstrate în scrierea runică în această peşteră. 

 Am mai  descoperit în întunecata peşteră, la lumina lumânării, cel mai vechi şi auster  colind de crăciun desenat în piatră (steau , raza şi pruncul) precum şi semnele jertfei şi învierii lui Iisus lăsate în calcar. În  căutările noastre pe drumurile prăfuite ale Dobrogei am dat peste Leprozeria de la Tichileşti, un loc aproape izolat unde rar calcă picior de om. O comunitate de leproşi,  uitată de lume. Am văzut oameni cu trupurile ciuntite de această boală. Am cântat cu toţii cântece de jale şi bucurie din repertoriul cântecelor Oastei Domnului. Ne-am rugat împreună. Ioan Alexandru la un moment dat a început inspirat să se roage lui Dumnezeu cu voce tare pentru cei suferinzi :

În acest loc de suferinţa al fraţilor noştri, Doamne, dă-ne în fiecare zi ceea ce ştii Tu să ne dai!

 Îţi mulţumim Iisuse Hristoase ca nu ne-ai lăsat singuri în păcatele şi suferinţele noastre, că şi în acest loc, ai trimis Cuvântul Tău!

Binecuvântează Doamne poporul Tău , pe cei ce suferă în spitale şi închisori, pe cei prigoniţi pentru Domnul Iisus Hristos, pe cei atinşi de boli, pe fraţii care cred şi pe cei care nu cred. Tu eşti mângâierea tuturor, dar mai ales a creştinilor!

 Îţi mulţumim Doamne pentru fraţii aceştia care nu i-ai lăsat departe de Cuvântul Tău. Măcar ca ei erau prin suferinţa lor foarte aproape de Tine, Tu le-ai deschis inima să înţeleagă suferinţa.

 Doamne toţi suntem bolnavi, oamenii sănătoşi sunt adesea mai bolnavi decât oamenii bolnavi, pentru că boala cea mai grozavă este depărtarea de Dumnezeu.

 Doamne Iisuse Hristoase , Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai apropiat oamenii prin suferinţa Ta cea sfântă , fă-ne părtaşi apropierii de Tine, aşa cum Te-ai milostivit de oamenii aceştia!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, îţi mulţumim ca ne-ai strâns laolaltă cu oamenii care nădăjduiesc în învierea Ta şi prin învierea Ta în învierea noastră!

 Îţi mulţumim Tată Ceresc, că unde sunt doi sau trei eşti şi Tu în mijlocul lor. Îţi mulţumim pentru Biserica din acest loc. Îţi mulţumim pentru Biserica lui Iisus Hristos răspândită până la marginile pământului. Iar marginile pământului sunt suferinţele oamenilor. Iată că o margine a pământului, atinsă de suferinţă este şi acest loc. Îţi mulţumim că Tu ai coborât în cele mai de jos locuri ale pământului, ca să fii aproape de toţi suferinzii. Nimic nu-i prea mic, nimic nu e prea sărac, nimic nu-i prea bolnav, nimic nu-i prea înjosit, Iisus Hristos e mai mic decât toţi. Te-ai făcut frate al lumii acesteia, al necăjitului, al suferindului, al celui batjocorit şi al celui  uitat.

 Îţi mulţumim Iisuse Hristoase în vecii vecilor şi spunem şi noi cum spuneau vechii evrei :

“ne e de ajuns nouă , Doamne, ca ne-ai căutat în sărăcia noastră!”

