Oastea Domnului -Traian Dorz in memoriam

Exista si in Romania aceasta miscare de renastere a vietii crestine intemeiata dupa Unirea tuturor romanilor de catre Iosif Trifa om cu viata sfanta al carei suflet a fost si a ramas pana acum un an cand a raposat dupa o viata de apostol si mucenic preotul si poetul Traian Dorz.
Daca doreste cineva sa cunoasca evlavia poporului roman, in mijlocul acestor oameni o poate gasi, in viata acestor frati ai nostri despre care  se poate spune fara ezitare despre multi, foarte multi dintre ei; iata o lumina a lumii, iata sarea pamantului, iata un om nou.
In fiecare popor exista aceasta ramasita sfanta. In Vechiul Testament sunt numiti anavimi, cei saraci cu Duhul carora Iisus Domnul le vesteste Evanghelia Imparatiei.
Primii martiri dintre stramosii nostri trebuie sa fi fost acesti oameni tineri, femei si barbati ce si-ai varsat sangele cu bucurie, au mers cu pace in oastea lui Stefan cel Mare sau Mircea cel Batran sa apere Biserica si icoana Maicii Domnului cu Pruncul in brate; dintre ei au fost si sunt tinerii ce au murit in Decembrie pentru adeverirea iubirii  lui Iisus Hristos ca axa lumii si a neamului acestuia; ei sunt cei prin care nu ne este frica si urat  a vietui intre oameni pe pamantul acesta; prin ei exista nadajduirea chiar in aceste zile cand demonia se dezlantuie cu atata ura pe ulitele si orasele noastre.
Cel dintai fapt al vietii acestor ostasi ai lui Hristos este  ca toti fac parte dintre cei ce l-au vazut cu ochiul credintei pe Iisus Hristos. L-au intalnit si intalnirea cu El este fapta cea mai teribila, sfanta a vietii lor. Evenimentul crucial al vietii lor este aceasta intalnire si vietuire prin ani cu Hristos si Imparatia vestita de El. Apoi acesti oameni si-au schimbat viata de zi cu zi.  Uitati-va la casele si familiile lor, a gospodariile lor, la lucrul iesit din mainile lor, la portul, chipul si vorbele lor si veti intalni o umanitate si omenie pe care nici o religie si filosofie din lume n-au putut sa le plasmuiasca in asa fel pana astazi. Sunt copii lui Dumnezeu sunt fratii nostri sunt temelia de aur vesnica a Romaniei de astazi si de ieri si de maine.
I.A..
text publicat in revista Renasterea in 1990
Anunțuri

Ioan Alexandru si Grigore Vieru ( 1988 )

I.A. :- Grigore,  Dostoyevsky spune ca  frumusetea va salava lumea. Suntem in sfarsit de mileniu. Cine va salva lumea? Ce va salva lumea? Ne gandim la neamul nostru, la graiul nostru, dar ne gandim si la lume. Suntem implicati prin cuvant. Un mare duhovnic al nostru ne spunea ieri, omul este implicat in insasi fiinta Sfintei Treimi prin participare ca dar, prin minte, cuvant si inima. Paricipam la taina lui Dumnezeu ca oameni pe pamant. Fiind oameni ai Logosului incercam sa slujim Cuvantul in istorie. Cine si cum ne va salva lumea? Dostoyevsky ne-a lasat acest mesaj. Ce am putea noi cugeta ca slujitori ai Cuvantului , dupa puterile noastre in privinta aceasta?

G.V.:-Iubite Ioane, ceea ce a spus Dostoyevsky este un mare adevar. Dar eu ma gandesc la lume. Si ma gandesc ca lumea este cea care va salva frumusetea. Si aceasta lume, indraznesc sa spun , care o cunosc atat de bine, ma gandesc la tara Romaneasca care este o lume si ma gandesc ca aceasta preafrumoasa tara primita din mana lui Dumnezeu este una din primele tari care va salva frumusetea  prin poezia ei neintrecuta, cea populara, cea clasica si cea de azi. Si prin doina ei neintrecuta. Eu, draga Ioane, te rog sa ma crezi ca am cunoscut intai tara Romaneasca prin Ardeal, prin sufletul Ardealului, prin tine, prin marele tau suflet, prin marea ta poezie si iti multumesc. Spunea cineva din poetii lumii  ca omul ar trebui sa fie fericit pentru faptul ca este contemporan cu trandafirul. Eu sunt fericit ca sunt contemporan cu poetul Ioan Alexandru. Trandafirul nu a murit inca si trandafirul poetic este cel care va salva frumusetea. Si daca imi ingadui de drag de tine sa-ti spun poemul Izvorul: S-au micsorat alunii. Cineva sus pe coasta Spala fata Lunii Cu lacrima noastra. Ah, idee mareata, Imbatrani-vei si tu! Toate se schimba in viata, Numai izvorul nu. Vesnic tanar si bun, Suna sub dealuri strabune. „Buna seara“, ii spun, „Buna ziua“, imi spune.

I.A. :- Iubitul meu frate ingaduie-mi sa-ti spun cat te iubesc. Si sa-ti spun prin acest cuvant ce spunea marele filosof crestin al acestui veac , Gabriel Marcel:   A spune cuiva ca il iubesti inseamna a spune , tu nu ai sa  mori niciodata.  Te iubesc frate Grigore si simt apropierea ta ca un belsug revarsat in casa si in tara. In tara aceasta a limbii romane. Si plecarea ta o simt ca o smulgere de aripi. Ingaduie-mi sa-ti spun, continund minunatul tau poem, ca acest izvor care va salva lumea, aceasta frumusete care va salva lumea poarta un nume si acest nume este Iisus Hristos. Sunt fericit in sfarsit de mileniu, al doilea,  sa pot marturisi ca poet al acestei limbi romane care s-a nascut in duhul evangheliei, in bucuria Invierii lui Iisus Hristos, sa spun ca salvarea noastra atarna de Evanghelia lui Iisus Hristos. Nu numai a noastra ca lume si neam, cum ai spus atat de frumos, ci a intregii umanitati. In iubirea Lui stam sau cadem. In iubirea Sa intemeietoare de neamuri si persoane indistructibili pe fata pamantului. Suntem in zilele acestea de inceput de post mare, ne apropiem prin saracia noastra cu copii nostri cu tarisoara aceasta , ne apropiem de Sfintele Pasti. Vor fi 40 de zile de post, ne vom pregati cu totii sa sarbatorim cel mai mare eveniment al omenirii – Invierea lui Iisus Hristos din morti. Iti multumesc ca mi-ai ingaduit in fata marii tale poezii, a sufletului tau mare de om si de poet, de slujitor al Cuvantului, de om gata de jertfa sa marturisesc ce are mai sfant si sufletul meu. Ce a avut mai sfant dea lungul veacurilor Ardealul pe care l-ai laudat ca Balcescu. Si sa ingadui sa spun ceea ce ne uneste pe toti, pe cei de un grai si o semintie in primul rand dar si pe toti oamenii. Acest mesaj de iubire crestina care a renascut repede si a nascut popoarele intregii Europe si ale intregii lumi. Iti multumesc Grigore, si sa ne intalnim, cum spune duhovnicul nostru, sa ne vedem la usa raiului. Si daca nu o sa putem sa intram ne vom apuca cu mainile de usa milostivirii si vom spune – daca nu putem intra, sa intre ceilalti-. Sa ne pierdem noi ca sa se salveze ceilalti. Sa se salveze lumea aceasta si sa se salveze poporul acesta, chiar daca noi vom fi stersi din cartea vietii, sa se salveze fratii nostri sa se salveze lumea toata.

-Am citit astazi un text asa de frumos despre tine. Tu care ai venit aici la noi sa ne redestepti sufletul ca poezie. Acum tu de fapt vrei sa faci o antologie a poeziei romanesti dar ti-ai dat seama ca vrei sa faci o antologie a sufletului romanesc si o incepi de la originile sufletului romanesc. Ai vrut sa o incepi de foarte recent, pe urma te-ai intins, pe urma ai dat de Eminescu ai dat de Miorita si pe urma ai dat de sufletul neamului acesta. Vei face antologia sufletului neamului romanesc. Sa-ti ajute Cel care este stapanul Cuvantului si  care da putere si  care la nascut si pe Rubliov, in dragostea lui pentru Sfanta Treime, pe marii poeti rusi pe care-i cinstim si pe marii poeti europeni. Sa-ti ajute sa faci lucrul drept si cinstit si curat pentru pomenirea stramosilor nostri care au murit sa ne nasca si pastreze fiinta de grai si suflet aici urzit cum a spus Eminescu de la Nistru pan’ la Tisa si pana la Marea cea mare, roata  in jurul Carpatilor.

G.V.:- Multumesc frate Ioane, m-am apropiat si caut sa ma apropii si mai mult de jertfa, de spiritul de jertfa prin maica mea, prin intregul nostru neam si prin sufletul tau mare si frumos, prin poezia ta mare si frumoasa si sarutand obrazul tau curat, sarut obrazul intregului pamant romanesc.

A consemnat Silviu Despa

Ultimile marturii

     Cred că Ioan Alexandru a devenit martorul autentic al lui Hristos oferindu-şi viaţa fără rezerve mărturisirii Logosului  şi suferind la numai 54 de ani acea comoţie cerebrală chiar în timpul predicii rostită în faţa microfonului de care s-a agăţat în cădere murmurând ultimile cuvinte  unui public arădean uluit de scena la care asista. Era într-un turneu de evanghelizare prin diferite oraşe acompaniat de cosmonautul american Charles Duke. Vestea atacului cerebral  suferit la Casa de Cultură din Arad a venit ca o lovitură pentru mine. Refuzam să cred. Am primit-o printr-un telefon de la Andy H., un prieten american . Ne-am îmbarcat în primul tren şi am plecat spre Arad . Când am ajuns Ioan era deja la Spital şi se pregătea plecarea lui într-un spital din Ungaria pentru o intervenţie chirurgicală. A plecat însoţit de Ioachim, fiul său ramas în ţară la aceea vreme, într-un elicopter militar. De acolo a fost dus la Bonn unde  era deja o parte din familia sa având parte de o îngrijire buna în timpul anilor grei  petrecuţi in Germania. L-am vizitat de doua ori la Bonn, pe patul de suferinţă. Era lucid, conştient de suferinţa pe care o purta dar totuşi liniştit şi resemnat, dispus pentru un cuvânt de îmbărbătare. A spus atunci că

“dacă suferinţa nu are nici un sens atunci este o bestialitate greu de suportat.”

Ioan ştia însă că Dumnezeu nu este străin de suferinţă , mai mult ştia că Dumnezeu  suferă împreună cu el şi dă un sens acestei suferinţe prin jertfa de pe Cruce a Fiului Său. Dorea nespus să mai ajungă în ţară. Era imobilizat într-un pat . Am povestit despre cunoscuţi comuni şi ne-am rugat împreună. La plecare l-am sărutat pe frunte şi ca  replica mi-a cerut obrazul să mi-l sărute. M-a ţinut strâns de mână parcă în dorinţa de a nu pleca spunându-mi:

„Dumnezeu te-a adus aici să mă mângâi, eşti un sol de la Dumnezeu.“

A fost ultima mea întrevedere. I-am mai trimis o scrisoare după alegerile din 96 printr-un fost student de la  Filologie  pe atunci proaspăt deputat din partea PNŢCD care avea drum spre Bonn.  De atunci nu am mai primit nici un semnal despre poet însă aveam convingerea că rugăciunile din cuptorul de foc al suferinţei ridicate de Ioan Alexandru  din cămăruţa unde şedea la Bonn aduc binecuvântarea şi mângâierea pe care o îngăduie Dumnezeu celor ce-L slujesc.

 Apoi  a venit vestea vestea morţii sale pe data de 16 Septembrie 2000. Mi s-a spus că a fost găsit cu capul pe biroul sau unde se afla în lucru la un imn dedicat Învierii. Ioan Alexandru a trecut de vama morţii iar trupul său a ajuns în sfârşit în ţară într-un sicriu sigilat. L-am întâmpinat la miezul noapţii la Biserica Sf. Gheorghe cel nou. Aici ne întâlneam adesea cu ani în urma împreună cu  grupul pro vita sau de priveghi la mormântul lui Brâncoveanu.. Am venit cu flori de busuioc. Ştiam că busuiocul era o floare nepreţuită pentru Ioan. În casa unde a locuit în Bucureşti balconul unde adesea lucra era plin de flori de busuioc, amirosind în toată locuinţa. A fost o noapte de veghe şi rugaciune împreună cu parintele Constantin Galeriu, familia îndoliată şi câţiva cunoscuţi. S-au mai ţinut câteva servicii funerare în zilele urmatoare apoi după îndelungi desbateri s-a  decis să fie înmormantat la Mănăstirii Nicula aproape de satul său natal Topa Mică. Cu secole în urmă de la această mănăstire au pornit în toată ţara icoanele pictate pe sticlă cu Mântuitorul din a cărui rană din coastă creşte viţa de vie cu rodul său care este sângele Domnului ce hraneste euharistic lumea. Tot aici vine suflarea românească în pelerinaj de sărbători pentru a se închina cu evlavie Pruncului sfânt ţinut cu candoare în braţele materne ale Maicii Sale. Cred că Ioan a fost primit de Domnul în Împărăţia Sa ca un prinţ al pruncilor şi inocenţilor pentru a căror cauză sfântă s-a luptat cu ori ce risc.Ioan Alexandru a trecut sub ţară la trainica temelie a Bisericii mileniului trei consolidată de înaintaşii credinţei începând cu apostolii, martirii şi mărturisitorii lui Hristos meşterul şi ziditorul Ei.

