Învierea lui Iisus Hristos

De aproape doua mii de ani evenimentul crucial al istoriei omenirii este legat de acest Cuvânt, de Iisus Hristos cel zdrobit pe lemn, junghiat ca un miel de noi oamenii, omorât în toată puterea cuvântului, așezat în mormânt și a treia zi înviat în carne și oase, transfigurat și totuși același fiind, devenind prin înviere prezența cea mai tainică și credinței evidența evidențelor, însăși inima lumii până la sfârșitul veacurilor.

Rațiunea îndoielnică și-a epuizat în aceste două milenii toate argumentele oricât de subtile au putut fi, personalități filosofice cu sistemele lor s-au perimat, oameni vestiți ce s-au atins cu denigrări de chipul lui Hristos au rămas compromiși. Rar mai apare cineva serios în orice parte a lumii din sânul oricărei culturi să-i pomenească altfel Numele decât așa cum este El, vrednic de pomenire Dumnezeul-om Iisus Hristos.

Au fost perioade în istorie când grupuri de oameni fanatizați de idei opuse spiritului Evangheliei au confirmat spiritul definitiv  al creștinismului. Acele perioade ce se socoteau epocale s-au dovedit de scurtă respirație, s-au veștejit și în urma lor creștinismul ca după o furtună și-a continuat cu și mai multă viguare creșterea și răspândirea. Așa s-a întâmplat cu revoluția franceză, după iluminism, așa se întâmplă în tot răsăritul Europei după ateismul bolșevic.

Ceea ce trăim astăzi cu toții și aici în România este întoarcerea la izvorul vieții, la Evenimentul crucial al istoriei, la fapta învierii lui Iisus Hristos.

Aceasta este minunea minunilor lui Iisus Hristos și a lumii, iar omul fiind ființa minunii, cum spune Gabriel Marcel, filosoful creștin, învierea îl privește la modul existențial înaintea tuturor celorlalte.

Omul, ființă intru înviere, omul sortit învierii,asta îl preocupă cu știre sau fără știre din originile sale până astăzi, față de evenimentul Învierii lui Hristos  viața noastră stă sau cade, este plenară ori rătăcitoare.

Cele mai fecunde epoci din istorie de două milenii încoace sunt cele ale lucrării integrale, când omul în virtutea credinței are în vedere întregul, cultivarea grădinii întregi nu numai celei de aici ce se scutură de toată podobia într-o zi.

Ne aflăm în pragul acestei minuni ce poate fi minunea vieții noastre: Învierea.

De când s-a întâmplat ca faptă istorică, Biserica universală o sărbătorește în fiecare Duminica iar liturgic în fiecare dimineață odată cu răsăritul soarelui.

În prima zi după Înviere Domnul i-a strâns în jurul Său pe ucenicii Săi și a celebrat cea dintâi liturghie a Bucuriei adevărate. Este viu, a Înviat din morți, este cu noi până la sfârșitul veacurilor cu fiecare dintre cei ce vor sa-L primească în viața lor prin taina credinței.

A putea spune din adâncul inimii Hristos a Înviat sau a răspunde Adevărat a Înviat asta-i totul în cer și pe pământ.

Căci înviind El cel ce ne-a dat viață, cum să nu ne dea și Învierea, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru.

Ioan Alexandru, 1990

Anunțuri

Paștile și Învierea

Învierea din morți a lui Iisus Hristos se potrivea tuturor religiilor lumii ca sfârșit și desăvârșire a lor cum spunea Eliade dar ea este legată de Paștile vechilor evrei ce se întâmplă primăvara celebrând o faptă întâmplată în istorie o singură dată: ieșirea din robia faraonică.

Nu natura, nu ciclul naturii, al reînvierii naturii, nu primăvara este sărbătorită în primul rând, nu veșnica reîntoarcere ci ieșirea, întemeierea timpului linear ireversibil, legarea omului de evenimentul istoric unic atins evident de intervenția divină.