 Îţi mulţumim Doamne, ca ne-ai cercetat şi pe noi, că ai coborât în valea asta unde nu coboară decât lacrimile lumii. Tu te-ai făcut lacrima lumii şi ai coborât în mijlocul nostru. Nu Ţi-a fost sila de noi. Ai lăsat cerurile cerurilor şi ai venit în sărăcia noastră, acolo unde este cea mai mare nevoie de Tine, acolo unde oamenii însetează din adâncul fiinţei lor după mântuirea Ta. Iţi mulţumim ca ne-ai cercetat cu rănile Tale, cu braţele Tale străpunse, cu picioarele Tale zdrenţuite de piroane, cu sudoarea Ta şi cu iubirea Ta. Iţi mulţumim Doamne Iisuse Hristoase că în chinurile cele mai grozave pe Dealul Căpăţânii Ţi-ai adus aminte de tâlhar şi i-ai spus :

”astăzi vei fi cu mine în Rai!”

Ţi-ai adus aminte de lumea aceasta şi i-ai spus maicii Tale către Ioan:

„iată fiul tău!”, şi ai făcut-o pe maica preacurată mama noastră, care este simbolul Bisericii!

Îţi mulţumim , Mamă-Biserică , că ne strângi de-a pururi în poala ta cea sfântă ca pe nişte prunci. Îţi mulţumim Doamne că pe  Dealul Căpăţânii ai  spus: „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac !”

Lumea e plină de suferinţe şi necazuri, dar Tu Doamne cu noi eşti. Te-ai făcut cruce fiecăruia, mângâierea fiecăruia, şi suferi cu fiecare din noi!

 Doamne Iisuse Hristoase Tu eşti în suferinţă, Tu eşti Cel ce suferi aici! Îţi mulţumim că ne-ai făcut vrednici în nevrednicia noastră şi în păcatele noastre să venim la Tine, să te vedem în locul acesta.

 Tu suferi în fraţii de aici, Tu te glorifici în cele mai de jos, Tu eşti mângâierea noastră a tuturor!

 Îţi mulţumim că şi în acest loc ai trimis Cuvântul Tău, ai trimis sfânta Ta împărtăşanie, trupul Tău şi sângele Tău!

 Ai trimis dragostea Ta, ai trimis credinţa Ta, ai trimis nădejdea Ta. Cu acestea trăim şi noi pe faţa pământului!

Îţi mulţumim Iisuse Hristoase pentru toate. Îţi mulţumim pentru lumina de toamnă, îţi mulţumim pentru roadele pământului care au prisosit. Îţi mulţumim pentru strugurii care fraţii cu mâinile lor, cu degetuţele lor, câte le mai au, mângâie lumina Ta. Îţi mulţumim pentru păsările şi cocoşii care cântă şi în locul acesta. Îţi mulţumim pentru porumb care s-a făcut auriu şi frumos. Îţi mulţumim pentru fratele vânt şi sora noapte, pentru stelele cerului, pentru fratele soare care vine în fiecare zi şi în valea aceasta şi luminează. Fratele soare este atât de minunat şi luminos că pătrunde în cea mai umila casă de pe pământ. Şi sora lună vine noaptea şi cercetează cu mângâierea sa vederea şi nevederea fraţilor. Vine sora apă din pământ care este foarte bună la gust şi ne satură şi astâmpără setea, ne spală şi pleacă la vale cu murdăriile noastre. Fratele foc care curăţă şi mai ales încălzeşte când vine frigul iernii. Vine sora bruma si omoară microbii. Vin păsările călătoare  şi ciocârliile şi cucii cântă aici la fraţi. De bună seamă şi surorile albine vin aici cu bâzâitul lor şi dau miere şi faguri copilaşilor. Toate conlucrează cu Dumnezeu la mântuire!

 Îţi mulţumim Doamne ca Tu ai coborât cu noi şi Tu ne izbăveşti pe toţi. Tu ne dai un trup de slavă şi frumuseţe. Toate metehnele noastre Tu le cureţi şi transfigurezi carnea aceasta trecătoare şi spunem  cu Sf. Pavel :

“tare doresc Doamne să mă dezbrac de trupul acesta şi să fiu înghiţit de slavă, să mă îmbrac cu celălat trup de slavă.”