 Parintele Constantin Galeriu avea să citească peste câţiva ani de la plecarea lui Ioan din această lume,  la o comemorare a poetului printre ultimile mărturii lăsate de Ioan pe o scrisoare scrisa de mâna sa. Era un dialog peste moarte şi timp cu mama sa,  căreia-i prezenta martirii români  care veneau să aducă închinare Mântuitorului şi în cele din urmă pe însuşi  Iisus Hristos cel Înviat

„. …Domnul Iisus Hristos a venit şi El aici la mormântul tău, să vezi cine este Mântuitorul tău , maică, cine-ţi ia moartea şi păcatul.Ai crezut aducând atâţia oamneni aici că ei te mântuie, dar ei aşteaptă să fie mântuiţi de Iisus Hristos ca şi tine.Scumpă mamă, alături este Iisus Hristos înviat din morţi, cuprins într-o lumină extraordinară care învăluie pamântul şi ne cuprinde pe noi toţi.…O scumpă mamă acum că ţi-am adus lumina învierii la mormânt te las pentru o vreme pe întuneric. O să te descurci, dacă nu, strigă-mă şi am să vin să te ajut.Rămâi cu bine scumpă mamă, lumina învierii lui Iisus Hristos să-ţi ţină de urât şi de cald în această peşteră întunecată şi rece, rămâi cu bine. Soli Deo Gloria , Aleluia, Aleluia, Amin „ 

Doresc ca faptele şi învăţătura lui Ioan Alexandru redate pe acest blog să fie o transparenţă prin care  Duhul Sfânt să lumineze icoana Celui pe care Ioan L-a slujit şi  iubit cu toată făptura sa şi care la inspirat în scurta dar incandescenta sa vieţuire pe acest pământ: Iisus Hristos biruitorul morţii.

 Silviu Despa

Biblia

          Ioan era conştient că fără educaţie creştină în familie si şcoala a tinerei generaţii, fără Evanghelia lui Iisus Hristos în viaţa de fiecare zi, România işi va continua criza în istoria ei modernă. Generaţii întregi, de o jumatate de veac , s-au scufundat în nepăsare şi materialism conduşi de ideologii ateismului bolşevic. Am consemnat cu diferite ocazii in ziarul Renasterea mai multe notite ale poetului despre importanta Bibliei si a invataturii crestine.  

Cartea ce ne-a zămislit ca neam cu limbă proprie din adâncurile indefinite ale tăcerii şi recunoştinţei pe noi românii, ca şi pe celelalte popoare ale Europei, Biblia, Cuvantul lui Dumnezeu, a fost  eliminată din viaţa noastră socială, de pe băncile şcolilor, din Universităţi din toate instituţiile ţării. Scriitorii noştri cei mai de seama în Duhul şi splendoarea evangheliilor s-au format de la Varlaam şi Antim Ivireanu, de la Dosoftei şi cronicari la Arghezi, Goga, Voiculescu la Crainic si Iorga, Galaction care a tradus-o încă odată. Este cartea de căpătâi a scrisului românesc, iar reaşezarea ei, a Bibliei în locul de cinste ce i se cuvine în viaţa intimă şi publică, a caselor noastre, a poporului nostru este acuma mai urgentă ca oricând. Ambiguitatea, boala cuvintelor limbii române nu va fi cu putinţă să înceteze fără întoarcerea lor la matca din care au izvorât, la statutul de slujitoare ale sufletului neamului nostru.În acest sens suntem îndreptăţiţi a cere ca viitorul preşedinte al ţării, dimpreună cu guvernul să depună jurământul pe Evanghelie şi pe cruce, cum se întâmplă în ţările civilizate cu trecut asemanator nouă.”

  Când în Parlament s-a ivit problema pe ce şi cine jurăm pentru reaşezarea şi reintrarea României în lumea civilizată Ioan Alexandru a prezentat în plenul Camerei Deputaţilor urmatorul discurs: 

„Ca un jurământ să implice straturile cele mai profunde ale conştiinţei, ca martorul invocat în acele clipe solemne să devină nu numai partenerul ci şi dezvăluitorul adevarului, popoarele vechi şi apoi Europa creştină inclusiv ţara noastra au depus jurământ în faţa lui Dumnezeu. El cel ce singurul se jura numai pe sine însuşi, cum ne spune Biblia, întrucât nu există cineva mai mare decât El. Dumnezeu în Sfânta Treime Cel ce este isvorul şi izbăvitorul vieţii fiecăruia, în faţa Lui stă sau cade marturia conştiinţei noastre spre binele şi indreptarea fraţilor noştri.De aceea Europa dar şi America şi acum până adânc în Asia şi Africa jurământul se depune acolo unde populaţia este majoritar creştină pe Sfânta Scriptură şi pe cruce.Indiferent de convingerile personale ale unui lider politic ales de popor acesta se cuvine să se supună rânduielilor , pentru a dobândi investitura reală a bunei credinţe a celor mulţi, atingând cu dreapta sa cartea de căpătâi a neamului românesc cea în duhul căreia ne-am născut ca grai şi popor şi aceasta este Sfânta Scriptură asternută pe crucea morţii şi Învierii lui Iisus Hristos.Prea mari sunt jertfele ce au adus România la starea de faţă pentru a nu fi la înălţimea istoriei şi a împlini cele cuvenite mai ales în instituţia de frunte a ţării care este Parlamentul.Iar asupra tricolorului trebuie să se astearnă albastră aşa cum este înstelata de la Sf. Constantin Crucea aşa cum a fost întotdeauna.Aşa să ne ajute Dumnezeu !

25 iunie 90” 

Ioan Alexandru a fost cel care a iniţiat proiectul educaţiei religioase în şcoli.A venit vremea , spunea Ioan , să începem atragerea în ceea ce gândim şi făptuim a puterilor uriaşe, întru edificarea spiritului, dăruite de prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu şi rugaciunii în viaţa de zi cu zi:

 Şcolilor române le revine această misiune acum de-a elibera copiii noştri de sub influenţa nefastă a evoluţionismului darvinist adeverit ca o eroare şi de-a aşeza în matca reală  creaţionismului şi învăţăturile  Bibliei.”

 Sfanta Scriptura era prezenta in litera si spirit  la Ioan din  timpul  perioadei  dictaturii comuniste pana a inchis ochii. In amfitetrul Universitatii spunea ca Dumnezeu are doua mari cărţi : Cartea naturii şi Sfânta Scriptură: 

„Prin natură ajungi la o cunoaşterea abstractă a lui Dumnezeu. Ca să-l cunoşti personal trebuie să ai contact cu textele unde se revelează El.

În fiecare cuvânt al Lui din Sfânta Scriptură simţi pulsul Dumnezeului celui Viu.Biblia este Cartea Cărţilor, este cea mai scumpă comoară pe care o avem. În ea dăm de El, Iisus Hristos. În ea Dumnezeu este surprins  acţionând în istorie prin oameni luminaţi de Duhul Sfânt. Dumnezeu se revelează, iar oamenii i-au surprins înfăţişarea până în clipa când însuşi a aplecat cerurile şi a pogorât în carne şi oase prin fecioara Maria , Iisus Hristos Dumnezeu întrupat în istorie…

Biblia este cartea imnica a lumii, starea de adoraţie şi laudă aduse Dumnezeului revelat în Istorie. În Duhul ei am început sa ne scriem istoria naţională şi să consemnăm faptele din istorie ale celor ce şi -au închinat viaţa lui Dumnezeu şi a neamului…

Avem aşadar persoana Lui şi cuvintele Lui ; două izvoare eterne din care se revarsă viaţa veşnică. În al treilea rând avem Biserica, oamenii, fraţii noştri care trăiesc din persoana Lui, din cuvintele Lui şi depun mărturie asupra Lui că este viu, în puterea Duhului Sfânt al cărui nucleu de foc vestitor este Iisus Hristos cel înviat aşezat de-a dreapta Tatălui şi în inima noastră.”

 Ioan  a folosit din abundenţă puterea  şi autoritatea Cuvântului. Izvorul acestei puteri era  Cuvântul Întrupat, Logosul Divin sau Iisus Hristos care după Înviere a spus : „Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ.” Învăţătura sa mergea totdeauna la esenţa Sfintei Scripturi care se descoperă ca fiind înşi Persoana mântuitoare a lui Iisus Hristos a cărui genealogie este  pomul vietii cresut în istoria vechiului popor Israel, irigat şi altoit de Dumnezeul cel viu, Creatorul şi Dătătorul de viaţă : 

 „Biblia este de fapt Cartea genealogiei lui Iisus Hristos, Fiul omului şi a lui Dumnezeu, Cel care a acumulat cele trei învestituri pământeşti de care se vorbeşte în Scripturi: Cea Profetică, cea Regească şi cea Preoţească.

L-au prevăzut profeţii Vechiului Testament, l-au străvăzut toate religiile şi filosofia lumii înainte de venire, iar după Întruparea Sa l-au recunoscut toate minţile luminate în inima cărora şi -a revărsat mila…

Aceasta-i taina lui Dumnezeu: să se întâlnească cu omenirea prin Hristos.”

 A consemnat Silviu Despa 

Spiritualitatea bizantina

Ioan Alexandru susţinea pe lângă cursul de limba si literatura ebraică de la Universitate  şi un curs de spiritualitate bizantină la Institutul de Arte Plastice N. Grigorescu (Universitatea de Arte) de lângă Catedrala Sf. Iosif. În acest loc erau studiate operele în limba greacă bizantină a melozilor creştini Roman Melodu, Efrem Sirul sau Dionisie Areopagitul. Uneori in timpul dicaturii comuniste, aici ca şi la Universitate, găseam sala de clasă încuiată, fiind nevoiţi să ţinem cursul prin podul clădirii sau atelierele de lucru. Adesea portarul Instituţiei legitima studenţii şi participanţii care veneau la orele de curs. Cred că erau metode de  descurajeze si de urmărire a noastră. Nu ştiu cum se întâmpla că numai la orele lui Ioan se stingea lumina in toată Universitatea, fiind nevoiţi să stăm uneori la lumina lumânării. Însă din fericire aceasta îl inspira mai mult pe poet dând cursului mai mult farmec la lumina lumânărilor.Tot la acest curs poetul ne explica semnificaţia culorilor în lumea veche ebraică şi cea bizantină sau interpreta sinteza dogmatică a icoanelor sau a picturilor celebre ca suport pentru buna înţelegere a mesajului Mântuirii:

 „În iconografia bizantină, momentul pascal este de fapt momentul coborârii. Învierea înseamnă coborârea în infern a Mântuitorului, qenoza absolută, scufundarea până la abisurile puterilor infernale unde nu a fost nimeni, coborârea la rădăcinile umanităţii de unde Hristos se întoarce cu prada Sa: Adam si Eva.  Sfărâmând porţile infernului sunt smulse  prototipurile umane şi se restaurează fiinţa omenească în puterea Învierii. Asta înseamnă ca Hristos înviind, coboară in moartea noastră a fiecăruia dintre noi, acolo unde nimeni nu vine cu noi, unde toţi ne părăsesc. În ceasul morţii noastre singurul Hristos vine cu noi,  înviind în moartea noastră, cu moartea pe moarte călcând.

 -Bucuraţi-vă, nu mai suntem singuri , puterea păcatului, puterea morţii au încetat, şi bucuria voastră să fie deplină!

Odată cu Învierea începe eonul Împărăţiei lui Dumnezeu (Bazilea Tuteu). Hristos a înviat!”

 notiţe din cursul lui Ioan Alexandru  

Acest curs de la Arte Plastice l-am frecventat cu  mare bucurie. Ioan avea un alt fel de rostire decât cea de la Universitate. Altfel decât sub  puterea profetică a  proorocilor Vechiului Testament, se scufunda în textele originale greceşti ale poeţilor Bizanţului. Capta şi împărtăşa cu noi mireasma iubirii lui Hristos ascunsă în aceste cuvinte. A  lucrat cu tenacitate la traducerea celor cinsprezece imne ale poetului din veacul al patrulea Efrem Sirul precum şi ale celui din veacul al şaselea Roman Melodul. A comparat, cu acribia omului de ştiinţă, Paradisul lui Dante cu cel al tradiţiei de răsărit bizantine . A comparat deasemenea lumea veche greacă şi  cea ebraică prin textele lor fundamentale cu cele ale revelaţiei cristice.Am amintirea vie din  preajma Crăciunului, cand descopeream comori de credinţă ascunse in  limba  veacurilor trecute atunci când Ioan traducea cuvânt cu cuvânt şi descifra intelesul spiritual al fiecărei propoziţii. Am să refac mai jos  din notitele de curs  păstrate traducerea făcută de Ioan Alexandru la Imnul lui Efrem Sirul, în care este glorificată întruparea Mântuitorului din Fecioară:  

Imnul Naşterii Domnului Efrem Sirul 

Cu cetele cereşti trimis spre laudă

Cu timpul strălucitor hotărât pentru mântuire,

Cu ziua lăudată, rânduită bucuriei,

Voiesc sa mă împărtăşesc de Iubire, voiesc sa mă veselesc. 