Dumnezeu nu este numai Dumnezeul naturii, este al istoriei în primul rând și în virtutea intervenției Sale în istorie putem face istoria Lui și a noastră împreună cu El pe pământ.

Paștile celebrau în vechiul Israel această faptă istorică a ieșirii din robie a unei seminții care va deveni Israel, popor al lui Dumnezeu, al celui ce dă putere, conlucrează cu omul ca acesta să-i aparțină, să devină ceea ce el este, creatură dumnezeiască.

Ieșirea din Egipt, prin Pustie către un pământ al făgăduinței din robie întru libertate este doar primul pas al ieșirii, sunt Paștile celebrate cu azimă și ierburi amare, este cea mai mare sărbătoare dar încă pe orizontală pentru că nici puterea hatat-ului ( in ebraica –  păcatului) nici cea a mortului a morții nu sunt rezolvate. Am ieșit din robie pe sângele Mielului, am ieșit din Egipt dar puterea păcatului și a mormântului sunt tot asupra noastră. Lada cu oseminte a lui Iosif în noaptea de Paști se mută din pământul Egiptului în pământul făgăduinței, dintr-un mormânt faraonic într-unul israelitean de lângă Nil lângă Iordan și vor trece peste o mie de ani  până ce prin noaptea osemintelor goale va trece firul învierii morților.

Sărbătoarea sărbătorilor nu sunt Paștele ci Învierea lui Iisus Hristos din morți, dar ca această Înviere, singura minune reală a lumii, să poată fi înțeleasă, crezută, să devină ceea ce este însăși viața noastră, ea este pregătită de toată istoria religioasă a lumii în ultimul mileniu de cea mai ardentă dintre ele, cea a poporului evreu, de toate sărbătorile lumii, dar în primul rând de sărbătorile sanctuarului de la Ierusalim, iar dintre toate sărbătorile de cea a Paștilor care înseamnă ieșire din robie.

Învierea lui Iisus Hristos este radical altceva decât Paștile întrucât se referă la cea mai teribilă zi de nerezolvat până atunci problemă a omului, cea a morții; dar ca ea, Învierea, să poată fi absorbită  picătură cu picătură, să devină Credință, să se așeze definitiv în simțire, inimă, cugetul nostru cu argumente de nedistrus, ea străbate istoria pe calea aceasta anevoioasă, însângerată, îndurerată cea a jertfei Mielului neprihănit junghiat în noaptea de Paști ca să poată atinge, zguduii inima împietrită a omenirii hotărându-o a se întoarce la creatorul său din libertatea iubirii.

De aceea a sărbătorii cu adevărat Învierea lui Iisus Hristos înseamnă a străbate istoria cu Mielul Pascal nu cu noțiunile abstracte, cu Dumnezeul lui Abraham al lui isac și al lui Iacob nu cu dumnezeul filosofilor cum spune Pascal.

Ioan Alexandru, 1990

Paștile

Pasha înseamnă : trece Dumnezeu prin istorie și cruță, trece pe lângă, nu lovește ci cruță, salvează, izbăvește, smulge; vei șchiopăta poate, vei fi atins dar nu zdrobit, nu omorât, altcineva suferă pentru tine, altcineva este junghiat și în virtutea jertfei Aceluia tu vei fi izbăvit.

Iar acela care suferă, cel ce este junghiat este Mielul. Dumnezeu suferă ca tu să fi cruțat, sa fii gata de ieșire.

Ieșirea din Egipt nu a fost cu putință decât în noaptea când Mielul junghiat a fost spânzurat pe crucea istoriei, când sângele Lui strâns într-un vas a stropit porțile caselor, a podit Marea Roșie ca oamenii să poată ieșii din tenebrele morții și ale robiei.

Sunt două evenimente cruciale legate de această sărbătoare a sărbătorilor, axa istoriei; momentul inițiativei lui Dumnezeu de a se jertfi în Mielul ce se junghie și în virtutea sângelui vărsat, ieșirea dintr-o stare a umilințelor din robie la libertatea lui Dumnezeu, din animalitate și indefinit la seminție și creșterea prin puterea ispitelor pustiei la dreptul de-a ridica sanctuar pe fața pământului.