Şi noi suspinăm în cortul acesta departe de Dumnezeu, aşteptând înfierea, aşteptând să fie înghiţită moartea de viaţă, să fim îmbrăcaţi cu trupul de taină. Îţi mulţumim pentru somn, care vine la vremea potrivită, pentru trezie, pentru vremuri cu ploaie, pentru vremi cu ceaţa, pentru vremi cu lapoviţa. Mulţumim pentru primăvară, pentru vară, toamnă şi iarnă!

 Tu esti Tată bun! Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de la Tine este Părinte! Mulţumim că ne ţi pe pământ Doamne şi la vremea potrivită îţi vom mulţumi şi pentru sora noastră moartea care ne ajută să ne apropiem mai tare de Tine, şi să trecem dincolo când nu mai putem sa mai stăm aici şi când se scămoşează limba, cum zice Ecleziastul , când umbli ziua în amiaza mare ca pe întuneric, şi găleata de aur îşi rupe lanţul şi nu mai ai nici o plăcere pe pământul acesta. Atunci Tu trimiţi pe sora noastră moartea şi ne strămuţi dincolo!

 Mulţumim Iisuse că te putem lăuda în starea în care suntem pentru că nici Ţie nu-ţi place dacă ne tot plângem. Ţie îţi place să Te lăudăm şi să te mărim , pentru că de un milion de ori bunătatea Ta este mai mare, iar suferinţele noastre de o zi au răsplată veşnică. Aşadar Doamne  mulţumim că trăim aici pe pământ în cortul acesta. Tu eşti aproape de noi şi Tu ne iei din ce în ce, din slavă în slavă, în corturile Tale luminoase!

 Fie Doamne ca mâinile  acestea să le ridicăm în fiecare zi, precum se desfac crengile în păduri şi se deschid trandafirii să-şi verse mireasma. Sa se deschidă mâinile acestea înaintea Ta să Te slăvească să Te laude şi să verse mireasma doxologiei şi a măririlor. Fă Doamne ca mâinile acestea , înainte de a le duce la gură pentru hrana trupească să le desfacem înaintea Ta şi să-Ţi mulţumim pentru toate!

Doamne Iisuse Hristoase , caută din cer şi vino şi cercetează via aceasta pe care ai sădit-o cu dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea! Ascultă-ne Doamne căci te iubim cât putem noi. Dă-ne putere să te iubim cu iubirea Ta. Da-ne putere sa te chemam cu mângâierile şi bucuriile Tale. Vino Doamne cu bucuria Ta! Pe Tine Te dorim Doamne! Sufletul meu însetează după Tine, Dumnezeul cel viu, mai mult decât cerbul după izvoarele cu apă ca să-i astâmpere setea. Mai mult decât păsările după azur şi cântec însetăm după Tine Dumnezeul ce viu, aleluia, amin. Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, maranata, a venit şi vine!

 Hristos a înviat !

Învierea lui Hristos să ne însoţească toate zilele!

 Fii binecuvântat loc sfânt, Biserica lui Hristos in mijlocul acestor fraţi din locul acesta unde este prezent Iisus Hristos prin sfânta Sa euharistie şi sfântul Său Cuvânt, în carnea şi oasele noastre care se împărtăşesc ca mădulare din corpul înviat al lui Iisus Hristos. Amin!”

  La sfârşitul călătorie noastre pe urmele martirilor creştini am ajuns la peştera sf. Andrei apostolul rămas în memoria colectivă a localnicilor ca fiind cel  care a  creştinat aceste ţinuturi . Aici am ridicat spre cerul înserat de toamnă melosul vechiului cântec bisericesc : “Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc….” 