În cântări curate voi binecuvânta

Şi în cântări sfinte îL voi lăuda

Pe pruncul care ne-a mântuit îL voi preamări

Harfa proorocilor care L-au vestit a cântat înaintea Lui

Şi isopul preoţilor care L-au iubit a săltat înaintea Lui.

Împreună cu coroana împăraţilor pe care au moştenit-o şi au adus-o Acelui

Domn feciorelnic,

A cărui Maică e şi Fecioară.

Şi pentru că e Împărat, a dat tuturor împărăţia,

Şi pentru ca e preot, a dat tuturor iertarea de păcate,

Şi pentru ca e Miel, a împărţit tuturor hrana.

Cetăţile unui împărat obişnuiesc toate să dăruiască cu mâinile lor cununi de aur.

Cetăţile lui Iuda sunt cununi cuvântătoare, Doamne al meu

Ele iţi aduc cununile din gura lor, o Iisuse,Betleem, Canna si Nazaret, Betania, Sichem şi Samaria( şi celelalte) cetăţi care s-au învrednicit să te încununeze pe Tine…

Cu gura slaviţilor (mucenici) iţi mulţumesc Ţie, că am putut să văd Pruncul, Fiul celui nevăzut, pentru că s-a făcut văzut,

Ca să mă ridice în înaltul tăriei împreună cu sfinţii,

Pentru a lăuda în întinsele şi îndepărtatele ceruri,

Care sunt pline de măreţia Lui şi totuşi nu sunt în stare să cuprindă în ele mărimea

Celui care a coborât şi s-a făcut prunc mic în iesle.

Glasurile din cer Te-au vestit ,

Urechile celor  pământeşti Te-au sorbit în (cuvintele) vestirii de bucurie,

O, Izvor nou, pe care Adam nu l-a putut gusta,

Care a făcut, însă, să ţâşnească cele douăsprezece izvoare grăitoare

Şi viaţa a umplut pământul!…

Pentru a nu-i inspăimânta cu mărimea Sa pe cei ce-l văd,

S-a cuprins pe Sine din totul, in Ţara Evreilor,

(Şi din această) întreagă (Ţara) în Iudeea,

Şi din aceasta în Betleem, până când a umplut (numai) micul pântece(al Fecioarei).

Şi după ce s-a făcut grăunte de muştar în grădina noastră

Şi rază mică pentru ochii noştri,

S-a ridicat, a crescut şi a umplut pământul. 

Efrem Sirul in traducerea lui Ioan Alexandru 

Odată m-a invitat la catedră în locul său să prezint traducerea unui imn al poetului Roman Melodul din veacul al şaselea, în faţa participanţilor la curs, spunându-mi ca el trebuie urgent să plece. Mi-a lăsat în faţă pe catedră câteva hârtii scrise cu stiloul de mana cu multe stersături şi taieturi pline de cuvinte greceşti şi romaneşti amestecate. Am încercat să descifrez câteva fraze, după care m-au asaltat la catedră toţi cursanţii ca să desluşim  împreună cele scrise de profesor. Am rămas cu amintirea acelui Imn , pe care-l prezint mai jos:

Imnul naşterii Domnului Hristos

de Roman Melodul

Fecioara astăzi pe Cel dinaintea genezei naşte

Şi pământul peştera celui inaccesibil dăruie.

Îngeri şi păstori doxologesc

Magii cu stele călătoresc

Căci noua s-a născut

Prunc nou dinaintea veacurilor, Dumnezeu.

Bethleemul a redeschis paradisul, să mergem să-l vedem

Fructul paradisului în criptă l-am găsit să mergem să luam miezul paradisului din peşteră.

Acolo a răsărit rădăcina de neatins din care a invlastarit mântuirea.

Acolo a fost găsit isvorul neforat din care David cândva a dorit sa bea.

Să pornim spre acolo unde s-a născut prunc tânăr dinaintea veacurilor Dumnezeu.

Tatăl mamei într-un fel tainic devine fiul ei.

Mântuitorul pruncilor prunc în iesle acolo fiind

În admiraţie spune nescatoarea:

-Spune-mi mie copile cum ai fost semănat în mine şi cum ai crescut în mine.

Te văd inima mea( scumpul meu) şi mă umplu de teamăCăci alăptez şi nu am cunoscut bărbat

Căci te privesc în scutece înfăşat

Însă fecioria mea este încă neatinsă

Căci tu ai privegheat-o pe aceasta când ai binevoit a te naşte.

Prunc tânăr înainte de veacuri, Dumnezeu.

Cel mai de sus împărat,Ce-i între Tine si cei mai de jos cerşetori?

Creatorul cerului de ce ai venit în întâmpinarea pământului.

Te-ai îndrăgostit de peşteră, te bucură ieslea?

Iată ca nu este topos, spaţiu  pentru slujitoarea la locul de odihnă.

Spun ca nu-i spaţiu ? dar nu-i nici peşteră , căci şi aceasta de aici este a altuia.

Când Sara a născut prunc i s-a dat moştenire pământ mult, mie însa nici o peştera.

Mi s-a împrumutat peştera în care ai vrut să locuieşti.

Prunc mic dinaintea veacurilor Dumnezeu. 

Nota de curs – Roman Melodu in traducerea lui Ioan Alexandru 

Dogma Întrupării Cuvântului era o temă de mare preţ pentru Ioan pe care o desbătea odată cu traducerea Imnelor acestor mari poeţi.Parafraza gândirea patristica :Cuvântul întrupat este un mister  mai mare decât creaţia lumii’ preluată apoi şi de teologul rus V.Losky, încercand să ne explice sensul profund al acestei apocatastaze:

 „Prin Întrupare se întâmplă ceva nou în ce priveşte creaţia : Eliberarea ei de sub puterea morţii şi devenirii. Ieşirea ei de sub puterea veşnicei reîntoarceri şi din ciclul cosmic al reproducerii pe orizontală  în dimensiunea verticala în vederea îndumnezeirii ei.” 

 A cunoscut  foarte bine lumea veche greacă păgână prin poeţii săi care reflectau tragica condiţie umana şi suspinul lor după un Salvator. Ne citea texte care aratau starea lor de aşteptare a Zeului Necunoscut de care vorbeşte Sfântul Pavel in Areopag. Spunea  că Iisus Hristos a devenit plauzibil pentru umanitate prin faptul că nu s-a sustras morţii ci dinpotriva s-a afundat în abisurile insondabile ale suferinţei umane.Adesea  amintea vorbele poetesei Safo de dinaintea  venirii  Mântuitorului în istorie:

Dacă zeii ar suferi cu noi, ar fi vrednici de încrederea noastră, însă zeii cruzi nu sunt pe măsura pioşeniei oamenilor.”

În rostirile sale putea fi identificat suspinul după veşnicie  şi dorul său nestăvilit după ceea ce este nepieritor, după aceea  „Cetatea Stătătoare” restaurată prin Inviere de care se vorbeşte în Scripturi.

 

„Nu numai revelaţia Vechiului Testament care conţine legământul lui Dumnezeu cu acest popor mareţ ebraic ne vorbeşte de Înviere , ci toate religiile şi toată natura, cum spune Sfântul Pavel în Corintei, suspină şi aşteaptă Învierea.” 

   

       Suflul poetic al acestor melozi creştini ai primelor veacuri l-a vânturat pe Ioan Alexandru la sfarsitul secolului trecut, dând naştere Imnelor sale: Imnele Iubirii, Imnele Ţarii Româneşti, Imnele Moldovei, Imnele Transilvaniei, Imnele Bucuriei…

În cele din urma a ajuns el la această postura de melod al României creştine, ridicând catedrale de cuvinte luminate de Spiritul Sfânt,  ca ofrande aduse Logosului Întrupat.

Ca poet  ştia  cel mai bine că făpturile vazute şi nevazute ale lumii acesteia sau celei de dincolo pot fi cel mai bine surprinse şi descrise în  înaltul limbaj poetic care operează cu metafore, parabole, simboluri, personificaţii sau alegorii. Acest tip de limbaj poate fi găsit in toate cărţile fundamentale ale umanităţii şi mai cu seamă în Sfânta Scriptură. Mântuitorul insuşi a vorbit de cele mai multe ori prin  parabole când se referea la lumea nevăzută. Intr-o discuţie cu teologul  Dumitru Stăniloaie l-am auzit pe Ioan Alexandru făcând apologia acestui tip de limbaj, vorbind despre teologia poetică ca fiind fundamentul teologiei milenului trei:

„Dumnezeu nu poate fi cuprins în formule sau propoziţi ci într-o teologie poetică. Faţă de prezenţa lui Dumnezeu omul cântă, se roagă şi intră in extaza adoraţiei…”

 Ioan a avut o experienţă nemijlocită cu spiritualitatea bizantină  pe care o considera o sinteză de culturi şi spiritualităţi în care nici Grecia clasică, nici Tracia dyonisiacă, nici profeţia iudaică nu-şi pot revendica hegemonia.

 Mi-a relatat în detaliu profunda sa trăire spirituala din noaptea când ca vizitator în Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul, ctitoria împăratului Iustinian, a uitat să iasă la sfarsitul programului de vizită iar paznicul neobservandu-l l-a  închis peste noapte în interiorul Basilicii.

 A fost atras de acest spaţiu misterios şi de momentele istorice care au marcat soarta acestui lăcaş de cult. Cel mai tragic şi măreţ dintre acestea, pe care îl amintea de atâtea ori, a fost masacrarea creştinilor în 1453  de către  turcii musulmani în interiorul Basilicii, când cântau laudă lui Dumnezeu iar Catedrala si Constantinopolul se prabuşeau sub asediul musulman:

„Totuşi în cenuşa Bizanţului a mai rămas inca jar, iar această spiritualitate nu s-a stins din istorie odată cu căderea Constantinopolului, pentru că a fost întemeiată pe mărturia  Domnului.

Spiritualitatea bizantină începe pe dealul Căpăţânii. Aici începe incendiul iubirii care aprinde tot cosmosul. În virtutea acestui act se pune temeiul unui nou eon care dezvăluie o faţă neştiută a fiinţei lui Iahve: Dumnezeu ca Persoană, ca Tată, esenţa Sa fiind iubirea. Asadar Absolutul se revelează ca Iubire.“

  Cunoscând capacitatea lui Ioan de a intra în miezul evenimentelor istorice, nu m-a surprins faptul că el s-a pierdut în contemplarea semnelor acelor timpuri lăsate în această  Biserica răstignită pe crucea Bosforului pe care a numit-o “maica latină de răsărit a poporului român.”

În bătaia ritmica a valurilor mării care se auzeau în depărtare, Ioan a rămas singur toată noaptea, cu excepţia unui porumbel ce se rotea sus în cupolă, închis şi el  în Sfânta Sofia. Mi-a spus ca a fost noaptea cruciala a convertirii sale. Atunci viaţa şi opera sa  a cunoscut o noua dimensiune spirituală. S-a dedicat total lui Hristos şi extinderii Împărăţiei Sale. După revoluţie una din dorinţele sale a fost să înfiinţeze, ca semn de eliberare din dictatura atee, Universitatea Creştină Sfânta Sofia în amintirea academiei răsăritene de la Constantinopol.despre care a spus: 

„Ea  este un simbol în jurul acestei Basilici (Sfanta Sofia) unice pe pământ, devastată cu peste o jumătate de mileniu în urmă. Este un model, intr-un fel sau altul pentru toata Europa, nu numai în arte ci şi în gândire. De acest sofianism s-a pătruns si Lucian Blaga la un moment dat.Cea mai căutată Universitate din Japonia cuprinzând zeci de facultăţi din toate ştiinţele, poartă acest nume, al ctitoriei stramoşului nostru Iustinian; împăratul care a mutat Academia de la Atena la Constantinopol în jurul Sfintei Sofii devenind astfel  marea universitate a Răsăritului.” 

A consemnat Silviu Despa

Sfanta Treime

      

        Ioan a fost atins şi de marea poezie a Occidentului creştin pe care a studiat-o şi care l-a inspirat şi îndemnat, în aceiaş măsura ca şi cea răsăriteană. Din opera lor a înţeles să  aprofundeze  Cuvântul lui Dumnezeu unde se afla Adevărul. A înţeles precum Dante, a cărui opera ne-a predat-o la clasă, în versul final al Paradisului din Divina Comedie :”L’amor che muove il Sole e L,altre stelle”.

Iubire este cea care mişcă sori şi stele. În centrul universului, ceea ce î-l susţine, osia lumii, este energia dragostei divine dăruită şi primită de către Persoanele Sfintei Treimi. Aceasta relatie sfanta  facea ca Ioan sa intre in extaza religioasa si sa exclami impreuna cu evanghelistul:

‘Dumnezeu este Iubire’- oti o Theos agape estin

„Suntem chemaţi să ne prindem de mâini în hora  Sfintei Treimi care este Iubire, să fim mădularele acestei iubiri , să primim în inimile noastre acest foc mistuitor care nu arde ci curăţă şi purifică. Să se  aprindă în inima noastră speranţa , credinţa, iubirea care mişca sori şi stele, care a umplut şi umple lumea până la sfârsit, adeverind faptul  că fiecare om este Templu şi Sanctuar al Duhului Sfant; corpul şi sufletul nostru sunt vase preţuite în care se revarsă Duhul Sfant care aduce  sfinţenie pentru toţi oamenii, pentru toate neamurile, pentru toate dialectele , pentru toate limbile, pentru toate glosele, şi în cele din urmă şi pentru noi , nevrednicii şi neputincioşii , aleluia , amin, Maranata !”