Ioan Alexandru, 1990

DAUER MEETING

Un nou cuvant aparut in toate limbile, necunoscut pana acum: meeting de durata cel mai lung, neintrerupt din cate cunoaste istoria, cel al nostru, al studentilor din Piata Universitatii, inima – Rusalimul Romaniei in acest sfarsit de mileniu.

Aici in aceasta Piata s-a dat lupta hotaratoare finala , inceputa la Timisoara, desavarsita aici prin uriasa jertfa de bunavoie, fara violenta, a tineretului acestui neam ce se inscrie cu litera de foc pe veci in istoria Romaniei si a lumii.

Suntem la kilometru zero langa mormantul martirului  Constantin Brancoveanu, junghiat cu cei patru fii ai sai cu 275 de ani in urma, suntem in Piata unde dupa cutremur  buldozerele intr-o noapte la porunca unei ideologii atee, a inceput demolarea bisericilor cu aceea minune scapata de zguduirea tectonica intreaga ca un fagur de miere zidurile curate de ctitorie sacra menita veacurilor pe mai departe – pentru ca aici se intalneau la slujbe intelectuali si studenti prea multi, se spunea, aici in aceasta cea dintai academie romana intemeiata tot de Brancoveanu unde in acesti ani grei in ciuda lor s-au citit textele sacre ale scripturilor in fata studentilor  in acest Logos menit a cuprinde si a ridica marea catedrala a neamului nostru – locul apartinea Patriarhiei inainte de razboi.

Aici in aceasta vatra resfintita in noaptea de 21 Decembrie de sangele martirilor inchegat pe caldaram, aici se desfasoara cel mai lung meeting din istoria lumii.

Am inainte ochilor, iertat fie-mi, sangele gros, vascos, cald inca din trupul ucis, in fata caruia, la lumanari stam in genunchi savarsind slujba de ingropaciune citind plangand: vesnica pomenire!

Temelia Romaniei moderne, spunea Iorga, se ridica pe jertfa lui Brancoveanu, temeliile Romaniei mileniului trei stau in aceasta Piata pe jertfa tineretului.

Sti-vom cei ramasi in viata implini testamentul lor sfant? O bisericuta de lemn, o sageata de turla din Maramures urmeaza a pogori aici, cat de curand, in aceasta Piata sfanta a Rusalimului neamului nostru.