A consemnat Silviu Despa         

Semnificatia sarbatorii de Rusalii

ia.jpg           Îmi aduc aminte cum Ioan Alexandru explica semnificaţia sărbătorii de Paşti finalizată şi împlinită în cea a  Pentacostului ( Rusaliilor) şi felul în care s-a metamorfozat înţelesul ei, până va ajunge la semnificaţia ei ultimă de revărsare a Duhului Sfânt. Opera cu simbolistica religioasă a Vechiului Testament.Rusaliile sau Pentacostul vin din negura istoriei şi au rădăcini simbolice şi analogice în sărbătoarea de recunoştinţă pentru roadele pământului  a vechiului popor Israel. La şapte săptămâni după Paşti , la Templu , Marele Preot primea de la leviţi şi popor pâinile „de aducere aminte” împreună cu mărturia de credinţă cuprinsă în cartea Deutoronom şi apoi cea a lui Rut.

„Arami arami obed ade iţraim“ Eu sunt un biet aramaic, sărman slujitor, tatăl meu a fost slugă în Egipt, scos din casa robiei după ce am strigat la Dumnezeul cel viu şi Tu Doamne ca pe un străin m-ai adus într-un pământ care nu era al meu şi mi-ai dăruit roadele acestui pământ pe care nu eu  le-am însămânţat ci Tu mi-ai dat pâinea lucrată de alţii… Oamenii din vechime luau în seamă miracolul seminţei în faţa căruia stăteau cutremuraţi şi îşi aduceau ofrande. Nu-şi duceau la gură prima îmbucătură înainte de a o duce la sanctuar…Astfel este şi mărturia de credinţă a vechiului popor cum că  nu ne aparţine lumea aceasta, că Dumnezeu a dăruit roadele , că Dumnezeu este stăpânul holdelor, că Dumnezeu porunceşte seminţei să se pogoare în adâncul humei să moară ,să-şi desfolieze firul de iarbă, să urce pe spic înzecit bobul de grâu, jeruit de lumina şi căldura soarelui, clătinat de vânt, scuturat de seceră, tăiat pe faţa pământului , adus la piatra de moară, făcut făină, la lumina serilor frământată, cu acel miraculos aluat care creşte şi umple coveţile şi se face minunată şi se revarsă peste obrazul cald al cuptorului şi se preface în pâine bună , care este hrana umanităţii, care este însuşi trupul Dumnezeului celui viu.” 

După  mărturia de credinţă din cartea Deutoronomului, citea precum  preotul în rânduiala rituală, din cartea lui Rut Moabiteanca care  este şi ea legată în mod misterios de Betleem (care înseamnă Casa Pâinii), locul în care se va naşte Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel  se prefigurează apropierea popoarelor de Casa Pâinii. Atât iudeul cât şi străinul (moabiteanca), sunt chemaţi sa celebreze cu recunoştinţă darurile Domnului:

„În sărbătoarea aceasta era celebrat iudaicul „arami ami obed iţraim”, pribeag în Egipt, în căutarea unei patrii  care nu este de aici, iar pe de alta parte venea la Casa Pâinii străinul, moabiteanca, ca şi cananeanca de mai târziu la firimiturile Domnului. Este o misterioasa prefigurare a popoarelor care vin în binecuvântarea Casei Pâinii. Iudaicul ca şi păgânul se apropie încet de limbile de flăcări, de focul dumnezeiesc ce va irupe peste toate seminţiile de sub cer, cum sunt numite în Faptele Apostolilor…”

Revărsarea Duhului Sfânt, este evenimentul intrării Domnului Hristos în inima fiecăruia ca Domn si Dumnezeu (Kirios si Theos), este inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu din înăuntrul nostru. Rusaliile sau Pentacostul au o semnificaţie absolut noua începând cu evenimentul crucial al Învierii Domnului:

„… Să încercăm să vedem ce se întâmplă la Ierusalim: apostolii erau adunaţi în rugăciune, stăruiau în rugăciune şi post de 10 zile, aşteptând această făgăduinţă, acest ruah cadosh, acest Duh Sfânt misterios. Până acum noi am vorbit de o sărbătoare, acum începe să se prefigureze ceva nou, începe să apară în centrul atenţiei nu o sărbătoare, nu o bucurie, nu fapte legate de aducerea snopilor, de pâine, nu se vorbeşte nimic din toate acestea, totul este de o austeritate şi de o tăcere misterioasă şi tainică, aşa cum a fost austeră ieslea Betleemului, aşa cum auster a fost mormântul învierii. Este o austeritate tăcută, este un ceas tainic al zorilor de rugăciune, când oamenii, apostolii erau de zece ori mai mulţi strânşi laolaltă, potenţându-le puterea, fiind potenţată umanitatea întreagă. La Ierusalim se aflau deci în momentul eruperii Duhului Sfânt ca într-un cerc concentric tot pământul. Aşadar cerul şi pământul. Se aflau cei doisprezece, se afla Maica Domnului şi apoi cele douasprezece seminţii începând cu parţii. Numaratoarea lor începând de la răsărit spre sud, spre vest şi spre miazănoapte. Este aşadar un vârtej cosmic, o prezenţă concentrică: 12, 120, 1200 şi aşa mai departe. Cercul se tot extinde şi în mijlocul lui coboară mila desăvârşită, coboară mila lui Dumnezeu, coboară Duhul cel Sfânt să capteze, atragă  întreaga omenire în mod tainic la marea sărbătoare pe care o vestise  proorocii Ioel şi Zaharia, „Yom Iahve Gadol”, marea zi a Domnului, ziua Domnului cea mare şi minunată, marea zi a Dumnezeului celui viu. Este ziua Domnului, Yom Iahve Gadol, când Dumnezeu Îşi concentrează toată lucrarea Sa asupra întregii omeniri. Dacă până acum Mântuitorul Hristos cu trupul Său pământesc asimilat dumnezeirii Sale, om deplin, Dumnezeu deplin, se referea pe pământ cu precădere poporului Israel, celor din apropierea Sa, apostolilor care-L puteau vedea, acuma după înviere corpul Său dumnezeiesc aşezat de-a dreapta Tatălui, va atrage întregul pământ aşa cum se întâmplă când se stârnesc uraganele şi apa întregului ocean este absorbită şi strânsă în jurul unui vârtej uriaş care face un fel de gol în mijloc iar ţărmurile se umflă pentru că coboară ca o  putere de sus. Se face aşadar un fel de buric, un fel de falos în ocean, şi ţărmurile se revarsă concentric, spiralat. Aşa ceva s-a întâmplat  la Ierusalim. Este atras tot oceanul omenirii, se face o groapă în mijloc, se revarsă ţărmurile, se umple toată lumea, ca oceanul de ape de puhoiul lui Dumnezeu. La Ierusalim, cei care aţi fost, aţi văzut că e o groapă, pe Sion, locul unde a coborât Duhul Sfânt. Aşa era la Ierusalim în acel moment, în jur concentric erau strânse toate seminţiile pământului aşteptând în rugăciune, aşteptând un moment crucial şi vital în istoria omenirii. Momentul când Iisus Hristos, Cel ce a fost răstignit istoric pe Dealul Căpăţânii, Cel ce a suferit moarte pe cruce, hulit, batjocorit, îngropat şi înviat din morţi se aşează de-a dreapta Tatălui, nu ca să se depărteze de noi ci ca să penetreze înviat în mod tainic, cu corpul Lui desăvârşit transfigurat, să poată penetra inima fiecăruia dintre noi, până la sfârşitul veacurilor. În această zi Hristos Domnul, Înviatul se aşează în Împărăţia Sa şi este ziua când se inaugurează prima zi a Împărăţiei lui Dumnezeu care este în inima noastră. În această zi de Rusalii se inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu. Se face  ieşirea din paradisul terestru deschizânduse porţile  Împărăţiei lui Dumnezeu care este înăuntrul nostru. Acesta este momentul când Hristos penetrează prin focul Duhului Sfânt sub formă de limbi de foc care se lasă peste fiecare din apostoli pătrunzând în inima omenirii simbolic prin cele 12 seminţii, prin cei 120, şi după aceea prin toţi ceilalţi care vor primi prin punerea mâinilor până la sfârşitul veacurilor. Se va extinde această limbă de foc a Duhului, cum spune Ioil, peste toată carnea, peste tot trupul… …braţele lui Dumnezeu sunt Fiul şi Duhul Sfânt ;aşa cum mamele noastre frământă noaptea în coveţi aluatul pentru  prescurile de paşti şi pâine oierilor şi pruncilor, aşa a frământat Dumnezeu cosmosul cu cele doua braţe sfinte ale dumnezeirii Sale, cu Fiul şi cu Duhul.Cunoaştem si simţim pe Dumnezeu prin cele două  braţe, cele două lucrări, cele două intervenţii: „am tunat şi încă o dată voi tuna”, a tunat Dumnezeu pe pământ  de doua ori: a coborât în Fiul şi a coborât de Rusalii în Duhul Sfânt extinzând focul dragostei Sale prin  „beţia” aceea de la ceasul al treilea al dimineţii, în acea fericire uriaşă când toate limbile pământului adunate împreună au simţit aceeaşi inimă şi aceeaşi lacrimă când a coborât din nou Dumnezeu pe pământ la 50 de zile de la învierea Fiului Său. 