 Poetul a fost cuprins de entuziasmul descoperirii  relaţiei sfinte de iubire între persoanele Sfintei Treimi care a pus amprenta pe toata opera sa scrisa şi vorbită.

Această relaţie de iubire jertfitoare din libertate a  stat la baza principiilor care l-au calauzit în viaţă şi care o explică în amănunt intr-o disertatie spontana facuta cu ochii inchisi in camera sa de lucru:

 „Sfânta Treime a făcut şi face plauzibil în istorie pe Dumnezeul cel viu. Ea a început  să se manifeste ca realitate vie în fiinţa omului asa cum este relatat in capitolul al 12-lea al Genezei când îi porunceşte lui Avraam, parintele popoarelor, să iasă din pământul său, din neamul său, din casa sa şi să vină în pământul făgăduinţei, pe care nu l-a văzut niciodată şi pe care nu-l va moşteni niciodată… La stejarul lui Mamre, Dumnezeul cel viu, în chipul Sfintei Treimi, S-a revelat lumii

.– De ce trebuie să vorbim despre Dumnezeu mereu în cadrul Sfintei Treimi?

 -Pentru că dacă nu este Sfântă Treime, dacă Dumnezeu nu este în trei, El nu poate să fie prezent în Iisus Hristos ca Dumnezeu, iar Isus Hristos, Cel care a venit pe pământ, nu este Dumnezeu. Şi dacă Isus Hristos nu este Dumnezeu, nici păcatul şi nici moartea nu au fost ridicate…. Dacă Iisus Hristos nu a înviat din morţi, dacă El nu este Fiul lui Dumnezeu, acel Dumnezeu nu este forma şi realitatea ultimă şi definitivă în ce priveşte existenţa omenească şi a cosmosului întreg. Iisus Hristos a venit şi ne-a spus un lucru extraordinar. „oti o Theos agape estin „adică, Dumnezeu este iubire!” Dar iubirea nu se poate, cum spun dogmaticienii, afirma şi exista decât interpersonală. Dumnezeu ca să îşi reveleze esenţa Sa ca Dumnezeu al iubirii, trebuia să şi-o manifeste şi să şi-o facă ştiută, cunoscută, cuiva egal sieşi. Iubirea nu poate fi între stăpân şi rob, pentru că nu mai este egală, deplină, nu mai este din libertate. Când Hristos a spus că Dumnezeu este iubire, El a revelat aceasta de pe o platformă a egalităţii Sale cu însăşi fiinţa dumnezeirii şi ca atare El S-a revelat ca Dumnezeu. Aşadar monoteismul este triadic. Dumnezeu de o fiinţime a Sa cu Hristos  în Duhul Sfânt. Dumnezeu numai cu o persoană egală cu dumnezeirea Sa se putea manifesta ca Dumnezeu al iubirii. Iar un alt Dumnezeu, o altă formă a existenţei lui Dumnezeu, numai creatoare, departe în fundul fundurilor cerurilor dincolo de lumea creată, care nu se manifestă în esenţa Sa ca iubire şi ca Părinte rămâne departe de fiinţa omenească. Dumnezeul creator S-a revelat  în prima Sa faţă ca Dumnezeul Savaot al oştirilor, Dumnezeul puterilor care zguduie munţii şi clănţăne dinţii muritorilor şi introduce mai întâi spaima asupra lumii. Însă în Iisus Hristos noi aflăm despre Dumnezeu cele doua lucruri fundamentale: Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este părinte.El este Tatăl nostru şi are o inimă de mamă. Această realitate a Sa, paternitatea Sa, Dumnezeu ca Tată abia prin Abraham, tată al popoarelor, a început să se manifeste la modul simbolic, la stejarul lui Mamre, ca Sfântă Treime, care s-a desvaluit  ca realitatea  ultimă eternă în istorie prin Iisus Hristos, care este persoană egală Sieşi, de o fiinţime cu Dumnezeu. „Dumnezeirea Sa  nu a răpit-o şi nu a socotit un lucru luat pe nedrept ci din voia Sa S-a coborât de acolo.” Deci nu a răpit Dumnezeirea, nu este unul care a intrat  cu forţa în sânul dumnezeirii şi a coborât de acolo ca un rob care a luat ceva de la stapân. Aşadar era si este fiinţial egal Tatalui. Dumnezeu numai faţă de Fiu, faţă de o esenţă cu Sine, o fiinţă egală cu Sine, se putea manifesta ca Dumnezeu al iubirii şi ca părinte. Dacă această realitate a lui Dumnezeu nu se revela în Iisus Hristos, nici Hristos nu era Dumnezeu, nici Dumnezeu nu era Tată, şi ca atare toate închipuirile şi întruchipările şi toate voinţele şi speranţele omenirii erau concentrate asupra unei întruchipări ale absolutului care trebuiesc corijate de-a lungul vremii şi nu era spus ultimul cuvânt al lui Dumnezeu în Hristos; nu eram aduşi în cea mai apropiată apropiere faţă de Dumnezeu prin Hristos şi nu ni se dădea ultimul cuvânt pentru cei de ieri, pentru cei de azi şi pentru cei de mâine în ce priveşte mântuirea în Iisus Hristos. Sfânta Treime aşadar nu este o reprezentare omenească ci este revelaţia în Iisus Hristos a sânurilor cele mai de taină ale dumnezeirii. Hristos a venit şi vine  din esenţa divină, ca partener absolut al iubirii lui Dumnezeu. Între Tatăl şi Fiul, ca persoane egale în Duhul Sfânt, se înfăţişează întruchiparea care corespunde pe pământ în înfăţişarea omenească, mamă tată şi copil – apariţia pruncului din iubirea celor doua persoane –Între Tatăl şi Fiul, în prezenţa Duhului Sfânt a apărut creaţia; lumea a apărut din iubirea lui Dumnezeu, nu din necesitate. Dacă Hristos nu ar fi Dumnezeu, El nu Se putea revela ca iubire, şi ca atare, ar fi rămas necreator, ar fi necreator. Însăşi faptul că există creaţia e semn că Dumnezeu este iubire, este iubire care se împărtăşeşte plenar Celui egal sieşi, lui Iisus Hristos în Duhul Sfânt; ea se împărtăşeşte, este uriaşă şi egală în sânul Sfintei Treimi, care însă debordează. Din iubirea aceasta care debordează din sânul Sfintei Treimi s-au născut stelele cerului, s-a născut firul de iarbă, s-au născut păpădia şi  s-au născut pruncuţii pe faţa pământului, s-a spânzurat de grindă leagănul în care gângure copilaşul în sfânta familie a tatălui şi a mamei. Creaţia, cosmosul creat este o debordare a iubirii uriaşe din sânul Sfintei Treimi, nu din necesitate, ci din actul iubirii. Dacă Hristos nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu nu S-ar fi putut manifesta faţă de noi ca Părinte şi nu s-ar fi putut desfolia pentru faţa omenească dumnezeirea Sa, ca iubire din voinţa libertăţii nu din necesitate. Nu ne putea nouă dărui Dumnezeu ce are mai de preţ decât pe Fiul Său care era de aceiaşi esteţa cu El. Un mare învăţat al secolului spune despre Sfânta Treime aşa: noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu în doua momente existenţiale ale intrării Sale în istorie şi al amestecului Său în viaţa noastră. În Isus Hristos Dumnezeu S-a revelat fără rămăşiţă, deplin, absolut ca Dumnezeul cerurilor şi al pământului, care are putere asupra păcatului şi asupra morţii. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşadar exclusiv prin Iisus Hristos. Iisus Hristos, care este Dumnezeu, a revelat pe Tatăl ca părinte şi ca esenţă a părintelui fiind inima iubitoare, fiind Iubirea, „oti o Theos agape estin– Dumnezeu este iubire- este ceea ce au spus Părinţii:  -Tată cu o inimă de mamă-. În Hristos ni S-a revelat plenar Dumnezeu. Noi î-L cunoaştem pe Dumnezeu absolut coborât în istorie, de o fiinţime a Sa cu Dumnezeu în înfăţişarea lui Iisus Hristos.  Îl cunoaştem pe Dumnezeu în Iisus Hristos care vieţuieşte în noi şi  a coborât pe pământ,  a vieţuit cu noi timp îndelung, a pătimit cu noi, a trecut prin momentele cruciale ale fiinţei omeneşti- ceasurile cele mai cumplite de suferinţă, de durere, de mizerie, de biciuiri şi scuipături şi în cele din urmă moartea pe cruce. Apoi a îngăduit Dumnezeu să intervină asupra fiinţei Lui pentru ca să ni-L dea plenar inimilor noastre, să-L ia prin inviere omorând puterea păcatului şi a morţii, prin dumnezeirea Lui. Cunoaştem aşadar pe Dumnezeu prin Hristos iar Dumnezeu este iubire şi Iubirea este relaţie. Nici noi pe noi înşine nu ne cunoaştem altfel, decât prin relaţie. Eu nu pot să fiu om decât prin relaţie cu cineva; eu nu pot să mă adeveresc ca om decât în relaţie de iubire cu seamănul meu. Dumnezeu nu şi-a putut revela dumnezeirea decât în relaţie. El nu S-a putut revela în lume ca Dumnezeul iubirii decât într-o relaţie de-o fiinţimea Sa cu Fiul Său. Iar ea ca să nu fie din necesitate ci din libertate trebuia să fie egală fiinţial “lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl.” Aşadar această de-o fiinţime cu Tatăl ne-a adus nouă cea mai mare binefacere şi cea mai mare nădejde de a vieţui pe pământ şi ne-a împlinit ca relaţie. Existând relaţional între noi ieşim din peştera singurătăţii fiecare afirmându-ne în istorie ca relaţie, ca iubire. Aşadar existenţa în sânul Sfintei Treimi a relaţiei ca iubire, stabileşte pe pământ fundamentul existenţei interumane. Suntem relaţionaţi, suntem smulşi din cuibul singurătăţii, al egoismului, al spaimei, al singurătăţii şi puşi pe dimensiunea relaţiei. Dacă Dumnezeu îşi realizează şi revelează deplinătatea dumnezeirii Sale în cadrul Sfintei Treimi, în inter-relaţie, adică iubirea, care nu poate fi revelată decât în fiinţimea Sa cu Dumnezeu, dacă El ne revelează asta pe pământ, nici noi nu ne putem da fructul maxim al existenţei noastre decât tot în relaţie. Nu-L putem iubi pe Dumnezeu decât în relaţie. Când iubim suntem egali cu semenii noştri, cu soţia noastră, cu pruncii noştri, suntem egali cu ceilalţi oameni şi relaţiile dintre noi trebuie să fie întemeiate odată pentru vecii vecilor ca relaţii de iubire aşa cum sunt în  sânul Sfintei Treimi.

 Dumnezeu ne-a revelat în Hristos însăşi inima Sa, cea a iubirii, şi ne-a dat alt văz-duh inimii noastre. Hristos a venit din sânul Sfintei Treimi şi L-am cunoscut ca Dumnezeu adevărat de o fiinţime cu Dumnezeu şi ne-a adus cea mai mare comoară din ceruri. A adus relaţia dintre Tată şi Fiu din sânul Sfintei Treimi, a adus esenţa dumnezeirii care este iubirea, şi a anunţat o nouă eră, era iubirii, până la sfârşitul veacurilor; a stabilit între oameni o nouă formă de existenţă, care este fundamentul cosmosului din care s-au creat toate şi care este însăşi esenţa Sfintei Treimi, însăşi esenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este agape, Dumnezeu este relaţie de iubire. În iubire fiinţa umană îşi revelează ultimele străfunduri ale fiinţei sale. Acest lucru nu este un lucru de la sine de înţeles, acest lucru lumea orientală, Asia, nu-l cunoaşte. Am avut de curând ocazia să văd că acest lucru este o revelaţie pentru ei. Atâta lume pe pământ încă nu cunoaşte acest relaţional, această relaţie pe care Hristos a redat-o din sânul Sfintei Treimi.”

 A consemnat Silviu Despa

Universitatea Bucuresti – Cursul de Ebraica

 

La început a fost Cuvântul – Ioan 1,1

           Eram încă licean când prin anii 80 umblam prin bisericile din Bucureşti după hrană spirituală şi cunoştinţe teologice. Am avut şansa ca în familie să descopăr prin credinţa mamei o lume spirituală cu valori întemeiate pe morala creştină. Regimul comunist al acelor vremi nu oferea decât surogatul de ideologie ateist-comunistă pe care încercau sa-l inoculeze, prin liderii de opinie ai timpului, tinerilor lipsiţi de educaţie religioasă. Marea majoritate a părinţilor acelor timpuri erau ei înşişi victime acestei ideologii materialiste, aşa că bisericile creştine de diferite confesiuni şi mănăstirile, atât cât erau de libere, ofereau o perspectivă spirituală  pentru cei ce le călcau pragul. Pe finele liceului, am auzit de la un profesor de sport, pasionat de poezie, de interesantele prelegeri ţinute de Ioan Alexandru la Universitate. Am  fost  prezent din curiozitate la acest curs facultativ şi am descoperit mai mult decât cursul în sine de limba şi literatura ebraică, am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei în Iisus Hristos într-un spaţiu universitar, un lucru cu totol iesit din comun in acele vremuri. A fost pentru mine prima dată când am asistat la o abordare competentă a Sfintei Scripturi, întemeiată pe textele originale. Ioan Alexandru avea autoritatea filologului, cunoscător al limbilor vechi, în interpretarea textelor sacre. Gândirea sa profund simbolica adaptată vremurilor evocate precum şi  cunoştintele teologice  imbogaţeau cursul făcându-l atractiv şi plin de conţinut spiritual. Am simţit din primul moment că întraga sa tărie de caracter, mai ales curajul  de care dădea dovadă provenea din comoara de înţelepciune ascunsa în buna interpretare a Sfintei Scripturi. Mai târziu, după ce l-am cunoscut manifestându-se şi în alte acţiuni extra universitare am  realizat că era implicat cu toată făptura sa în slujba unei misiuni creştine profunde ce şi-o asumase din libertate, cu orice risc.