Ioan Alexandru

21 mai 1990

Sfantul Constantin si Elena

Piața jertfei și a libertății

N-au neamurile locuri multe

Cu cerurile unde să se înfrunte

Să-și vadă slăbiciunile și măreția

Inc-un altar se naște-n România

Pana la ziua sfântă a judecății

Piața jertfei și a libertății

Sântem în ea de câte săptămane

Cu ranele Hristosului în mâne

Și casa noastră nu ne mai cunoaște

De cât întorși de-aici ca de la Paște

Cu-o lumânare pipăind abisul

Pe sub crengi ce-și varsă paradisul

De patruzeci de zile muscata în fereastră

Învierea Domnului e și-nvierea noastră

Mai presus de El unde ne-am duce

Măsura milei spânzură pe cruce

Să-nsămânțăm un gorun ca-n marginea pădurii

In acest cuib de piatra unde clocesc vulturii

Sa nu ne poată smulge din trezie

Până se naște noua Românie

Dintr-un lemn din fiece padure

Trunchiul ca grinda frunzele aure

De unde Nistrul marea o-ntretaie

Sunt lacrimile noastre fierăstraie

Și-n cremene sa intre cu tot jarul

Să cuibărim cereștilor altarul

Nu ni se cer secătuiri de lacuri

Ridici în clipă ce ctitorești de veacuri

De doua mii de ani tot poleim cu plânsul

Acest chivot cu Dumnezeu Întrânsul

Ce codru nu-și da cu drag stejarul

Să străbată coșmarul cu sanctuarul

Ce munți din câți se încâlcesc cu norii

Nu și-ar trimite piscurile sărbătorii

Din giulgiurile goale nu-i cine sa ne înfrângă

Dormim ca limba-n clopot într-o dungă

Pe caldarâmuri arse de rugi și priveghere

Sănge de sfinți miroase-a înviere

În coveciara unde dospește-ne prescura

Cereștile nu mai dau omului măsura

Borna de bronz si piatra vin fluturii în horă

Să bea din roua raiului din fiece-auroră

Câte fântâni și râuri țara mi-o îngână

Cu munții vin aici și se-ncunună

În privegherea asta lucrătoare

În lacrimile Precistei Fecioare

E atât de strâmtă ca-n lumânare para

Pe dinauntru-ncape toată  țara

Milenara, cea care-a fost și vine

Pe dreapta stingere de sine

De doua mii de ani o știm cu toții

Icoana jertfei și a libertății

Oaza cu izvoare în inima pustiei

Coruri se-aud, oceanul bucuriei

Oricât ispitele mușca-vor din ființă

Întoarcerea-n robie rămâne neputință

Aceste palme roase de fum și piramide

Tablele iubirii albe hrisalide

În miez de noapte umbra lor scâteie

Adio era strâmbă si atee

18-24 mai 1990

Inaltarea Domnului

Ioan Alexandru

Oastea Domnului -Traian Dorz in memoriam

Exista si in Romania aceasta miscare de renastere a vietii crestine intemeiata dupa Unirea tuturor romanilor de catre Iosif Trifa om cu viata sfanta al carei suflet a fost si a ramas pana acum un an cand a raposat dupa o viata de apostol si mucenic preotul si poetul Traian Dorz.
Daca doreste cineva sa cunoasca evlavia poporului roman, in mijlocul acestor oameni o poate gasi, in viata acestor frati ai nostri despre care  se poate spune fara ezitare despre multi, foarte multi dintre ei; iata o lumina a lumii, iata sarea pamantului, iata un om nou.
In fiecare popor exista aceasta ramasita sfanta. In Vechiul Testament sunt numiti anavimi, cei saraci cu Duhul carora Iisus Domnul le vesteste Evanghelia Imparatiei.
Primii martiri dintre stramosii nostri trebuie sa fi fost acesti oameni tineri, femei si barbati ce si-ai varsat sangele cu bucurie, au mers cu pace in oastea lui Stefan cel Mare sau Mircea cel Batran sa apere Biserica si icoana Maicii Domnului cu Pruncul in brate; dintre ei au fost si sunt tinerii ce au murit in Decembrie pentru adeverirea iubirii  lui Iisus Hristos ca axa lumii si a neamului acestuia; ei sunt cei prin care nu ne este frica si urat  a vietui intre oameni pe pamantul acesta; prin ei exista nadajduirea chiar in aceste zile cand demonia se dezlantuie cu atata ura pe ulitele si orasele noastre.
Cel dintai fapt al vietii acestor ostasi ai lui Hristos este  ca toti fac parte dintre cei ce l-au vazut cu ochiul credintei pe Iisus Hristos. L-au intalnit si intalnirea cu El este fapta cea mai teribila, sfanta a vietii lor. Evenimentul crucial al vietii lor este aceasta intalnire si vietuire prin ani cu Hristos si Imparatia vestita de El. Apoi acesti oameni si-au schimbat viata de zi cu zi.  Uitati-va la casele si familiile lor, a gospodariile lor, la lucrul iesit din mainile lor, la portul, chipul si vorbele lor si veti intalni o umanitate si omenie pe care nici o religie si filosofie din lume n-au putut sa le plasmuiasca in asa fel pana astazi. Sunt copii lui Dumnezeu sunt fratii nostri sunt temelia de aur vesnica a Romaniei de astazi si de ieri si de maine.
I.A..
text publicat in revista Renasterea in 1990