 Acest Duh, Ruah, era o prezenţă tainică şi discretă în tot Vechiul Testament  care s-a manifestat în diferite feluri şi chipuri si care s-a odihnit deplin peste mlădiţa din trupul lui Isei , adică asupra lui Hristos, fructul izbăvitor al umanitaţii şi care s-a manifestat plenar la 50 de zile de la Învierea Sa din morţi:

Duhul Sfânt nevăzut a fost totuşi văzut pe faţa pământului în formă simbolică. Arhanghelul care a venit la fecioara Maria pentru a vesti naşterea, L-a văzut sub formă de nor. La botezul Domnului a avut formă de porumbel, apoi L-am auzit ca un vânt, ca o vijelie năpraznică, ca un vuiet de ape mari, ca o mireasmă, în ebraică ruah înseamnă amirosire, acelaşi cuvânt este în Cântarea Cântărilor cap 2, când amiroase, când mireasa amiroase a dumnezeire, când mirele varsă mir noaptea pe clanţa uşii ….preînchipuindu-L pe Hristos. Cuvântul  Ruah înseamnă adiere şi apare de peste 360 de ori, în Vechiul Testament. Ruahul este o prezenţă misterioasă, auziţi-l la stâncile despicate ale Horebului unde s-a furişat monoteul Ilie crezând că e singurul pe pământ când vin furtunile năpraznice şi nu e Dumnezeu acolo, vine focul şi toate acelea şi într-o adiere blândă Îl vede pe Dumnezeu, în bătaia lină, în bătaia tainică. Se spune că de profetul Ilie S-a apropiat cel mai mult Duhul lui Dumnezeu în istorie în forma abia simţită, abia susur, abia murmur, până când în ziua de rusalii când a pătruns înăuntrul nostru. În tot Vechiul Testament El vine, atinge lumea, cum sună vântul peste holde împrăştiind miresmele, cum seara în amurg în orient la Ierihon şi în toate grădinile acestea, la En-Ghedi, în Cântarea Cântărilor, după ce a apus soarele şi după ce a erupt amurgul, se stârneşte o legănare şi toate miresmele înfloririlor se revarsă peste pământ şi se umple de balsam şi de frumuseţe şi de dor de Dumnezeu înfăţişarea lumii. Venea, atingea şi pleca. Venea Samuel cu cornul asupra creştetului lui David, păstor, „tânărul cel mai mic în casa fraţilor mei eram şi păşteam oile tatălui meu pe câmp”, cu acest amiros, cu acest mir în corn şi varsă pe creştetul pruncului şi deodată acesta se luminează cum s-a luminat creştetul blond şi auriu al lui Şaul când a fost luat dintre măgăriţele tatălui său pierdute şi a fost uns rege peste Israel, şi dintr-o dată începe să proorocească şi se odihneşte peste el cum se va odihni peste mlădiţa din tulpina lui Isai peste care vor poposi cele şase Duhuri ale Dumnezeului celui viu. Iată ce spune Isaia: „se vor odihni cele şase duhuri ale lui Dumnezeu, ruah, ruah, ruah… Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, al curajului, Duhul cunoaşterii, al înţelepciunii.” Aşadar, El va odihni desăvârşit asupra mlădiţei din trupul lui Isai, asupra Domnului Hristos în cele