 M-am interesat imediat de biografia sa, începând cu liceul George Bariţiu, Filologia la Cluj şi Bucureşti, anii petrecuţi  în Germania cu bursa Humbold recomandată de Martin Haideger, unde a făcut studii de specialitate în limba şi literatura greacă şi ebraică, teza sa de doctorat „Patria la Pindar şi Eminescu“, traducerile lui Holderlin şi a lui Rainer Maria Rilke din germană, a Odelor lui Pindar din gracă şi  Cântarea Cântărilor din ebraică .Tot atunci, la primele seminarii, am aflat că  fusese desfiinţată catedra de studii eminesciene unde a susţinut cursuri împreună cu doamna profesor Zoe Dumitrescu Buşulenga. Versul eminescian  l-a călăuzit pe Alexandru şi după aceea, la catedra de limba şi literatura ebraică, descoperind în el valenţe pe care eu nu le bănuiam până atunci:

 „Tu trebuie să te cuprinzi de acel farmec sfânt,

şi noaptea candela s-aprinzi Iubirii pe pământ.“ 

Prelegerile lui Ioan purtau acest farmec sfânt care m-a cuprins şi pe mine.

Fiind student  la o facultate tehnica în care erau predate limbaje abstracte de programare pentru calculator şi  în care relaţia cu profesorii era destul de impersonală iar cursurile pe care trebuia să le parcurg erau lipsite de  sens spiritual, am simţit nevoia frecventării acestor cursuri facultative de doua sau chiar trei ori pe săptămână. Am fost marcat de personalitatea lui Ioan Alexandru, din primul moment când l-am văzut şi auzit. Rostea cu voce puternică, fără rezerve, în plină aulă universitară, adevăruri de fiinţă şi credinţă. Datorită contextului politic dictatorial care inocula frica faţă de tot ce nu era in consens cu directivele Partidului unic din aceea vreme, mulţi tineri aveau reţineri de ordin ideologic  să participe la aceste cursuri atractive şi bogate in sensuri spirituale.

Lumea in acea vreme era obişnuită cu cei ce aduceau laudă „conducătorilor iubiţi” ai Partidului, aşa că aceasta „arătare“ a cărui doxologie viza un alt Domn şi o alta Împărăţie, cu alte valori decât cele ale materialismului dialectic, trebuia izolat. Atât Ioan cât si noi cei ce participam şi frecventam cursul în mod sistematic , am fost supusi la diferite metode de descurajare pentru a-l abandona. Unii studenţi care doar auziseră de el îl porecliseră „monstru sacru“. Nu ştiu ce conotaţie avea această sintagmă dar cu siguranţa era ceva sacru în ceea ce făcea la catedră. Se apropia de textele sfinte cu sfiala şi reverenţa unui sacerdot. Era o făptură vorbitoare cu gesticulaţii largi pătrunsă de un adevăr absolut care trebuia să-l comunice. Pentru mine era un vas ales de Domnul al acelor timpuri îmbâcsite de ateism. Multe din comentariile care le făcea la curs mai ales în ce priveşte istoria vechiului popor evreu din perioada robiei egiptene erau prin analogie  legate de cotidianul nefericit al regimului dictatorial în care trăiam, având  curajul  să spună  pe nume urâciunea acelor timpuri. Avea uneori ceva profetic în rostire, precum proorocii vechiului Israel, care prevestea ceva ce v-a aduce eliberarea României din minciuna şi ateismul în care vieţuiam.

Într-o lume comunistă şi atee construită în timp cu tenacitate de ideologi de export sau autohtoni, Ioan avea  o voce stridentă care striga în pustiul acestei lumi sărăcite spiritual, material şi moral. Vocea lui se identifica cu cea a Bibliei şi a Bisericii lui Hristos. Precum lui Ioan Botezătorul, cred ca mulţi i-ar fi dorit capul pe tava regimului comunist deoarece devenea din ce în ce mai deranjant în spaţiul universitar şi nu numai. Am recunoscut imediat în persoana lui un om viu si liber care a îndrăznit nelimitat să-l proclame pe Hristos ca Domn şi Mântuitor.I-am citit rapid opera scrisă formată din câteva volume de poeme şi  eseuri. Am fost captivat de poezia sa sărbătorească şi erudită, unică în peisajul liricii contemporanilor săi de breaslă. Factorul subiectiv din textele sale se împleteau în mod fericit cu realitaţi istorice bine documentate intr-un stil original cultivat din scriile vechi  imnice bizantine.Am încercat să desluşesc portretul său poetic. Am citit sute de poezii descoperind  inima lui Ioan plină de pasiune şi iubire pe traseul căutărilor sale spirituale.În primele sale volume de poezii telurice  „Cum să vă spun” ”Viaţa deocamdată”, „Infernul discutabil”,„ Vămile pustiei”  am  recunoscut  criza existenţiala a omului sincer căutător de cele veşnice. Se raporta la eternitate prin rădăcinile ancestrale ale tradiţiei şi culturii străpunse de fulguirile  revelaţiei naturale.   În aceste poeme Ioan  descoperea  în sine experienţa pustiei, precum vechiul popor evreu în deşert, cu confruntările şi uriaşele încercări între el şi Ţara Promisă.În colecţia de poeme Imne am văzut  împlinirea căutărilor sale. De la poemele în care era  împărtăşită  natura umană ne-restaurată până la imnuri de iubire pentru Cel ce este Izvorul Iubirii. Simţeam prezenţa unei incantaţii spirituale în poemele sale de sărbătoare şi mulţumire. Toate puneau în lumină lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. Imnografia sa purta amprenta Duhului Sfânt. A binecuvântat în poeme pământurile româneşti şi a slăvit fapta  martirilor şi mărturisitorilor lui Hristos din diferite toposuri, transfigurându-le în imn.  Si-a închinat ani buni din viaţă pentru a descifra documentele legate de cele trei provincii româneşt cu Biserica şi domnitorii acestora. Opera sa, precum a ante-mergătorilor săi imnologi bizantini, rămâne, în ceea ce are fundamental, teologie poetică, în sensul de cunoaştere a lui Dumnezeu pe cale poetică.  Stilul său era vizibil schimbat odată cu apariţia Imnelor, fiind influenţat de marea poezie a Bizanţului pe care a studiat-o în amănunt. Imnul pentru Ioan era forma sublimă de manifestare a omului în prezenţa lui Dumnezeu.Când a început să scrie poezii de acest fel, mulţi intelectuali sceptici sau liberi cugetători, l-au criticat pentru poezia sa imnică considerând-o desuetă şi mai ales nepotrivită cu orientarea dată de formatorii de opinii şi caractere ale acelor timpuri. Slavă Domnului ca poeziile sale au trecut, prin diverse trucuri şi oameni de bună credinţa de vămile ideologice ale timpului, putând  fi publicate. Ca orice mare spirit de geniu, a suportat  ridicolul şi marginalizarea contemporanilor săi, poezia sa ne fiind recunoscută la adevărata sa valoare nici de breasla poeţilor nici de „cenzorii” Bisericii. Avea o fire într-o continuă ardere pentru descoperirea celor mai presus de fire. Mesajul său venea din străfundurile amintirilor noastre colective încercând să desluşească chipul lui Dumnezeu ascuns în făptura umană.Călătoriile de studiu pe care le făcea în ţară sau străinătate erau prilejuri de a aduna nectarul şi mireasma spirituală a acelor toposuri ca să le transforme în eseuri de o mare densitate spirituală, unele publicate în colecţia „Iubire de Patrie”.Punea în lumina cuvântului portretele şi operele marilor artişti , poeţi, istorici, voievozi sau martiri ai acelor locuri pe care le studia cu acribia omului de ştiinţă. Lucrările lor erau văzute de Ioan ca fiind opera Duhului Sfânt. Ele aparţin de cele trecute dar erau aduse la viaţă şi legate de cele viitoare prin prezenţa tainică a chipului lui Hristos în ele.Iată cum descrie aceasta prezenţă de care „ne ţinem ca umbra de lumină”, cum îi plăcea să spună :

„ Ce avem mai sfânt pe pământ şi mai curat şi mai binefăcător şi mai înălţător şi biruitor şi mântuitor şi mângâietor şi întăritor şi iubitor şi ne-răzbunător şi ne-înfricoşător  şi iertător şi nemuritor şi netrecător şi îndumnezeitor este El Hristosul şi cuvintele şi culorile şi melodiile cele mai sublime ale tuturor neamurilor ce s-au întors la El şi ale celor mai adânci înzestrători de doua milenii încoace. Cele mai creatoare minţi şi hăruite inimi îşi trag inspiraţia şi adoraţia iubitoare din izvorul nepieritor al inimii Sale străpunse, a făpturii Sale înviate din morţi”

Închipuiţi-vă că toate aceste epitete erau spuse dintr-o singură răsuflare, nu erau căutate în diferite locaţii de memorie. Era înzestrat cu un torent doxologic de nestăvilit în vorbă ca şi în scris ce provenea din inspiraţia Duhului Sfânt  şi din pieptul sau încălzit de iubire după Hristos.Prezenţa lui Ioan Alexandru atât de vie, intensitatea vieţurii credinţei precum şi puterea cuvantului rostit şi scris aveau o obârşie nelumească, purtau aripa Duhului Sfânt. În virtutea credinţei care l-a animat, a lucrat cu harnicie la opera sa care a atins mintea şi inima multor tineri din acele vremuri tulburi. O făcea ca unul ce avea chemarea să marturisească , să facă cunoscut lumii ceva foarte important care ţine de revelaţia biblică, cartea fundamentală a omenirii.   Nu a fost numai un om al cuvântului, deşi cuvântul la Ioan era faptă ziditoare de caractere, ci şi al acţiunii implicat atât cât a fost cu putinţă în evenimentele istorice cruciale pe care  viaţa ni le-a pus în faţă. Întotdeauna venea la curs cu Sfânta Scriptură, scrisă cu literele vechi ebraice. Era plină de notiţe şi sublinieri. Analiza fiecare cuvânt scris,  încercând să-i pătrundă înţelesul spiritual şi filologic. Desfolia înţelesurile  cuvintelor până ajungea la miezul de foc al lor care se arăta energizant, plin de incarcatura spirituală.Parcă am şi acum în faţa ochilor pe Ioan la catedră cu  Biblia, mare, îmbrăcată într-o hăinuţă mov, deschizând-o de la sfârşit, întrucât era scrisă în textul original ebraic care se citeşte invers decât suntem noi obişnuiţi. La fel de însemnată  era şi  Septuaginta , Vechiul Testament scris în greaca veche, din care ne citea adesea. Erau comentate cuvintele greceşti  în spaţiile dintre rânduri pentru a desluşi mai bine înţelesul lor. Punea preţ pe interpretarea lor corectă. Îmi aduc aminte de îndemnul său către studenţi:

 „Folosiţi aceşti ani de foc din viaţa dumneavoastră, învăţaţi limbile ce păstrează cuvintele Domnului în Evanghelii şi Scripturi: greaca veche şi ebraica proorocilor, apoi latina sfinţilor strămoşi  fără de care nu se poate lucra cum se cuvine în ogorul mântuirii.”

Am fost fascinat  de  frumuseţea textului original pe care-l rostea şi  interpreta cu harul şi cunoştinţele dobândite în anii săi de studii. Era un mare privilegiu pentru mine să am  în faţă un profesor care stăpâneşte limbile care au păstrat izvoarele revelate ale Sfintei Scripturi. La curs erau prezenţi foarte mulţi studenţi de la diverse facultăţi şi universităţi,   dar şi oameni trecuţi de anii studenţiei dornici de un cuvant ziditor de credinţă şi speranţă. L-am vazut de câteva ori şi pe bătrânul  călugăr, Nicu Stainhart imbrăcat in haine de monah venind cu paşi marunţi să ia notiţe  la cursul lui Ioan.  Uneori poetul încerca un dialog cu studenţii sau cu sine pentru a analiza mai bine mesajul scripturistic . Avea uneori  umor,  realizat involuntar, în acest dialog în ciuda  gravităţii şi seriozităţii temelor  abordate. Chiar  şi în aceste ipostazuri punea în vederea studenţilor unica soluţie revelată pe care umanitate o are în vederea  ieşirii din blestemul păcatului şi morţii:

 „-De ce avem nevoie  de Hristos?

-Pentru că nu ne putem mântuii singuri.

-Noi de aceia credem în Iisus Hristos pentru că are puterea să ridice păcatul şi moartea.

– Suntem cu toţi interesaţi de această a  doua Lui putere extraordinară care vizează chestiunea morţii 

-Toţi murim. Va rog sa credeţi…

-Să ridice mâna în sus unul care să spună  că el nu are de gând să…  moară…

-Hai să zicem că dacă v-aş spune să ridice mâna in sus unul care zice că nu are păcat, poate aţi fi înclinaţi să o faceţi pentru că încă nu v-aţi descoperit păcatul. 

 -Cred ca nu aţi avea curajul fariseic să ridicaţi mâna nici pentru asta… Iov zice că dacă o zi ai trait pe pamânt eşti păcatos iar Mântuitorul a zis celor care au luat piatre să pietruiască pe desfrânată „cine nu are păcat să dea în ea.”  S-au smerit însă şi au azvârlit pietrele jos pentru că toţi erau păcătoşi.

 Nu are nimeni putere să ridice păcatul şi nici nu şi-a luat cineva aceasta pretenţie decât Iisus Hristos despre care s-a spus :

 „-Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!”

El a fost singurul care a zis „pacatele îţi sunt iertate”, motiv pentru care a şi fost omorât. Când Hristos ridica puterea pacatului se adeverea că era de fapt Dumnezeu.

Aşadar orice criminal poate să devina un sfânt. Nimeni nu este pierdut definitiv, numai să se întoarcă la El. Dacă te intorci, pacatul îţi poate fi ridicat şi vei primi inelul pe deget precum a primit fiul risipitor…”

 Mulţi l-au făcut nebun  pentru că  predica cu entuziasm Cuvântul Domnului, oriunde era invitat. Faptul ca avea doctoratul în filologie şi diplome de atestare a cunoştinţelor în domeniul catorva limbi moarte l-au ajutat să depăşească multele încercări la care a fost supus în timpul regimului comunist. În călătorii purta cu el şi o Biblie micuţă de buzunar, ediţia Cornilescu, în limba română. Spunea la curs ca Dumnezeu are doua mari cărţi : Cartea naturii şi Sfânta Scriptură.

„Prin natură ajungi la o cunoaşterea abstractă a lui Dumnezeu. Ca să-l cunoşti personal trebuie să ai contact cu textele unde se revelează El. În fiecare cuvânt al Lui din Sfânta Scriptură simţi pulsul Dumnezeului celui Viu. Biblia este Cartea Cărţilor, este cea mai scumpă comoară pe care o avem. În ea dăm de El, Iisus Hristos. În ea Dumnezeu este surprins  acţionând în istorie prin oameni luminaţi de Duhul Sfânt. Dumnezeu se revelează, iar oamenii i-au surprins înfăţişarea până în clipa când însuşi a aplecat cerurile şi a pogorât în carne şi oase prin fecioara Maria , Iisus Hristos Dumnezeu întrupat în istorie…Biblia este cartea imnica a lumii, starea de adoraţie şi laudă aduse Dumnezeului revelat în Istorie. În Duhul ei am început sa ne scriem istoria naţională şi să consemnăm faptele din istorie ale celor ce şi -au închinat viaţa lui Dumnezeu şi a neamului…

Avem aşadar persoana Lui şi cuvintele Lui ; două izvoare eterne din care se revarsă viaţa veşnică. În al treilea rând avem Biserica, oamenii, fraţii noştri care trăiesc din persoana Lui, din cuvintele Lui şi depun mărturie asupra Lui că este viu, în puterea Duhului Sfânt al cărui nucleu de foc vestitor este Iisus Hristos cel înviat aşezat de-a dreapta Tatălui şi în inima noastră.”

Ioan  a folosit din abundenţă puterea  şi autoritatea Cuvântului. Izvorul acestei puteri era  Cuvântul Întrupat, Logosul Divin sau Iisus Hristos care după Înviere a spus : „Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ.” Învăţătura sa mergea totdeauna la esenţa Sfintei Scripturi care se descoperă ca fiind înşi Persoana mântuitoare a lui Iisus Hristos a cărui genealogie este  pomul vietii cresut în istoria vechiului popor Israel, irigat şi altoit de Dumnezeul cel viu, Creatorul şi Dătătorul de viaţă:  

„Biblia este de fapt Cartea genealogiei lui Iisus Hristos, Fiul omului şi a lui Dumnezeu, Cel care a acumulat cele trei învestituri pământeşti de care se vorbeşte în Scripturi: Cea Profetică, cea Regească şi cea Preoţească. L-au prevăzut profeţii Vechiului Testament, l-au străvăzut toate religiile şi filosofia lumii înainte de venire, iar după Întruparea Sa l-au recunoscut toate minţile luminate în inima cărora şi -a revărsat mila…Aceasta-i taina lui Dumnezeu: să se întâlnească cu omenirea prin Hristos.”

Pe lângă învăţătura din Scriptură, prezenta la cursuri şi felul cum se poate îmbunătăţi viaţa, din experienţa celor luminaţi de duhul  lui Dumnezeu de-a lungul celor doua milenii de creştinism. Era o învăţătura încărcată cu înţelepciunea veacurilor, precum un drum bătătorit de 2000 de ani de cei ce l-au urmat pe Hristos. Ioan Alexandru era o prezenţă plină de viaţă şi dădea viaţă la tot ce  spunea. La catedra făcea mult mai mult decât un curs de limba ebraică, oferea o adevărată hrană spirituală. Adesea Ioan îşi începea cursul vorbind încet, aproape în şoaptă, citind fluent  din Ebraică din Vechiul Testament. Studenţii încă mai şoşoteau unii cu alţii realizând acea rumoare specifică claselor cu studenţi ne-polarizaţi de atenţia profesorului. Parcă simt şi acum  momentele, întipărite în inima şi minte, când Ioan izbucnea cu voce tare citind  începuturile din cartea Facerii : Bâreşit bara Elohim…… Se contopea cu textul original, lăsându-l pe el să vorbească. Elibera acele  puteri care locuiau latent în textele sfinte. Mulţi rămâneau şocaţi de aceste manifestări. Am văzut  feţele unor comunişti prezenţi la prelegere, derutate şi înfricoşate în momentele când Ioan experimenta puterea spirituală prin rostirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Temelia pe care şi-a clădit întreaga viaţă şi operă a fost în adevăr Sfânta Scriptură. Întotdeauna îşi împrospăta credinţa descoperind puterile ce stau latente în Cuvântul scris , care deveneau  hrană spirituală pentru el şi pentru noi cei ce ne împărtăşeam de aceste minunate izvoare. Momentele carismatice de iluminare din Sfânta Scriptură  ne cuprindeau şi pe noi . Uneori Ioan împrumuta curajul proorocilor şi profeţilor Vechiului Testament, rostind adevăruri care deranjau ideologii acelor vremi. Alteori cuvintele erau şoptite într-un duh liniştit, iar cuvântul său era  un balsam pentru sufletele rănite.  Avea  momente când inspiraţia era atât de abundentă  încât îl copleşea, aducând în sprijinul cuvintelor rostite  gesticulaţia trupului, încercând parcă, prin ele să-şi contureze viziunea pe care o avea asupra textului sacru. Cursul începea scriind pe tablă cuvintele cheie ale textului. Apoi ne spunea din ce izvor provine respectivul text. A definit trei izvoare în Vechiul Testament: iahvist, elohist şi  cel preoţesc. Daca al treilea e de la sine înţeles, primele doua se refereau la felul în care este numit numele propriu suprem al lui Dumnezeu. Ne spunea ca cel iahvist este cel mai vechi iar cel elohist se refera la pluralul făpturii triadice. După aceia începea traducerea cuvintelor ebraice din text şi bineînţeles  interpretarea şi apologetica creştină. Adesea  făptura sa parcă se scufunda în timp şi istorie, aducând prospeţimea evenimentului prin rostirea sa în grai poetic. Cu ochii închişi şi gesticulaţie largă surprindea prin rostire  momentul de graţie, revelator în ce priveşte mântuirea. Uneori părea a fi vizitat de un înger al Domnului în acest timp kairotic al rostirii. Aceste întâlniri de taina le puteam  surprinde uneori pe expresia feţei  sale, când vorbea cu ochii închişi, văzând parca cu ochii minţii cele nevăzute de ochii biologici.

Avea parte de experienţa energiilor divine  tocmai pentru ca era golit de sine pentru a face loc harului dumnezeiesc. Atunci rostirea sa  se transforma  in jertfa Laudei.

Toată făptura poetului cu minte, inimă, intelect şi intuiţie era absorbită total în actul de creaţie al catedralelor de cuvinte înălţate către divinitate. Prezenţa rostirii sala  ne aducea aminte de copilăria noastră trecută când ne pierdeam conştiinţa de sine, fascinaţi fiind  în concentraţie maxima la realizarea castelelor de nisip de pe plajă. Avea o capacitate extraordinare de absorptie a atentiei noastre in cuvantul rostit. El însuşi era precum un copil care trăia mai mult cu un sens al timpului kairotic decât cel cronologic. Era mai aproape de eternitate, de timpul lui Dumnezeu. Nu se împăca cu vremelnicia vieţuirii în acest timp şi spaţiu. Se putea adesea vedea pe expresia  feţei lui   in  timpul prelegerilor  sale încercări de evadare din căngile timpului prin rostirea Cuvantului . La cursurile acestea  am realizat cel mai bine că timpul se poate transfigura. Nu ştiam când treceau cele doua ore în care profesorul se desfăşura în explicarea textelor Sfintelor  Scripturi.

Am în faţă  notiţele în care Ioan descrie semnificaţia Paştelui pornind de la cele mai vechi izvoare filologice din istoria mântuirii ajungând, prin analogii şi  simboluri, la semnificaţia ei ultimă de acum mai bine de 2000 de ani, a morţii şi Învierii Domnului:

„Pasha (Pastele) înseamnă că trece Dumnezeu prin istorie şi cruţă. Trece pe lângă însă nu loveşte mortal ci cruţă, salvează, izbăveşte, smulge. Vei şchiopăta poate, vei fi atins dar nu zdrobit, nu omorât pentru că altcineva suferă pentru tine, altcineva este junghiat şi în virtutea jertfei Aceluia tu vei fi izbăvit. Iar Acela care suferă, cel ce este junghiat este Mielul. Dumnezeu suferă ca tu să fii cruţat, să fii gata de ieşire. Ieşirea din Egipt n-a fost cu putinţa decât în noaptea când Mielul junghiat a fost spânzurat pe crucea istoriei, când sângele lui strâns într-un vas a stropit porţile caselor, a podit Marea Roşie ca oamenii sa poată ieşii din tenebrele morţii şi ale robiei.

Sunt doua evenimente cruciale legate de această sărbătoare a sărbătorilor, axa istoriei: momentul iniţiativei lui Dumnezeu de a se jertfi în Mielul ce se junghie şi ieşirea în virtutea sângelui vărsat dintr-o stare a umilinţelor; ieşirea din robie la libertatea lui Dumnezeu, din animalitate şi indefinit la seminţie şi creştere; de la ispitele pustiei la dreptul de a ridica sanctuar pe faţa pământului… În noaptea Pascala se întâmplă sminteala şi nebunia lumii: Dumnezeu se implică în istorie , nu la modul suveran; se implică asumându-si suferinţa în trup; precum în noaptea luptei a Îngerului cu Iacob, Dumnezeu începe să  şchioapete. Aşadar este cruţat omul şi începe să sufere Dumnezeu. Sunt Paştele Domnului. Scripturile dau mărturie de zguduire a întregului univers. În ceasul acela s-a înroşit luna, s-a cutremurat pamântul, soarele s-a îmbrăcat în sac. La un moment dat Dumnezeu cu toată creatura Lui a intrat într-un fel de clătinare şi s-a făcut cutremur mare în momentul când această suliţă ascuţită a orbirii şi a desnădejdii omeneşti a fost înfiptă în inima lui Dumnezeu. Sunt Paştele Lui când Dumnezeu în sfârşit începe sa-şi pună vlaga dumnezeirii sale în Hristos pentru restaurarea lumii… Dumnezeu începe să strângă toate suferinţele lumii. Începe în sfârşit să se desfolieze, să se desfacă faţa deplină a dumnezeirii Sale, atotiubitoare, atotiertatoare. Începe să-Şi arate în momentul ultimei umilinţe înfăţişarea Sa dumnezeiască. Daca ar fi fost numai om, îşi plimba azurul privirilor a dispreţ, ca un stoic, peste cei care-L prigoneau, şi nu le-ar fi adresat un cuvânt. El a început să intre în chinurile facerii pe acest pat nupţial, cum s-a spus de poeţi, care-i crucea. Intră în agonia nunţii şi a naşterii chipului lui Dumnezeu în făpturile lui Dumnezeu. Chip embrionar, ascuns , aproape mort care este vărsat din milele Sale uriaşe, din dragostea Sa dumnezeiasca când începe de pe acest pat nupţial să strige Dumnezeului celui viu cu psalmii de Paşti. Începe cu braţele Sale înjunghiate, cu sângele Sau cel sfânt, care se prelinge pe pământ la rădăcinile jertfelnicului, la rădăcinile pomului vieţii, începe să se prelingă viaţa Sa sfântă şi în puterea acestei jertfe sângerânde, acestei eterne agonii, când se clatină cerurile şi pământul şi Dumnezeu începe să şchioapete, începe lucrarea de izgonire a valurilor păcatului şi a valurilor morţii, cei doi mari duşmani ai omenirii: păcatul şi moartea ; la care nu s-a înhămat nimeni în istorie să le alunge din viaţa noastră, şi nu le poate nimeni  până la sfârşitul veacurilor alunga, decât jertfa din iubire a  Mielului dumnezeiesc, spânzurat pe dealul Căpăţânii.”