şase ipostaze ale înţelepciunii  pe care fiecare creştin, fiecare om care se apropie de Hristos trebuie din adâncul inimii sale sa suspină după ele. Răbdare, cumpătare, bărbăţie, curaj, nădejde, iubire mai presus de toate, credincioşie, şi toate darurile acestui Duh Sfânt care este generos şi nu sunt pe pământ cuvinte înţelepte şi destul de bune să exprime dărnicia care o revarsă cu economie ca să nu risipească şi distrugă acest vas care este corpul omenesc. Această splendoare a dumnezeirii Sale o revarsă cu economie şi din belşug celui ce-L cheamă, fiind întreg înăuntrul nostru în ipostazul Său dumnezeiesc: „Împărate ceresc, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le-mplineşti” o rugă veche, în greacă, „vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. El este Cel care ne spune: Hristos în mijlocul nostru. El este Cel care ne-a spus: Hristos este Domnul, este Hristosul şi Dumnezeul. El ne face să suspinăm: Maranata! A venit şi vine! Te aşteptăm Hristoase! Vino Doamne! „Da, am venit şi vin!” Şi Mireasa spune: vino! Şi Mirele spune: Vin! Am venit şi vin, suspinul din Apocalipsa. Câte se pot spune despre această lucrare misterioasă a Duhului Sfânt…O poate ultimă şi esenţială problemă care trebuie să ne stea înaintea ochilor este cea legată de sfinţirea spaţiului. Duhului Sfânt a umplut întâi casa: ”Toată casa s-a umplut de prezenţa Duhului Sfânt”… atunci s-a întemeiat Biserica, atunci a fost primul amiros de duhovnicie, de sfinţenie a spaţiului din acel nevăzut dumnezeiesc…ruah – duh, pneuma…pneuma înseamnă şi vânt, şi s-a tradus cu „aură”. Când vedeţi în picturile medievale chipurile sfinţilor cu creştetele capetelor lor îmbrăcate cu auriu, înseamnă prezenţa Duhului. În icoane aurul este semnul acestui ruah. Această adiere sfântă în momentul în care primeşte conţinut se arată în formă aurie. Limbile acelea de foc erau aurii purpurii. Auriu este Împărăţia lui Dumnezeu şi purpuriu  înseamnă însăşi esenţa lui Dumnezeu revelată lumii care este Agape. El, Duhul, i-a trezit pe apostoli şi le-a zis: fiţi atenţi, coboară esenţa lui Dumnezeu în voi, care este iubirea. Duhul Sfânt sub formă de limbi de foc, Duhul Sfânt auriu, purpuriu, aduce esenţa lui Dumnezeu în inima noastră care este iubirea. După ce casa s-a umplut de Duh Sfânt, acea densitate dumnezeiască s-a desprins in formă de limbi de foc şi s-au aşezat pe fiecare din apostoli. Este prima oară în istorie când omul este separat de clan, omul ca persoană inalienată, sfântă, liberă, depinzând direct de Dumnezeu. Dumnezeu îl îmbracă cu cămaşa dumnezeirii Sale, cu focul iubirii Sale…”

 Ioan Alexandru 

notiţe de curs consemnate de Silviu Despa de la cursul de ebraica susţinut de Ioan Alexandru la Universitatea Bucureşti in anul 1987