 Precum pomul vieţii aşa şi timpul la Dumnezeu este ca un arbore cu ramuri mari şi mici. Când ele se ating e posibil sa treci de pe o ramură a timpului pe cealaltă. Ioan Alexandru  ne purta în înţelesurile Sfintei Scripturi  de pe o ramură a trecutului etern, apoi la alta de pe Crucea de la Calvar şi iar în timpul escatologic, viitorul etern, în care toate la Dumnezeu se întâmpla acum precum în scrisoarea întâia a lui Petru :

 „ În sângele Lui ca Miel nevinovat am fost răscumpăraţi . El care a fost cunoscut lumii mai târziu dar care este junghiat practic de la începutul lumii“

Aceste înţelesuri paradoxale ne-bănuite Ioan le punea în lumina revelaţiei Sfintei Scripturi încercând să desluşească sensul istoric al mântuirii:

 „Aşadar înainte de venirea lui Iisus Hristos în istorie, Dumnezeu şi -a ales ca simbol lucrător acest  Miel Pascal (Obed Iahve, Isaia 53), asupra căruia a îndrăznit să-şi strângă dumnezeirea. În acest simbol eficace (sângele mielului) Moise şi-a scos poporul din robie, suferinţă şi nonsens istoric. În sângele lui Hristos, cel ce avea să intre în istorie,  îşi are tăria sângele mielului de la uşorii uşilor robilor evrei când au ieşit din Egipt. La chemarea Dumnezeului revelat în Rugul care arde şi nu se mistuie şi care se identifica cu „Eu sunt cel ce sunt“ , Moise cheamă poporul său de la existenţă biologică la sens , viaţă şi iubire. În  Hristos se face ultimul salt ontologic în umanitate, de la statura de om la dimensiunea dumnezeiască. Acum Dumnezeu se implică în lupta împotriva puterii păcatului (ghibor hatat) şi a morţii.… “Tatăl meu lucrează şi Eu lucrez“. Grădinarul începe arătura adâncă la Împărăţia lui Dumnezeu . Pregăteşte ogorul să semene viţă şi grâu ca să săvârşească Paştele în întreaga omenire în Împărăţia lui Dumnezeu. Deci înfăţişarea Lui prin simbol eficace ca miel înainte de venire şi ca firimitură şi strop de rouă sângerie în împărtăşanie, după venirea Lui.”

 Când traducea textele originale, nu făcea o substituire simpla a unui cuvânt ebraic cu unul romanesc . Era un întreg efort filologic bazat pe etimologia cuvintelor şi semnificaţia lor în diferite alte limbi, în vederea găsirii înţelelesului  potrivit contextului. Încerca să îmbrace cuvântul ebraic cu cea mai aleasă haină a rostirii poetice pentru a ajunge la frumuseţea sublimă a textelor sacre : 

 „Am avut fericitul prilej să descojesc atâtea mari cuvinte ebraice , pretutindeni am dat de miezul de foc care este Iisus Hristos, care este, arde şi pâlpâie ca foc mistuitor din care iradiază până la sfârşitul veacurilor învierea prin puterea Duhului Sfânt, învierea cea de obşte a fiecăruia dintre noi.“

Încă  mai am notiţele de la exegeza cărţii lui Iov când desluşea din ebraică strigatul lui Iov  către Dumnezeu În comentariul  pe care-l făcea  la această Carte  descria experienţa colosală a lui Iov, şi prin el a întregii umanităţi. Iov nu se putea lepăda de Dumnezeu în nici o condiţie. Prin aceasta dovedeşte că Dumnezeu este mai adânc înfipt în făptura noastră decât suntem noi înşine şi decât toate averile lumii acesteia şi tot ce există în cer şi pe pământ. Ioan   exclama şi interoga, solidar cu condiţia lui Iov, cel mai important verset al acestei Cărţi, considerat de el, cel care-l consacră pe Iov ca premergător al lui Hristos şi învierii trupului:

„Oare carnea aceasta, ochii aceştia vor vedea pe Elohim?(Ta basar oara Iahve) ;

-Va înceta vreodată destrămarea aceasta le care suntem supuşi cu univers cu tot şi vor vedea ochii mei pe Dumnezeul cel viu din această carne?

 -Oare trăim numai ca sa orbim?

 -Oare trăim numai ca sa asurzim?

 -Trăim numai ca sa ne destrămam şi sa devenim hrană viermilor?

-Suntem supuşi stricăciunii pentru veci de veci?

– Şeolul este casa noastră de veci?

 Din destrămarea aceasta ochii mei se vor opri şi vor vedea pe Înviatul din morţi. Strigatul lui Iov este strigatul întregului Vechi Testament. Iov este cel mai mare apostol al Învierii, premergătorul învierii trupului.  Iov a cunoscut toată degradarea fiinţei umane. El nu s-a dezis de Dumnezeu pentru că nu se putea dezice de sinea sa cea mai profundă. Dumnezeu era mai adânc prezent în el, decât el însuşi. În această stare Iov are această viziune colosală „carnea aceasta îl va vedea pe Dumnezeu“; viziune care într-o zi se va împlini cu Hristos. A trebuit deci să vină Dumnezeu în carnea Lui ca să restaureze carnea umană, a noastră, şi astfel să pună această începătură a învierii morţilor în Fiul Său. Sfântul Petru în predica sa se întreabă despre David, Moise şi toţi proorocii cum toţi au văzut stricăciunea şi toţi sunt morţi şi numai  unul singur a ieşit din această văgăună a morţii şi iată ochii noştri şi urechile noastre L-au surprins. L-am pipăit. L-am auzit  şi L-am  văzut. L-am pipăit cu carnea şi cu sângele nostru prin Toma. Am pătruns cu toată fiinţa noastră în Înviatul din morţi, Iisus Hristos după care suspină întreaga omenire. Toţi Îl aşteaptă, toate speranţele sunt puse în această Fiinţă.”

  Ioan avea o viziune crestina asupra lumii eliberată de platonism, asemănătoare  teologului  K.Raner, pe care o prezenta studenţilor direct de câte ori avea ocazia  :

” trebuie să înlăturaţi viziunea dualistă asupra lumii şi să vă debarasaţi  de faptul ca trupul nu este chemat sa-l sărbătorească pe Dumnezeu.”

Îmi aduc aminte cum ne explica semnificaţia sărbătorii de Paşti finalizată şi împlinită în cea a  Pentacostului ( Rusaliilor) şi felul în care s-a metamorfozat înţelesul ei, până va ajunge la semnificaţia ei ultimă de revărsare a Duhului Sfânt. Opera cu simbolistica religioasă a Vechiului Testament. Ne spunea că Rusaliile sau Pentacostul vin din negura istoriei şi au rădăcini simbolice şi analogice în sărbătoarea de recunoştinţă pentru roadele pământului  a vechiului popor Israel. La şapte săptămâni după Paşti , la Templu , Marele Preot primea de la leviţi şi popor pâinile „de aducere aminte” împreună cu mărturia de credinţă cuprinsă în cartea Deutoronom şi apoi cea a lui Rut:

„Arami arami obed ade iţraim“ Eu sunt un biet aramaic, sărman slujitor, tatăl meu a fost slugă în Egipt, scos din casa robiei după ce am strigat la Dumnezeul cel viu şi Tu Doamne ca pe un străin m-ai adus într-un pământ care nu era al meu şi mi-ai dăruit roadele acestui pământ pe care nu eu  le-am însămânţat ci Tu mi-ai dat pâinea lucrată de alţii… Oamenii din vechime luau în seamă miracolul seminţei în faţa căruia stăteau cutremuraţi şi îşi aduceau ofrande. Nu-şi duceau la gură prima îmbucătură înainte de a o duce la sanctuar…Astfel este şi mărturia de credinţă a vechiului popor cum că  nu ne aparţine lumea aceasta, că Dumnezeu a dăruit roadele , că Dumnezeu este stăpânul holdelor, că Dumnezeu porunceşte seminţei să se pogoare în adâncul humei să moară ,să-şi desfolieze firul de iarbă, să urce pe spic înzecit bobul de grâu, jeruit de lumina şi căldura soarelui, clătinat de vânt, scuturat de seceră, tăiat pe faţa pământului , adus la piatra de moară, făcut făină, la lumina serilor frământată, cu acel miraculos aluat care creşte şi umple coveţile şi se face minunată şi se revarsă peste obrazul cald al cuptorului şi se preface în pâine bună , care este hrana umanităţii, care este însuşi trupul Dumnezeului celui viu.”

 Făcea aşadar această legătură tainică a corpului pâinii ca ofrandă şi hrană lumii cu  Hristos pâinea coborâtă din cer, pâinea vieţii care hrăneşte euharistic lumea. După  mărturia de credinţă din cartea Deutoronomului, Ioan ne citea precum  preotul în rânduiala rituală, din cartea lui Rut Moabiteanca care  este şi ea legată în mod misterios de Betleem (care înseamnă Casa Pâinii), locul în care se va naşte Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel  se prefigurează apropierea popoarelor de Casa Pâinii. Atât iudeul cât şi străinul (moabiteanca), sunt chemaţi sa celebreze cu recunoştinţă darurile Domnului:

„În sărbătoarea aceasta era celebrat iudaicul „arami ami obed iţraim”, pribeag în Egipt, în căutarea unei patrii  care nu este de aici, iar pe de alta parte venea la Casa Pâinii străinul, moabiteanca, ca şi cananeanca de mai târziu la firimiturile Domnului. Este o misterioasa prefigurare a popoarelor care vin în binecuvântarea Casei Pâinii. Iudaicul ca şi păgânul se apropie încet de limbile de flăcări, de focul dumnezeiesc ce va irupe peste toate seminţiile de sub cer, cum sunt numite în Faptele Apostolilor…”

Revărsarea Duhului Sfânt , ne spunea Ioan este evenimentul intrării Domnului Hristos în inima fiecăruia ca Domn si Dumnezeu (Kirios si Theos), este inaugurarea Împărăţiei lui Dumnezeu din înăuntrul nostru. Rusaliile sau Pentacostul au o semnificaţie absolut noua începând cu evenimentul crucial al Învierii Domnului:

„… Să încercăm să vedem ce se întâmplă la Ierusalim: apostolii erau adunaţi în rugăciune, stăruiau în rugăciune şi post de 10 zile, aşteptând această făgăduinţă, acest ruah cadosh, acest Duh Sfânt misterios. Până acum noi am vorbit de o sărbătoare, acum începe să se prefigureze ceva nou, începe să apară în centrul atenţiei nu o sărbătoare, nu o bucurie, nu fapte legate de aducerea snopilor, de pâine, nu se vorbeşte nimic din toate acestea, totul este de o austeritate şi de o tăcere misterioasă şi tainică, aşa cum a fost austeră ieslea Betleemului, aşa cum auster a fost mormântul învierii. Este o austeritate tăcută, este un ceas tainic al zorilor de rugăciune, când oamenii, apostolii erau de zece ori mai mulţi strânşi laolaltă, potenţându-le puterea, fiind potenţată umanitatea întreagă. La Ierusalim se aflau deci în momentul eruperii Duhului Sfânt ca într-un cerc concentric tot pământul. Aşadar cerul şi pământul. Se aflau cei doisprezece, se afla Maica Domnului şi apoi cele douasprezece seminţii începând cu parţii. Numaratoarea lor începând de la răsărit spre sud, spre vest şi spre miazănoapte. Este aşadar un vârtej cosmic, o prezenţă concentrică: 12, 120, 1200 şi aşa mai departe. Cercul se tot extinde şi în mijlocul lui coboară mila desîvârşită, coboară mila lui Dumnezeu, coboară Duhul cel Sfânt să capteze, atragă  întreaga omenire în mod tainic la marea sărbătoare pe care o vestise  proorocii Ioel şi Zaharia, „Yom Iahve gadol”, marea zi a Domnului, ziua Domnului cea mare şi minunată, marea zi a Dumnezeului celui viu. Este ziua Domnului, Yom Iahve gadol, când Dumnezeu Îşi concentrează toată lucrarea Sa asupra întregii omeniri. Dacă până acum Mântuitorul Hristos cu trupul Său pământesc asimilat dumnezeirii Sale, om deplin, Dumnezeu deplin, se referea pe pământ cu precădere poporului Israel, celor din apropierea Sa, apostolilor care-L puteau vedea, acuma după înviere corpul Său dumnezeiesc aşezat de-a dreapta Tatălui, va atrage întregul pământ aşa cum se întâmplă când se stârnesc uraganele şi apa întregului ocean este absorbită şi strânsă în jurul unui vârtej uriaş care face un fel de gol în mijloc iar ţărmurile se umflă pentru că coboară ca o  putere de sus. Se face aşadar un fel de buric, un fel de falos în ocean, şi ţărmurile se revarsă concentric, spiralat. Aşa ceva s-a întâmplat  la Ierusalim. Este atras tot oceanul omenirii, se face o groapă în mijloc, se revarsă ţărmurile, se umple toată lumea, ca oceanul de ape de puhoiul lui Dumnezeu. La Ierusalim, cei care aţi fost, aţi văzut că e o groapă, pe Sion, locul unde a coborât Duhul Sfânt. Aşa era la Ierusalim în acel moment, în jur concentric erau strânse toate seminţiile pământului aşteptând în rugăciune, aşteptând un moment crucial şi vital în istoria omenirii. Momentul când Iisus Hristos, Cel ce a fost răstignit istoric pe Dealul Căpăţânii, Cel ce a suferit moarte pe cruce, hulit, batjocorit, îngropat şi înviat din morţi se aşează de-a dreapta Tatălui, nu ca să se depărteze de noi ci ca să penetreze înviat în mod tainic, cu corpul Lui desăvârşit transfigurat, să poată penetra inima fiecăruia dintre noi, până la sfârşitul veacurilor. În această zi Hristos Domnul, Înviatul se aşează în Împărăţia Sa şi este ziua când se inaugurează prima zi a Împărăţiei lui Dumnezeu care este în inima noastră. În această zi de Rusalii se inaugurează Împărăţia lui Dumnezeu. Se face  ieşirea din paradisul terestru deschizânduse porţile  Împărăţiei lui Dumnezeu care este înăuntrul nostru. Acesta este momentul când Hristos penetrează prin focul Duhului Sfânt sub formă de limbi de foc care se lasă peste fiecare din apostoli pătrunzând în inima omenirii simbolic prin cele 12 seminţii, prin cei 120, şi după aceea prin toţi ceilalţi care vor primi prin punerea mâinilor până la sfârşitul veacurilor. Se va extinde această limbă de foc a Duhului, cum spune Ioil, peste toată carnea, peste tot trupul… …braţele lui Dumnezeu sunt Fiul şi Duhul Sfânt ;aşa cum mamele noastre frământă noaptea în coveţi aluatul pentru  prescurile de paşti şi pâine oierilor şi pruncilor, aşa a frământat Dumnezeu cosmosul cu cele doua braţe sfinte ale dumnezeirii Sale, cu Fiul şi cu Duhul.Cunoaştem si simţim pe Dumnezeu prin cele două  braţe, cele două lucrari, cele două intervenţii: „am tunat şi încă o dată voi tuna”, a tunat Dumnezeu pe pământ  de doua ori: a coborât în Fiul şi a coborât de Rusalii în Duhul Sfânt extinzând focul dragostei Sale prin  „beţia” aceea de la ceasul al treilea al dimineţii, în acea fericire uriaşă când toate limbile pământului adunate împreună au simţit aceeaşi inimă şi aceeaşi lacrimă cand a coborât din nou Dumnezeu pe pământ la 50 de zile de la învierea Fiului Său. 

 Acest Duh, Ruah, era prezentat şi parcă invocat în prelegerile poetului ca  o prezenţă tainică şi discretă în tot Vechiul Testament  care s-a manifestat în diferite feluri şi chipuri si care s-a odihnit deplin peste mlădiţa din trupul lui Isei , adică asupra lui Hristos, fructul izbăvitor al umanitaţii şi care s-a manifestat plenar la 50 de zile de la Învierea Sa din morţi:

 Duhul Sfânt nevăzut a fost totuşi văzut pe faţa pământului în formă simbolică. Arhanghelul care a venit la fecioara Maria pentru a vesti naşterea, L-a văzut sub formă de nor. La botezul Domnului a avut formă de porumbel, apoi L-am auzit ca un vânt, ca o vijelie năpraznică, ca un vuiet de ape mari, ca o mireasmă, în ebraică ruah înseamnă amirosire, acelaşi cuvânt este în Cântarea Cântărilor cap 2, când amiroase, când mireasa amiroase a dumnezeire, când mirele varsă mir noaptea pe clanţa uşii ….preînchipuindu-L pe Hristos. Cuvântul  Ruah înseamnă adiere şi apare de peste 360 de ori, în Vechiul Testament. Ruahul este o prezenţă misterioasă, auziţi-l la stâncile despicate ale Horebului unde s-a furişat monoteul Ilie crezând că e singurul pe pământ când vin furtunile năpraznice şi nu e Dumnezeu acolo, vine focul şi toate acelea şi într-o adiere blândă Îl vede pe Dumnezeu, în bătaia lină, în bătaia tainică. Se spune că de profetul Ilie S-a apropiat cel mai mult Duhul lui Dumnezeu în istorie în forma abia simţită, abia susur, abia murmur, până când în ziua de rusalii când a pătruns înăuntrul nostru. În tot Vechiul Testament El vine, atinge lumea, cum sună vântul peste holde împrăştiind miresmele, cum seara în amurg în orient la Ierihon şi în toate grădinile acestea, la En-Ghedi, în Cântarea Cântărilor, după ce a apus soarele şi după ce a erupt amurgul, se stârneşte o legănare şi toate miresmele înfloririlor se revarsă peste pământ şi se umple de balsam şi de frumuseţe şi de dor de Dumnezeu înfăţişarea lumii. Venea, atingea şi pleca. Venea Samuel cu cornul asupra creştetului lui David, păstor, „tânărul cel mai mic în casa fraţilor mei eram şi păşteam oile tatălui meu pe câmp”, cu acest amiros, cu acest mir în corn şi varsă pe creştetul pruncului şi deodată acesta se luminează cum s-a luminat creştetul blond şi auriu al lui Şaul când a fost luat dintre măgăriţele tatălui său pierdute şi a fost uns rege peste Israel, şi dintr-o dată începe să proorocească şi se odihneşte peste el cum se va odihni peste mlădiţa din tulpina lui Isai peste care vor poposi cele şase Duhuri ale Dumnezeului celui viu. Iată ce spune Isaia: „se vor odihni cele şase duhuri ale lui Dumnezeu, ruah, ruah, ruah… Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, al curajului, Duhul cunoaşterii, al înţelepciunii.” Aşadar, El va odihni desăvârşit asupra mlădiţei din trupul lui Isai, asupra Domnului Hristos în cele şase ipostaze ale înţelepciunii  pe care fiecare creştin, fiecare om care se apropie de Hristos trebuie din adâncul inimii sale sa suspină după ele. Răbdare, cumpătare, bărbăţie, curaj, nădejde, iubire mai presus de toate, credincioşie, şi toate darurile acestui Duh Sfânt care este generos şi nu sunt pe pământ cuvinte înţelepte şi destul de bune să exprime dărnicia care o revarsă cu economie ca să nu risipească şi distrugă acest vas care este corpul omenesc. Această splendoare a dumnezeirii Sale o revarsă cu economie şi din belşug celui ce-L cheamă, fiind întreg înăuntrul nostru în ipostazul Său dumnezeiesc: „Împărate ceresc, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le-mplineşti” o rugă veche, în greacă, „vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. El este Cel care ne spune: Hristos în mijlocul nostru. El este Cel care ne-a spus: Hristos este Domnul, este Hristosul şi Dumnezeul. El ne face să suspinăm: Maranata! A venit şi vine! Te aşteptăm Hristoase! Vino Doamne! „Da, am venit şi vin!” Şi Mireasa spune: vino! Şi Mirele spune: Vin! Am venit şi vin, suspinul din Apocalipsa. Câte se pot spune despre această lucrare misterioasă a Duhului Sfânt…O poate ultimă şi esenţială problemă care trebuie să ne stea înaintea ochilor este cea legată de sfinţirea spaţiului. Duhului Sfânt a umplut întâi casa: ”Toată casa s-a umplut de prezenţa Duhului Sfânt”… atunci s-a întemeiat Biserica, atunci a fost primul amiros de duhovnicie, de sfinţenie a spaţiului din acel nevăzut dumnezeiesc…ruah – duh, pneuma…pneuma înseamnă şi vânt, şi s-a tradus cu „aură”. Când vedeţi în picturile medievale chipurile sfinţilor cu creştetele capetelor lor îmbrăcate cu auriu, înseamnă prezenţa Duhului. În icoane aurul este semnul acestui ruah. Această adiere sfântă în momentul în care primeşte conţinut se arată în formă aurie. Limbile acelea de foc erau aurii purpurii. Auriu este Împărăţia lui Dumnezeu şi purpuriu  înseamnă însăşi esenţa lui Dumnezeu revelată lumii care este Agape. El, Duhul, i-a trezit pe apostoli şi le-a zis: fiţi atenţi, coboară esenţa lui Dumnezeu în voi, care este iubirea. Duhul Sfânt sub formă de limbi de foc, Duhul Sfânt auriu, purpuriu, aduce esenţa lui Dumnezeu în inima noastră care este iubirea. După ce casa s-a umplut de Duh Sfânt, acea densitate dumnezeiască s-a desprins in formă de limbi de foc şi s-au aşezat pe fiecare din apostoli. Este prima oară în istorie cand omul este separat de clan, omul ca persoană inalienată, sfântă, liberă, depinzând direct de Dumnezeu. Dumnezeu îl îmbracă cu cămaşa dumnezeirii Sale, cu focul iubirii Sale…” 

Odată la Universitate  Ioan Alexandru a început cursul trăgând cu creta pe tablă o linie orizontală care semnifica linia pamantului. Apoi din aceasta trăgea sageţi pe verticala cu vârful în jos arătând unde se afla toţi întemeietorii de religii. Adică sub pamant. Începea cu Moise, Mahomed, Buda, Confucius s.a.m.d. şi mai continua şi cu alţi zei pămanteşti mai recenţi precum Lenin, Stalin, Hitler… După aceea trăgea o săgeata mare verticală cu vârful în sus deasupra liniei pământului care-l reprezenta pe Iisus Hristos ,Înviatul din morţi al cărui mormânt este gol, despre care spunea ca este  „sfârşitul şi încununarea tuturor religiilor lumii.” Apoi  parafraza pe Origen în teoria apocatastazisului:

„Nu există salvare în afara Lui. Toţi vor ajunge să-L cunoască.  Va ajunge la El în timp toată omenirea. El este Alfa şi Omega. Însuşi  Mântuitorul a spus: ‚Dacă mă voi înalta Eu pe toţi (Panta) îi voi atrage.”

Mai târziu am aflat de la el că  aceasta comparaţie a lui Hristos cu fondatorii altor religii i-a prezentat-o Mircea Eliade, marele profesor de religii comparate, când s-a întâlnit cu el  la Paris .  Ca replica Ioan Alexandru i-a răspuns atunci profesorului: „Iisus Hristos este sfârşitul şi încununarea tuturor literaturilor lumii. „

Odată după terminarea unui curs, întorcându-ne împreună  de la Universitate spre casa unde locuia din strada Belgrad, ne-am simţit urmariţi. Era o umbra trista” cum le spunea Ioan acestora. Atunci l-am întrebat despre soarta comuniştilor şi ateilor ce prigonesc urmaşii lui Hristos sau a celor  care sunt indiferenţi faţă de Hristos. În ciuda faptului că trăiam într-o lume periculoasă, confuză şi neprietenoasă mi-a răspuns ceva de felul acesta:

„Focul dragostei lui Hristos există şi la el se încălzesc toţi. Unii stau mai aproape de el alţii sunt mai departe, unii stau cu faţa , alţii cu spatele . Intr-un fel sau altul toţi beneficiază de căldura dragostei lui Hristos. Ei se încălzesc la acelaşi foc numai că nu vor să recunoască sau nu ştiu deocamdată.Marea revelaţie este ca Hristos a străbătut suferinţa, a murit în ea, s-a jertfit în ea şi s-a întâmplat singurul miracol al istoriei omenirii care este Învierea.Ataşamentul faţă de El este total cât vor fi veacurile, ştiind sau ne-ştiind. Unii orbecăie, se lupta împotriva Lui ca cu o himeră. Oamenii chiar daca nu ştiu sunt atraşi de El după cum zice : “pe toţi îi voi atrage”; nu putini, pe toţi. Ei nu  ştiu că de fapt  merg tot întracolo pentru că e singurul care are Puterea. El a spus cele mai teribile cuvinte: „Datu-mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ, mergeţi şi spune-ţi neamurilor.”Aceasta-i forţa care atrage neamurile , absoarbe toată umanitatea spre Sine din pântecele infernului…” 

Mai târziu avea să spună ca el l-a vestit pe Hrisros cel înviat în acele timpuri grele ale comunismului, nu ca o împotrivire faţă de regim ci ca unica salvare a României şi omenirii. După ani buni de la căderea regimului comunist, fiind bolnav la Bonn l-am auzit vorbind din nou despre comunişti şi prigonitori spunand: „să-i certe Domnul pentru ce au făcut”, parafrazându-l astfel pe Sfântul Macarie. 

 La îndemnul lui Ioan l-am vizitat pe Petre Ţutea, fost demnitar şi gânditor creştin care a suferit în temniţile comuniste 13 ani după care a fost lăsat singur şi neajutorat la bătrâneţe într-o garsoniera de lângă parcul Cismigiu. Nu am apucat să-l vizitez decât de trei ori pentru că  am fost ridicat şi anchetat de securitate şi apoi urmărit. După ce regimul ceauşist a căzut l-am mai vizitat de câteva ori pe bătrânul înţelept. Cu ceva timp înaite de a muri, iată ce-mi spunea despre Ioan: 

 „ faţă de Ioan Alexandru am o mare admiraţie. Îl iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru. Îl iubesc enorm de mult. Să îndrăzneşti într-o Universitate pozitivistă să fii creştin, asta este cum aş îndrăzni eu, fiind slab, să-i dau o palmă unuia tânăr şi sănătos. A îndrăznit nelimitat… Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru…

Ioan Alexandru îndrăzneşte să fie om. Eu va spun- spre ruşinea mea- nu mai am îndrăzneala să fiu om. Mă jenează conditiia mea umană…”

A consemnat Silviu Despa